Cronică de Alina Cruceru
Pe 18 iunie, la Arenele Romane din București, a avut loc prima ediție Out of Office Fest, un veritabil who’s who al rockului alternativ autohton. Concertul a fost organizat (și va continua să fie, în luna iunie a fiecărui an) la inițiativa revistei de business Club Antreprenor, cu intenția de a reuni membrii comunităților antreprenoriale din România out of office, adică într-un cadru informal guvernat de muzică bună. Și a fost într-adevăr foarte bună, pe scenă urcând formații precum COMA, The Mono Jacks, byron, Sarmalele Reci, E.M.I.L. și Rockabella.
Din punctul meu de vedere, cel mai important mesaj pe care îl transmite organizarea acestui mini-festival este că a venit momentul să redăm scena artiștilor, după o perioadă extrem de dificilă pentru industria muzicală. Cu precădere, aș zice eu, cea alternativă. A fost, așadar, o mare bucurie să-i revăd pe scenă pe unii dintre cei mai buni muzicieni din România. Și, în fața scenei, să întâlnesc prieteni, colegi, iubitori de muzică de toate vârstele și din toate domeniile, muzicieni veniți să se susțină reciproc.
***
Rockabella
Seria de concerte a fost deschisă de Rockabella, o formație relativ nouă în peisajul alternativ românesc, dar în care se simte întru totul profesionalismul unor oameni care cântă, împreună sau separat, de aproape 20 de ani.
Rockabella este o formație cu influențe art rock, stil definit de un sound complex, eclectic, cu compoziții conceptuale, elemente care se regăsesc în toate piesele formației. Sufletul și motorul trupei este solista Teodora Moroșanu, care nu acoperă doar partea vocală, ci cântă și la chitară, compune piese, scrie versuri inspirate din experiențe umane autentice. Alături de Teodora sunt Ștefan Mustață la chitară, Bogdan Diaconeasa la bass, Alina Horez la vioară și Bogdan Moroșanu la tobe.
Formația sună foarte bine live, prezența viorii pe lângă instrumentele rock tradiționale conferind o complexitate aparte pieselor, în completarea vocii care navighează cu ușurință între suavitate și forță. Au cântat atât piese de pe cele două albume lansate până în prezent – A World Outside (2015), cu piese scrise integral în limba engleză, și Clarobscur (2019), care a marcat trecerea la piese scrise în limba română -, cât și single-uri lansate în perioada pandemică și post-pandemică. Am ascultat piese precum USUJOM (Un Shot, Un Joint, O Masă), Iată-ne Aici, Corp Străin, Steagul Alb (pe care, în varianta înregistrată, se aude și vocea inconfundabilă a lui Doru Trăscău de la The Mono Jacks), Năluca.
Pe lângă calitatea incontestabilă a concertului lor, am apreciat foarte mult curajul formației Rockabella de a deschide festivalul. De altfel, Teodora a și transmis publicului că „există un loc special în rai pentru cei care vin să asculte prima trupă”.
E.M.I.L.
Următoarea formație care a urcat pe scenă a fost E.M.I.L. (acronim pentru Extratereștrii Merg Iarna La Ski), o trupă cu influențe punk rock, ska și post hardcore (pe albumele mai recente) pentru care, în rândul fanilor de rock alternativ sau chiar al celor care au mers măcar o dată într-un club studențesc din anii 2000, nu e nevoie de nicio prezentare. Alături de colegii de la COMA, au probabil cel mai fidel following dintre toate formațiile de profil din România.
Concertul E.M.I.L. a fost cu siguranță un moment de nostalgie, dar și de energie al festivalului, formația aruncând spre public câteva mingi gonflabile pe care oamenii le-au pasat de la unii la alții pe tot parcursul cântării.
Formația păstrează aproape aceeași componență ca la început (adică acum mai bine de 20 de ani): Sorin Bădulescu la voce, Vlad Staricu la voce și chitară, Gabi Georgescu la chitară, Barbu Niculae la bass, Alex Supererou la tobe. Și aș spune că păstrează și același entuziasm, același sound cizelat și îndrăzneț, aceeași conexiune cu publicul, care a cântat, a țopăit și chiar s-a prins în horă în fața scenei. Ce îmi place poate cel mai mult la E.M.I.L. e jocul dintre vocile lui Sorin și Vlad, un mix de cântat clean și rough care face anumite pasaje să sune aproape metal.
Trupa a cântat piese de pe cel mai recent album, Imens (2015), un teaser de single nou numit Linii de text, dar și piese de pe albumele mai vechi Cocktail Verde (2003) și Rom, Fum și Vanilie (2005). Dintre ele, desigur că piesa cea mai așteptată – și care a stârnit cea mai răsunătoare reacție din partea publicului – a fost Supradoză de vise, pe care am cântat-o cu toții cât ne-au ținut plămânii.
Sarmalele Reci
Pentru că tot vorbeam despre formații care nu au nevoie de nicio prezentare, despre Sarmalele Reci sunt destul de sigură că a auzit toată lumea. Trupa cântă din 1993, a lansat nu mai puțin de 8 albume (unul dintre ele reeditat recent) și, deși a schimbat câțiva membri pe parcursul carierei, la concertul din 18 iunie a sunat exact așa cum îmi aminteam. Cu vocea inconfundabilă, și ea neschimbată, a lui Zoltán András, și cu același stil de a nu se lua prea în serios, chiar și atunci când temele abordate sunt, de fapt, destul de serioase.
În formula actuală, formația este compusă din Zoltán András la voce, Emil Viciu la chitară, Ciprian Almășan la bass, Mircea László Horváth la clape (sau claviaturi, așa cum le-a numit Zoltan), Bogdan Valentin Bereucă la tobe și Mihai Iordache la saxofon.
Deși formațiile obișnuiesc să păstreze hiturile pentru finalul concertelor, Sarmalele Reci a început în forță cu Șpriț de vară, o piesă pe care e puțin probabil să n-o fi auzit sau chiar să nu-i știi versurile cap-coadă. Publicul a reacționat imediat; a cântat, a dansat și a păstrat același nivel de entuziasm pe întreg parcursul concertului, care a trecut prin piese clasice precum Violeta, Țara te vrea prost, N-ai nimic pe sub tricou sau S-a spart gașca. Un prilej de nostalgie care ne-a făcut să credem că viitorul luminos poate fi, într-adevăr, frumos.
byron
Recunosc, mi-e destul de greu să descriu obiectiv următoarea formație, pentru că din umilul meu punct de vedere tot ce fac acești oameni e absolut impecabil. Oameni cunoscuți, foarte potrivit aș zice, sub numele byron. De altfel, una dintre discuțiile pe care le-am avut cu prietenii întâlniți la festival a fost despre faptul că byron ar putea avea succes în orice țară din lumea asta.
Formația a fost creată, în 2006, de Dan Byron (pe numele său real Dan Radu), artist cunoscut cu mult timp înainte din alte două proiecte de succes, formațiile Kumm și Urma. byron (cu b mic, nu e o eroare de scriere) e foarte dificil de încadrat într-un gen. Da, e rock alternativ, dar totodată e mai mult decât atât. În opinia mea, cea mai bună descriere ar fi intellectual rock, iar dacă ați ascultat orice piesă a trupei veți înțelege de ce spun asta. Muzica byron e complexă și sofisticată, atât ca sound, cât și ca versuri. E simfonie, e jazz, e poezie, e un spectru întreg de emoții chiar și într-o singură piesă. Te provoacă, simultan, să gândești și să simți. Și, când ți se pare că nu are cum să sune mai bine, pianul lui 6fingers intră în crescendo și Dan începe să cânte la flaut.
Alături de Dan Byron (voce, chitară și flaut) sunt Dan Georgescu la chitară, Sergiu „6fingers” Mitrofan la clape, László Demeter la bass și Andrei Ilie (fost toboșar în trupa Rockabella) la tobe.
Concertul ne-a trecut prin diverse perioade ale istoriei byron, de la albumul A Kind of Alchemy (2009), din vremea în care trupa cânta exclusiv în limba engleză, și până la albumele mai recente Perfect (2011), Melancolic (2014) și Nouă (2019). Lansarea acestui din urmă album a inclus și o activare specială la Cărturești, vizitatorii librăriei fiind încurajați să asculte albumul în căști, în fața unei oglinzi; o invitație la introspecție.
Am ascultat piese precum Marea, 1000, Granița-n raniță, După soare, Anima, Fără cuvinte, Consumatori de vise, Apă și cer, Memento, dar și cel mai recent single, Monstrul de sub pat, o piesă cu semnificație profundă care pregătește lansarea următorului album byron.
COMA
În continuarea festivalului, pe scenă a urcat COMA, fără doar și poate unul dintre cele mai cunoscute nume din rockul românesc actual (și nu mă refer doar la rockul alternativ). Trupa e cap de afiș la nenumărate concerte locale, cântă în deschidere pentru formații internaționale mari și are un public extrem de fidel care o urmărește peste tot prin țară. Și pe bună dreptate, pentru că, pe lângă faptul că sună extraordinar, formația include unii dintre cei mai buni muzicieni din România: Cătălin Chelemen la voce, Dan Costea la voce și chitară ritmică, Matei Tibacu-Blendea la chitară, Sorin „Gogoașă” Petrescu la bass, Răzvan Albu la tobe. Și, desigur, Răzvan „Dj Hefe” Rădulescu, un adevărat maestru al rockului cu toate genurile și subgenurile lui, care asigură magia electronică din spatele soundului special al trupei COMA.
Formația COMA a apărut aproximativ în aceeași perioadă cu E.M.I.L., solistul trupei făcând chiar referire la faptul că „au crescut împreună”, și are cel mai hardcore sound din lineup-ul festivalului; variază, în funcție de piesă sau chiar de fragment, de la alternative rock la alternative metal.
Setlistul a inclus single-uri recente precum NYX, Aurora sau Bine, piese de pe cel mai recent album, Orizont (2016), dar și piese de pe albume mai vechi precum Somn (2001) sau Nerostitele (2006). Am auzit Document, Chip, Un semn, Orizont, Stai și, desigur, Cel mai frumos loc de pe pământ și Coboară-mă-n rai.
Concertul a sunat excelent, a adus energie și forță la momentul potrivit, iar profesionalismul și experiența formației s-au simțit pe tot parcursul cântării. Am apreciat gândurile frumoase pe care le-au împărtășit despre colegii cu care au împărțit scena și mulțumirile adresate publicului care „are grijă de ei”.
Voi adăuga o notă personală aici, pentru că tot am menționat că în COMA cântă unii dintre cei mai buni muzicieni din România. Vă recomand să urmăriți și proiectul personal al chitaristului Matei Tibacu-Blendea, The Details, un tribut adus muzicii anilor ’60 produs cu extrem de multă atenție la detalii (de aici și numele trupei). Cu toată sinceritatea, Matei este unul dintre cei mai creativi și talentați oameni pe care îi cunosc.
The Mono Jacks
Formația care a încheiat festivalul a fost The Mono Jacks, cunoscută publicului mai ales datorită solistului său, Doru Trăscău, în opinia mea una dintre cele mai bune voci masculine din România. M-a fascinat încă de când l-am auzit cântând celebrele versuri „în hol cu capul gol” cu formația sa de atunci (acum mai bine de 20 de ani), Ab4. Am fost fan Ab4 la vremea respectivă, așa că m-a bucurat revenirea lui Doru în muzica românească, întrupată în proiectul The Mono Jacks începând cu albumul Now in Stereo (2008). Ulterior, formația a trecut printr-o serie de schimbări, apoi printr-o pauză de câțiva ani, urmând să revină în 2017 în componența actuală, adică Doru Trăscău la voce și chitară, Andrei Zamfir la chitară și voce, Cristi Chiru la bass și John Ciurea la tobe. Tot atunci s-a lansat și albumul Ușor distorsionat, care a marcat trecerea la piese scrise în limba română. În 2020, înainte ca pandemia să ne schimbe radical viețile, The Mono Jacks a lansat albumul Gloria.
Setlistul a acoperit piese de pe toate albumele menționate, dar a inclus și single-uri recente precum Aici acum și Spune sau piesa Gândurile, de pe EP-ul Fortunes (2011).
În mod similar cu byron, The Mono Jacks sună ca o trupă care ar putea să cânte – și să aibă succes – în orice țară din lume. Da, un atu este vocea gravă și caldă a lui Doru Trăscău, însă și din punct de vedere instrumental formația sună excelent. Și arată excelent.
***
Prima ediție Out of Office Fest a fost o reușită absolută, dar și o experiență frumoasă la care mă bucur că am putut să particip. Am ascultat muzică bună, ne-am revăzut cu prieteni, am băut bere mult mai bună decât ce se găsește de obicei la concerte și ne-am deconectat, pur și simplu, de la evenimentele care ne-au reconfigurat viețile în ultimii doi ani și mai bine. A, și mi-am luat în sfârșit tricou cu byron.
În anumite momente, am resimțit atmosfera festivalului aproape ca pe o călătorie în timp; în perioada liceului și facultății, când ne petreceam serile în Club A, în Fire, în Expirat sau în Vamă, la Stuf. Muzica de la Out of Office Fest e exact muzica de acolo, din timpuri și locuri de care ne leagă nenumărate amintiri frumoase.
În încheiere, voi spune doar atât: există muzică bună, chiar foarte bună, în România. Căutați-o, cumpărați-o, ascultați-o. Susțineți artiștii locali care muncesc, creează și expun la același nivel de profesionalism cu colegii lor din alte țări. Mulțumim, Out of Office Fest, că ne-ai amintit asta.