Chopin a început să compună primul caiet de studii cam pe când avea vârsta lui Jan Lisiecki de acum – 18 ani. Principala problemă când vine vorba de o nouă înregistrare a acestor miniaturi virtuoze este găsirea inspirată a unui echilibru între muzicalitate, expresivitate şi virtuozitate. Oricum, abia după ce ajungi la un nivel perfect de stăpânire tehnică a instrumentului, te poţi gândi şi la interpretare sau la expresivitate.
Discografia e plină de nume mari care au marcat cele două caiete de studii: de la Wilhelm Backhaus, care înregistra în 1928 prima integrală, la Alfred Cortot, considerat decenii la rând autoritatea absolută, cu două integrale (1933/1934 şi 1942), de la perfecţiunea şi subtilitatea lui Murray Perahia, capabil de o fină cântărire a nuanţelor, la lirismul neomenesc al lui Nelson Freire sau la angoasele şi extravaganţele (geniale) ale lui Samson François, de la Maurizio Pollini, care stabilea „norma” de virtuozitate în 1972, la intelectualul Nikolai Lugansky. E greu să ai un cuvânt de spus într-o discografie impresionantă, mai ales acum, când moda spune că totul e frumos dacă e cântat cât mai repede (şi cât mai tare, dacă se poate!).
Casa de discuri Deutsche Grammophon înregistrează după 40 de ani (!) o nouă integrală a studiilor lui Chopin. În 1972 era Pollini, acum Lisiecki.
Aflat deja la al treilea CD (după cele două concerte de Chopin înregistrate la 13 şi 14 ani şi după concertele 20 şi 21 de Mozart), Jan Lisiecki – canadian cu părinţi polonezi – a încercat un lucru nou. În varianta lui, studiile nu mai sunt demonstraţii de velocitate, pentru simplul motiv că nu este interesat să dovedească nimic, nici măcar virtuozitate, lăsând oarecum impresia că totul curge firesc, fără efort vizibil. Lisiecki încearcă altceva: consideră fiecare studiu un mic poem, după cum şi declară, şi încearcă să scoată la suprafaţă povestea ascunsă în fiecare în parte şi să ne-o spună fără să epateze. Nu stai niciodată cu sufletul la gură când îl asculţi, nu ai surprize şi nici frisoane. Reuşeşte să depăşească uscăciunea multor înregistrări de studio printr-un truc: a preferat să înregistreze fiecare studiu dintr-un foc, astfel că intervenţiile de montaj au fost minime. Cum şi mărturiseşte într-un interviu, în timpul înregistrării, ca să poată ieşi din atmosfera studiului abia înregistrat, îşi cânta fragmente din Variaţiunile Goldberg ale lui Bach sau bucăţi din Messiaen. În plus, legătura cu Bach nu se opreşte aici, căci în multe studii lasă impresia că insită să scoată la suprafaţă polifonia.
Te-ai aştepta deci la o exuberanţă juvenilă, dar nici pe departe: Lisiecki insistă pe lirismul acestor miniaturi, cu o anumită inocenţă în care se simte ca acasă. În studiul „pe clape negre” op. 10 nr. 5 reuşeşte extraordinare decrescendi care parcă se topesc în piano; în op. 10 nr. 6 insistă pe nostalgia misterioasă, la fel şi în studiul op. 25 nr. 7, sau pe o punere în scenă în spirit gotic, cu frisoane mai mult sau mai puţin spectaculoase (studiul op. 25 nr. 11, „Vântul de iarnă”). Adesea studiile par că se transformă în nocturne (op. 10 nr. 3, arpegiile fantastice din op. 25 nr. 1, supranumit „Harpele eoliene”) sau în barcarole (op. 10 nr. 1, op. 10 nr. 11). În celebrul studiu „Revoluţionar”, Lisiecki declară că nu vede neapărat suferinţa Poloniei (căderea Varşoviei în timpul Revoltei din Noiembrie 1830 împortiva Imperiului Rus), ci mai degrabă o durere care nu poate fi tradusă în cuvinte, o mânie a celui care se luptă cu destinul, tot căutând răspunsuri.
După o asemenea înregistrare, îl aşteptăm cu noi surprize pe tânărul student la Glenn Gould School of Music din Toronto.
Cum ne aflăm încă în plin an Wagner, e de amintit că studiile lui Chopin au oarecum legătură cu maestrul de la Bayreuth… prin fiica lui, Cosima Wagner – părinţii ei sunt dedicatorii celor două caiete de studii: Franz Liszt (în 1833, pentru primul caiet) şi contesa Marie d’Agoult (în 1837, pentru al doilea caiet, chiar în perioada în care era însărcinată cu Cosima).