Am început să ascult Depeche Mode pe vremea cînd adolescenţii se împărțeau în rockeri și depeșari. Eu eram rocker. Dar DM scoseseră „I Feel You” (care mi-a deturnat definitiv imaginarul rock înspre alternativ), iar albumul acela, Songs of Fuckin` Faith and Fuckin` Devotion (1993), se află și acum – e suficient să întorc capul – pe raftul meu cu CD-uri originale, între PJ Harvey și Nirvana.
DM e trupa care m-a făcut tolerant la muzica electronică (prin ei, poate, am ajuns să ascult, atunci, Portished și, acum, The Knife), asta ca să nu mai vorbesc de faptul că, în soundtrack-ul istoriilor mele sentimentale, combinația de senzualitate și suferință, de pasiune și abandon dintre vocea bîntuitoare a lui Dave Gahan și versurile întunecate ale lui Martin L. Gore ocupă cîteva locuri bune. (După ani și ani, ascult „The Bottom Line” cu aceeași înfiorare; Ultra fiind, poate, albumul meu favorit de la DM).
Perioada ultimelor albume produse de Ben Hillier mi se pare „doar” interesantă (deși Playing the Angel are cîteva cîntece după care, ca să fiu sincer, mă cam omor), dar acest Delta Machine, mixat de Flood şi care închide trilogia DM-Hillier, este mai mult decît atît. Producția nu mai e atît de stratificată (confesiunea plină de pasiune mistică „Angel” fiind, din acest pdv, cea mai lucrată), ceea ce face albumul mai melodios, apropiindu-l de tehno-industrialul gotic optzecist din perioada A Broken Frame (1982) şi Black Celebration (1986), nu neapărat pe gustul meu. „My Little Universe” e pentru fanii hardcore, însă cîntecul de leagăn pentru adulţi „The Child Inside” e o bijuterie minimalistă, la fel și „Broken”, litanica „Alone” („I was there when you needed me most / I was there when you wanted me least”) tehno-elegia cu nerv „Secret to the End” sau „Soft Touch/Raw Nerve”, care va fi, probabil, un alt arogant hit electro-garage, după „Soothe my Soul”, sora perversă a unui Isus altădată personal, în timp ce „Should be Higher” („I dream of a day when / I dare to believe you`re the answer”) urcă cu elegantă nostalgie acolo unde odată liniștea își era suficientă sieși.
Cealaltă dimensiune a albumului (e-adevărat că trupa nu și-a reinventat arsenalul sonor, dar nu de-asta iubim noi Depeche Mode, right!?) vine dinspre blues-ul care condimenta Violator și Ultra. O mașinărie electronică cu acorduri delta-blues! Căci „Heaven” este un gospel trecut parcă prin Soulsavers („I dissolve in trust / I will sing in joy / I will end up dust / I`m in heaven”), în timp ce „Slow” este genul acela de blues insinuant și nerușinat pe care-l asculţi şi gîfîi pe întuneric pentru a întîrzia pe drumul cel mai lung al plăcerii („I dont need a race in my beed / When speed`s in my heart”), iar „Goodbye” (cîntecul ce închide albumul, și favoritul meu) este un imn al recunoștinței, extazului și epuizării („It was you who took my soul / Threw it in the fire / Tamed it in the rapture / Filled me with desire / Now I`m pure / now I`m clean”), adică un fel de „I Feel You” post-coitum.
Backing-ul înalt al lui Martin L. Gore şi versurile lui simple şi adevărate despre pasiune, devotament, păcat, minciună şi suferinţă (dragoste, carevasăzică), secondînd gravitatea vocii lui Dave Gahan (acest Nick Cave ale muzicii electronice), cel implicat din nou în compoziția cîntecelor, plus mixul gloomy-sexual de chitară bluesy şi sound sintetic, ca să nu mai zic de fotografiile, logo-ul şi layout-ul booklet-ului realizate de Anton Corbjin, toate astea fac din albumul Delta Machine (al 13-lea din cariera trupei) un argument în plus să-ţi iei bilete pentru concertul din 15 mai de pe Arena Naţională. Reach out and touch faith!