Nu doar pentru că şi-au lansat un nou videoclip (al cincilea), şi-ncă unul la o piesă, „Pandora”despre păcate în postul Paştelui; dar pentru că un album cu o sugestie mistică în titlu – Marea Căutare – şi cu imaginea de copertă a unui aşezămînt umil, ascetic, într-un peisaj arid din vecinătatea unei mări; ei bine, un astfel de album nu putea fi recomandat mai nimerit decît în Săptămîna Mare.
Ştiu că şi vouă vi se pare că parcă mai ieri fredonam „Oda (în Piaţa Romană)”, însă au trecut de atunci, peste noi şi peste OCS, nu mai puţin de 17 ani, iar băieţii ăştia au ajuns la al optulea album. Care album, după un EP de cover-uri şi plecarea basistului Cezar Panait, ar fi putut la fel de bine să nu apară. Din ce-mi spunea Dan Amariei într-un interviu pe care i l-am luat pentru Dilema veche, n-a fost un travaliu tocmai uşor, albumul apărînd „în cea mai «existenţială» perioadă” a vieţii lui. De unde şi versurile, nu ştiu cît de personale („pune-ţi sufletul pe tavă / lumea oricum o să-nţeleagă / mereu altceva”), dar sigur gravitînd în jurul metaforei căutării de sine. E greu de găsit un sens clar în versurile deopotrivă juvenile şi obscure ale lui Dan Amariei care, dintotdeauna, compune cu aerul că nu se ia foarte în serios, alternînd jocurile de limbaj relativ facile (cum ar fi glisarea dintre sensul figurat spre cel literal) cu formule grave sau măcar înşelătoare („ne naştem goi, murim eroi, / o să tot mori cu lumea de gît, / o s-o tot iei de la-nceput”), mereu pe muchie, între autoironie, cinism, derizoriu şi revoltă.
S-a păstrat imaginea aparenţelor şi a existenţei corupte, a neputinţei ridicole şi a circului propriei nimicnicii (dacă ar fi să explic un vers-refren precum „ridică-te şi mergi în mîini”), a pierderilor irecuperabile din relaţii defectuoase ori ajunse în impas („credinţa mea, voinţa ta / toate-s acum baloane de săpun”) din lipsă de comunicare sau dedicaţie, căci tema oferirii de sine o dublează pe cea a căutării. S-au păstrat şi persiflările („eşti pătrunjelul dintre dinţi / mă inviţi în pat să prindem nişte sfinţi”), şi autoderiziunea („am trecut o băbuţă strada / îmi iau cîine de la Prada”) cu varianta ironic-eretică din „Hiroshima”, o suită de dezastre individual-globale atribuite în cheie ironică unui posibil destinatar suprem. Ce mi se pare nou ar fi parabola unui iad locativ subpămîntean din „Etajul 28”, unde cifra ar putea însemna pragul vîrstei ultime a tinereţii, al momentului trezirii în coşmarul existenţial, al unui wake-up-call-to-death.
Dpdv muzical, trebuie spus, în primul rînd, că albumul beneficiază de producţia şi mixajul britanicului Adam Whittaker (care i-a produs şi pe Grimus, şi pe Toulouse Lautrec). Sound-ul este mai hard – „Am ce dau”featuring un violoncel, este singura piesă ce sună cît de cît a baladă – şi, pe alocuri, chiar mai metalic – pe „Ridică-te şi mergi în mîini” solo-ul de chitară al lui Nicolae Armă are minimalismul repetitiv al lui Tom Morello, iar „Etajul 28” şi „Visule” au riff-urile heavy Black Sabbath – de altfel, „Visule” (după intro, un fel de „Iron Rat Man” ) este o heavy elegie haiducească ritmată de parlato-ul lui Bean cu o descătuşare mixînd un reverb şi cu un soundscape maritim drept outro (aşa cum „Etajul 28”, cea mai lungă piesă de pe album, se „stinge” cu acordurile repetitive ale unui pian eteric). Favorita mea rămîne însă „Pandora”, o piesă pe cît de scurtă, pe atît de intensă şi muzical, şi textual (o listă a păcatelor şi a „falselor puteri” urmate de un refren imperativ strigat).
Din fericire, după opt albume şi vreo 90 de piese, OCS încă mai caută. Majoritatea s-au oprit de mult ori s-au rătăcit definitiv.