În 2009, cînd Chris Cornell s-a apucat să cînte R&B pe compoziţiile unui tip trecut pe la Eurovision şi cu Timbaland drept producător, NIMENI n-a mai crezut că o reuniune Soundgarden va mai fi posibilă în această viaţă. Mie îmi venea să plîng, noroc că indignarea mă blocase cu totul… Să ne-nţelegem: Chris Cornell – parte din Treimea Grunge (alături de Kurt Cobain şi Eddie Vedder), icon al rockului alternativ, muzician charismatic cu o voce incredibilă şi compozitor foarte talentat – ajuns să cînte muzică pentru fesele piţipoancelor de club!? După despăţirea de Soundgarden din 1996, două albume solo, plus o carieră remarcabilă, vreme de alte trei albume, cu Audioslave (el plus membrii fostei Rage Against The Machine), Chris Cornell părea că-şi pierduse uzul raţiunii rock pentru totdeauna. Era ca şi cum Kurt Cobain ar fi ajuns să cînte pe remix-uri de-ale lui David Guetta! Mulţi s-or fi gîndit ce păcat că nu s-a sinucis şi el la timp, înainte să se facă de rîs în asemenea hal şi să-şi bată joc de moştenirea grunge.
Dar poate că acel infam album Scream a fost un fel de wake-up call pentru Cornell, iar vechea gaşcă rătăcitoare s-a adunat pe de drumurile Damascului propriului succes şi-a-nceput să-şi tatoneze revenirea, mai întîi cu o retrospectivă best of (Telephantasm), apoi şi cu un live (Live on I-5). Venit după 15 ani de la despărţirea lor, King Animal sună ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat între timp, continuînd, chiar cu ceva mai mult nerv, precedentul Down On The Upside (1996). Şi e muncă de echipă pe acest album: mai puţin de jumătate din piese sînt compuse de Cornell, restul fiind colaborarea dintre basistul Ben Shepherd şi chitaristul Kim Thayl (despre care, fie şi în paranteză, ţin să spun că îl apreciez enorm). De altfel, King Animal a fost îndelung, din greu şi atent lucrat: fiecare membru al trupei cîntă la două-trei instrumente (mult percuţii, plus saxofoane, mandolină, pian), au adus mulţi muzicieni din afară, unii adevăraţi meseriaşi (precum producătorul Adam Kasper sau Mike McCready, chitaristul de la Pearl Jam), plus o duzină de ingineri de sunet.
Aşadar, acelaşi hard`n heavy cu influenţe şi citate sonore din ritmurile hard de la Black Sabbath („Non-State Actor” sau „Blood On The Valley Floor”), riff-urile psihedelice venite pe filiera Led Zeppelin („By Crooked Steps” e sora mai mică şi mai energică a lui „Kashmir”) sau heavy pasajele melodioase à la Iron Maiden („Attrition”), totul în maniera grungy de-altădată, condimentată cu nelipsitle orientalisme ale lui Thayl („A Thousand Days Before” sau „Black Saturday”). Motherfucherii ăştia de 50 de ani plus ştiu încă meserie: măsuri ciudate, ruperi de tempo, ritmuri şi percuţii maniacal-sincopate (Matt Cameron, de altfel, este un toboşar încă neliniştit – cei de la Pearl Jam au fost fericiţi să-l ia la ei în trupă după ce despărţirea Soundgarden l-a lăsat fără job), toate asezonate cu reprizele elegiac-nostalgizate ale „reţetei casei” de a compune şi orchestra bîntuitoare balade („Bones Of Birds” sau, preferatele mele, „Taree” şi „Rowing”) cîntate de un Chris Cornell renăscut gutural din propria cenuşă disco.
Un animal ciudat, melancolic & feroce, imprevizibil, cu aceleaşi apucături sălbatice, locuieşte şi continuă să vîneze în această minunată grădină a sunetului!