Turneul Stradivarius 2021 tocmai și-a încheiat călătoria prin țară, iar Alexandru Tomescu probabil că se pregătește deja pentru următorul, pentru că are suficiente variante de repertorii și turnee gata trasate în minte. Vă invităm să citiți (dar să și vizionați) interviul pe care ni l-a acordat în ajunul călătoriei muzicale din vara acesta, în care a cântat și încântat publicul alături de pianistul Josu de Solaun pe note de Beethoven. Călătoria a fost presărată și cu întâlniri cu publicului, pentru lansarea albumului Turneului Odă Bucuriei în librăriile Cărturești. Dacă nu aveți încă CD-ul, îl găsiți în Raftul Turneului Stradivarius de pe carturesti.ro.
Interviu de Monica Anghel și Petruș Costea
Cărturești: Să vorbim puțin despre muzica în vremea pandemiei.
Alexandru Tomescu: Când aveam concrete în aer liber și trebuia să fim distanțați, cineva trebuia să dea paginile partiturilor. Și atunci am găsit soluția: să cântăm după iPaduri; am fost primii care am folosit iPaduri. Altfel, în aer liber, trebuie să prinzi partiturile cu niște cârlige. Așa că am apelat la variantele electronice, care au avantaje și dezavantaje: aveam stresul dacă sunt sau nu încărcate toate tabletele, dacă sunt instalate aplicațiile, dacă merge netul, dacă și-a descărcat toată lumea varianta care trebuie, dacă toată lumea știe cum să utilizeze aplicația ș.a.m.d. Până la urmă, ne-am învățat cu varianta asta. Eu prefer să car partiturile cu mine, chiar dacă nu este ecologic, mă simt mai confortabil cu această concretețe a hârtiei. În plus, mi se pare că e mai durabilă decât varianta electronică. E o deformare profesională, pentru că tehnologia pe care o folosim noi de obicei pe scenă e de acum 300-400 de ani, ceea ce arată longevitatea ei. Cu privire la iPad, nu știu dacă peste 40 sau 4, nu peste 400 de ani, vom mai folosi această tehnologie.
Cărturești: Ce citești în turnee? Ce cărți iei cu tine?
AT: De obicei, vreo 3-4 cărți, literatură contemporană mai ales. Îmi plac cărțile din Raftul Denisei de la Humanitas, de pildă, îmi plac și rușii – Vodolazkin, Ulițkaia, am citit cam tot ce s-a tradus din Murakami, îmi place și literatura japoneză, încep să fac niște pași timizi și în literatura coreeană. Îmi mai plac cărțile de călătorii sau cele scrise de alpiniști, de pildă, cărțile celor care s-au suit pe munte și s-au mai și întors.
Cărturești: Înțeleg că tocmai te-ai întors de pe munte de curând.
AT: Păi, da, încerc să mai iau o gură de aer din când în când, mai ales în căldurile astea. În momentul în care cobori în oraș, te întrebi de ce te-ai întors.
Cărturești: Citiți împreună, tu și fetița ta?
AT: Sigur că da, îi citesc încă dinainte să știe să vorbească și cred că asta a ajutat-o foarte mult să-și dezvolte limbajul, să vorbească fără probleme de la bun început. Are de pe acum o bibliotecă bogată și ce e amuzant – ca toți copiii – e că a învățat pe dinafară cărțile preferate și zice că le citește: știe exact când să dea pagina, dar ea știe de fapt povestea pe dinafară, mă corectează dacă folosesc vreun alt cuvânt, sinonim cu cel din carte.
Cărturești: Ai descoperit nume noi în literatura pentru copii față de ce citeam noi în copilărie?
AT: E adevărat că e o ofertă foarte vastă și destul de pestriță și nu toate cărțile noi mi se par neapărat fantastice, dar mă bucură mult că sunt mulți autori și ilustratori români care se preocupă de zona asta, care fac cărți foarte frumoase împreună. Din cele clasice, Habarnam îmi vine în minte și e, de fapt, un fel de carte de anticipație: fiind scrisă în urmă cu 50-60 de ani, putem vedea cât s-a adeverit din ce ziceau ei acolo. De multe ori, cărțile clasice le citesc părinții pentru nostalgia copilăriei lor. Unele mai prind la copiii noștri, altele, nu. Ei i-ai plăcut cărțile cu Findus, niște clasice în literatura suedeză.
Cărturești: Să trecem la publicul de muzică clasică. Cum arată el?
AT: Mie mi-au zis la un moment dat, într-o localitate pe care voiam să o includem în turneu: știți, aici se cântă numai manele. Iar eu am răspuns: da, exact, poate tocmai din cauza aceasta e nevoie și de un concert de muzică clasică. Măcar pentru variație, să vadă lumea că există și altceva. Este loc sub soare pentru toate muzicile. Oricum, publicul iubitor de muzică clasică este minoritar, minoritar, minoritar, reprezintă o nișă extrem de îngustă. Dar ceea ce este frumos în muzica clasică este că ea nu-ți cere niciun fel de pregătire prealabilă, pur și simplu poți să o asculți din prima și poți să vezi dacă-ți place sau nu. Asta-i tot, atât de simplu. Toată lumea crede că trebuie să absolve niște cursuri de bune maniere în sala de concert, să citească Enciclopedia Britanică, să știe tot despre Beethoven. Sunt, firește, diverse forme de a te bucura de muzica clasică. Dar cea mai directă și mai spontană și cea pe care muzicienii profesioniști au pierdut-o este cea a plăcerii spontane: ai ascultat, ți-a plăcut. Sau nu ți-a plăcut, ți s-a părut ceva îngrozitor. Cred că orice emoție puternică pe care ți-o transmite muzica este dezirabilă, chiar și cea negativă, este preferabilă unei indiferențe totale.
Cărturești: Ce ai recomanda unui tânăr intelectual să asculte?
AT: Aș vrea să am o soluție universal valabilă: luați pilula asta, o înghițiți și deveniți melomani. Însă cred că lucrurile sunt cu mult mai personalizate, ceea ce e cu atât mai interesant. De altfel, nu există niciun moment anume să începi să asculți muzică clasică; mulți se gândesc că trebuie să începi să-i dai bebelușului să asculte Mozart. Dar poate nu tuturor le face bine muzica clasică. Poate pe unii o să-i enerveze. Cred că fiecare are un moment în care descoperă plăcerea de a asculta muzica; poate veni mai devreme sau mai târziu, poate nu vine niciodată. Important e să existe deschiderea, posibilitatea. Sigur că este de o importanță capitală prima experiență. George Enescu povestește cum s-a simțit după ce a ascultat pentru prima dată Wagner: dintr-odată, lumea lui era alta. Umbla pe străzi, nu mai știa cine este, ce se întâmplă, muzica îl dusese spre alte lumi. E important să știi ce asculți, când asculți, în ce context.
Cărturești: George Enescu nu e chiar reprezentativ pentru toată lumea…
AT: Dar foarte mulți dintre muzicienii profesioniști care au făcut carieră din muzică au avut un moment de declic: au mers la un concert care i-a impresionat, au întâlnit un artist, au auzit o lucrare anume și și-au dat seama că asta vor să facă tot restul vieții. Și mai ales copiii, ei sunt extrem de serioși, deși nouă ni se pare că ei se joacă tot timpul. Însă dacă un copil își propune să facă ceva cu toată seriozitatea lui, are toate șansele să iasă ceva incredibil. Dacă i se dă libertatea de a alege și de a-și dezvolta această creativitate.
Eu sunt de mai mulți ani ambasadorul unei campanii frumoase susținute de Radio România Muzical, Ascultă 5 minute de muzică clasică, și chiar dacă e vorba de o doză homeopatică de muzică clasică, sunt niște lucrări foarte atent selecționate tocmai ca să deschidă apetitul: sunt lucrări pe care mulți le vor recunoaște pentru că circulă deja în spațiul public în diverse alte aranjamente, orchestrații, sub formă de muzică pop, jazz sau populară. Cu 5 minute de muzică clasică au șansa de a asculta originalul și, cine știe, poate ajung să facă pasul următor.
Chiar am profitat de oportunitatea oferită de cele 5 minute de muzică clasică în primăvara acestui an și am făcut un proiect pilot în 12 școli, grădinițe și after school-uri din București: cu vioara după mine, am mers să le spun copiilor cum am început eu când eram de vârsta lor și i-am tras pe părinții mei de mânecă că vreau să cânt și eu la vioară. Copiii au fost foarte interesați, mi-au dat mare speranță și încredere în faptul că există un viitor, o finalitate pentru ceea ce încercăm să construim aici în România.
Un lucru interesant, eu aveam vioara după mine și copiii voiau să știe cum funcționează. Eu alesesem inițial o parte dintr-o partită de Bach și, dacă vedeam că ei sunt chiar interesați, îi întrebam dacă doresc să asculte și altceva. A doua piesă era Lăutarul de George Enescu, o lucrare din altă lume, cu o cu totul altă expresivitate și energie. Spre plăcuta mea surpriză, piesa care le plăcea copiilor nu era cea mai ușor digerabilă de Bach, ci Lăutarul, tocmai pentru că era surprinzătoare, neașteptată, neobișnuită, ceea ce ne arată că ei au altă deschidere. Aici nu e vorba de George Enescu din piesele sale de largă circulație, ci de cel din anii de maturitate, când dezvoltase propriul lui limbaj inspirat din folclor, unul foarte complex. E o piesă modernă care le place copiilor de 7, 8 sau 10 ani.
Cărturești: Ai vreun compozitor preferat, vreun dirijor sub bagheta căruia ți-ai dori să cânți, vreun partener de concert pe care ți-l dorești sau vreun violonist care te emoționează în mod deosebit când îl asculți?
AT: Compozitorul preferat este cel ale cărui opere se găsesc pe afișul concertului din seara respectivă. Astăzi, implicarea 100% a artistului în ceea ce face este esențială; citeam de curând ce zicea Beethoven, care s-a exprimat foarte tranșant într-o mulțime de privințe și care a sintetizat foarte bine: să greșești o notă e scuzabil, dar să cânți lipsit de pasiune e de neiertat. Trebuie să fii acolo, să dai viață muzicii, să o ridici astfel încât să ajungă până la public, pentru că tu dacă reproduci doar notele din partitură și te gândești cât de cald este și cât mai ai până poți să bei o bere rece, muzica a murit și publicul va pleca foarte dezamăgit. Sigur că există și pentru mine un compozitor care se află deasupra compozitorilor preferați: Johann Sebastian Bach, care este mai mult decât un compozitor, este un fel de Biblie a noastră.
Ipotetic, dacă ar fi să plec pe o insulă pustie, sigur că aș lua această Biblie a violoniștilor: cele 6 Partite și Sonate pentru vioară solo de Bach. Asta, teoretic, căci practic aș lua o altă partitură, pentru că știu pe dinafară Partitele și Sonatele și le-aș cânta din memorie. Aș lua deci cu mine o partitură pe care nu o cunosc.
Sunt firește o mulțime de compozitori cu care simt că rezonez spontan, în special cei de secol 20: Bartók, Enescu, Stravinski, Șostakovici, Prokofiev. Mai sunt și alții cu care construiesc o relație: e foarte important să simți că îl înțelegi pe compozitor, că înțelegi lucrurile care l-au măcinat, l-au motivat sau entuziasmat, l-au deprimat, pentru că muzica lui e ce a avut compozitorul mai bun, să o faci să devină a ta, să intre în sistemul tău circulator și apoi, când o cânți, să fie 100% a ta și să o poți transmite publicului la întreaga ei viață.
Legat de interpreți, am rămas atașat de violoniștii din epoca de aur – din perioada interbelică până în anii ’50-’60 –, perioadă în care lumea nu alerga după perfecțiunea tehnică care ne obsedează în ziua de azi. Chiar dacă interpretările de atunci poate erau discutabile după standardele de astăzi, aveau viață, te emoționau, îți transmiteau ceva ce s-a pierdut în prezent. Astăzi suntem obsedați de viteză, inclusiv în muzica clasică, totul trebuie cântat din ce în ce mai repede, de parcă muzica clasică ar avea multe în comun cu atletismul, unde cine ajunge primul câștigă.
Or, marii interpreți, marii dirijori – Celibidache, Karajan, Furtwängler –, ajunși la maturitatea lor deplină, favorizau niște tempouri din ce în ce mai lente pentru că atunci poți intra în niște profunzimi care altminteri îți sunt inaccesibile. Profunzimea muzicii presupune niște eforturi colosale din partea muzicienilor; cu cât reduci tempoul, cu atât apăsarea, consistența muzicii devine tot mai mare. Cumva, e ca și cum ai mări gravitația care ține lucrurile laolaltă o dată, de două sau de zece ori, până ce ajunge să genereze o tensiune aproape insuportabilă.
Țin minte o piesă celebră, Aria pe coarda sol de Bach, unde, la un moment dat, căutam o interpretare care să fie mai pe gustul meu și toate mi se păreau grăbite, prea rapide, până ce am găsit una din anii ’60 cu Karajan, care avea o energie în ea – deși destul de imperfectă – ca și cum viața fiecărui muzician din orchestră ar fi depins de pizzicatele de acolo; fiecare pizzicato era o declarație, un statement. O înregistrare cutremurătoare, copleșitoare. Asta căutăm, această emoție, acest curaj de ajunge acolo, de a depăși cumva granițele tot mai strânse în care se desfășoară totul în ziua de azi. În prezent, capacitatea de focalizare, de concentrare a atenției noastre e mult redusă.