Combinaţia dintre numele pictorului post-impresionist de cabaret şi retro-funky-rock-ul cu versuri parlate, în care se amestecă supereroi, sugestii sexuale şi, de-acum, referinţe la Hitchcock şi Patapievici, totul îngrămădit sub imaginea aristocrat decadentă a trei căciuli de blană siberiene sub candelabru, totul mi s-a părut iniţial prea inedit să fie cu adevărat şi de durată. Dar iată că băieţii ăştia, care-şi spun Apartman, Dizzy şi Greenman, debutaţi în 2011 cu albumul Heroes, sînt puşi pe lucruri extraordinare.
Cătălin Rulea aka Rooly aka Apartman (unul dintre puţinii tipi realmente talentaţi şi neliniştiţi din rock-ul românesc, care cîntă şi în The Pixels, face şi muzică de teatru, şi grafică&design, şi ce mai vrea el pe creativelaboratoires.ro) îmi spunea, în interviul pe care i l-am luat pentru Dilema veche, că pe acest al doilea album al lor elementul nou este „discursul muzical social, de genul rap melodios francez; direcţia asta nouă venind cumva natural şi datorită unor inspiraţii mai realiste”. Despre acest „layer de extraordinar cotidian de inspiraţie socială” în care unii sînt eroi, alţii, doar figuranţi, Rulea a tot vorbit prin interviuri, dar versurile lui cool-obscure nu-şi trădează prea uşor nici zonele de inspiraţie, nici nivelurile de semnificaţie (dincolo de o fină critică la adresa falsităţii şi ipocriziei), rămînînd, astfel, memorabile în ambiguitatea lor witty (de unde poate şi reacţia împotriva „poeziei mecanice” de pe ultimul cîntec al albumului).
Muzical vorbind, schimbările sînt de accente şi dozaje, e vorba de o evoluţie în identitate, dat fiind că deschiderea de pe Heroes se făcea cu „Manifesto”, o piesă antemică în franceză, deopotrivă energică şi melodioasă, cu ritm şi versuri mobilizatoare, aşa cum e şi „Haile Gebrselassie” pe acest nou album, unde Cătălin Rulea continuă să cînte în franceză, engleză şi română (chitara latino de pe „Greenman” te face să ciuleşti urechile în aşteptarea chiar a unui refren în spaniolă).
Produs de Adam Whittaker (cel care a lucrat cu Grimus şi, recent, cu OCS, pe Marea Căutare, noul lor album), Extraordinar are un sound retro foarte fresh, dansant-insinuant-nostalgic – ceva gen T. Rex meets Franz Ferdinand. Chitările sînt cînd dezlănţuite pe riff-uri sau solo-uri viril-vital-vanitoase („Extraordinar”, „Burn”, „My Neighbour”), cînd disco-melodioase („Deadman”, „House Trance Disco Dance” sau „Nopţi albe”, poate cea mai bună piesă de pe album), cînd elegiace („Lumea-i un sat de vacanţă”, „Poetul mecanic” sau „You”, so far cea mai frumoasă baladă a trupei), în timp ce vocea lui Rulea alternează, strigat-tînguitoare, parlato-ul cu falsetto-ul pe versuri în trei limbi.
Şi pentru că băieţii tocmai ce se află în turneu prin ţară, urmăriţi site-ul sau pagina de Facebook a trupei – merită să mergeţi să dansaţi şi să-i vedeţi şi live. Cu căciuli cu tot.