Parlophone, 2012.
Cînd am dat play, iar aerul din cameră s-a colorat şi rarefiat de la inflexiunile psihedelice ale chitării, încurajat şi de titlurile cîntecelor – „Don`t Stare at the Sun”, „Standing at the Sky`s Edge”, „Leave Your Body Behind You” etc. -, am tras draperiile, am apăsat pe repeat all şi mi-am zis că ar trebui să fumez ceva. Printre percuţiile pulverizate, riff-urile, distors-urile şi feedback-urile chitării sau acoladele orientale ale sitarului, care desenau cînd armonii bluesy, cînd texturi psihedelice tot mai dese, mai aspre şi mai prelungi, vocea lui Richard Hawley, şoptită, tînguită sau urlată, venea vocoderizată în ecouri dintr-un dincolo de orizont unde speram să ajung în curînd şi eu să sărut cerul (vorba lui Hendrix) de pe marginea lui (vorba lui Hawley).
Însă după ce mi-am relaxat corpul suficient, am ascultat versurile şi mi-am dat seama că albumul vorbeşte despre un loc de lîngă Sheffield, numit Sky`s Edge, unde se întîmplă tot felul de nenorociri. Un tip îşi măcelăreşte familia, o fata se prostituează, un adolescent înfige cuţitul în spatele cuiva: „They were standing at the sky`s edge, / And out there who knows what they`re thinking. / They were sliding down the razor`s edge, / And watched their lives slowly sinking.” Nu despre cerul violet cu vise al lui Hendrix era vorba, ci despre cerul înroşit de sînge al lui Nick Cave. O floare dark-psychedelia crescută din rădăcini rockabilly!
Dar Hawley cîntă şi despre dragoste, şi încă în mijlocul naturii, iar asta nu doar în balade, ci şi în cel mai rock cîntec de pe album, scos şi pe single „Down in the Woods”: „There must be a place for us / For you and I to be as one / Around your shoulders, in your hair / My eyes are blinded by solar flares / These seismic moments rare and few / Does this seismic kiss from you / Take all that`s bitter, all that`s cold / Does the shadow in me show?”. Nouă cîntece despre dragoste, crime şi natură, cu umbre, întuneric şi lumini orbitoare, toată recuzita sonoră şi tematică pentru o călătorie, din mijlocul camerei tale, spre marginea cerului (minţii şi corpului).
Dar cine-i Richard Hawley ăsta? Un fel de guitar hero old school care a cîntat britpop în anii `90 cu trupa Longpigs, apoi a colaborat cu Pulp, The Arctic Monkeys, Robbie Williams, a deschis concerte pentru R.E.M. şi a scos pînă acum vreo şapte albume solo, unele super-premiate, admirate chiar şi de Radiohead, ştiţi voi, trupa aia care nu prea mai foloseşte chitările. Din fericire, Richard Hawley le foloseşte în fel şi chip. Inclusiv ca imagini detaliate pe toate paginile booklet-ului CD-ului.