Ceea ce alţii ar putea considera doar o întîmplare, pe mine mă face să ciulesc urechile (fiind eu convins că Serviciul Mondial de Organizare al Coincidenţelor – SMOC nu-şi pierde flerul taman acum în preajma Sfîrşitului Lumii): în săptămîna în care pe la chioşcuri apărea numărul pe noiembrie al revistei Historia, conţinînd un dosar dedicat asaltului de la Stalingrad – „Cea mai grea înfrîngere a armatei române”; Robin And The Backstabbers îşi lansau primul album, intitulat… Stalingrad. Mai mult, imaginea de pe coperta revistei pare luată din booklet-ul albumului. Sau viceversa. Acestea fiind astfel potrivite, s-ar putea ca descinderea regimentului „stabberilor”, în seara zilei de 28 noiembrie, în teatrul de operaţiuni muzicale de la Silver Church, ornamentat cu microfoane şi sîrmă ghimpată, să fie văzut cîndva drept cea mai mare victorie a rock-ului românesc milenarist. „Degeaba, rînjiţi, băi, copiii mei nebuni!”, dar desfăşurarea de forţe hipsteriste din clubul cu pricina (la intrare a fost măcel, după cum au relatat cronicile postate online la vremea respectivă) a dovedit că vorbim deja de cea mai hip trupă rock de la noi.
Şi de ce n-ar fi!? Rafinamentul eclectic al grupului format din şase muzicieni (dintre care un toboşar şi un percuţionist), leaderul lor carismatic, compozitor şi multi-instrumentist (tobă de muzică şi poezie), albumul produs cu fineţe, toate astea sînt argumente imbatabile pentru a crede că rock-ul românesc începe să-şi recapete, în sfîrşit, vopseaua. Priviţi şi ascultaţi în jur! Robin pe coperta de la Decît o Revistă, imaginarul cinegetic din fotografii şi videoclip, panouri stradale şi la metrou cu versuri intrate deja în folclorul urban („Mi-aş trăi trăiesc viaţa pînă diseară”, „Se lasă noaptea în fotografii” şi „Ruşinea face minuni” sînt, poate, cele mai cunoscute.)
Primul dintr-o proiectată trilogie, oricum de departe cel mai anticipat din ultimul deceniu (după ce „Soare cu dinţi” şi „Sat după sat” au devenit hit-uri pe YouTube), albumul e gîndit şi lucrat în aşa fel încît să sune melodios, variat şi cît mai complet, alternînd piese disco-funky („Bacovia Overdrive”), balade cu chitări („Marele zgomot”; „Kriminaal”, cîntată în engleză de chitaristul Florentin Norman Vasile, e şi ea destul de baladescă) sau pian cu percuţii („Iguana făcătoare de minuni” deschizîndu-se cu versurile astea: „Un nume scurt / Ca un leşin într-un spital / Un zîmbet scurt / Rugăciune într-un bar”), proto-manele stilizate cu chitări acustice şi un intermezzo abraziv cu chitară drept arma crimei pasionale („Cînd te-am cunoscut, Cristina”), „În 3 minute maşina 682” pare un cadril cu chitări, aşa cum „SPNZRTR” sună ca un vals rockish, iar „Nataşa” e grungy de-a dreptul, plus cîteva interludii instrumentale.
În ceea ce mă priveşte, l-am remarcat pe Andrei „Robin” Proca în postura de basist în Partizan (trupă care încearcă, şi deocamdată întîrzie, să dea un nou lustru cîntecelor din protoistoria Timpurilor Noi), apoi şi de cunoscător al poeziei lui Bacovia într-un interviu din Dilema veche (căutaţi-l pe Internet!). Cînd am auzit prima dată la radio „Vînătoarea regală”, îmi plăcuse, mai mult decît ritmul de imn cazon, preluarea titlului romanului lui D.R. Popescu (deh, meteahnă de scriitor!). Însă adevărul e că rockul românesc ducea lipsă de un poet şi, dincolo de muzica ce nu-şi trădează influenţele şi nu se înscrie într-un trend, absorbind din toate cîte puţin, versurile lui Robin („Aştept un miracol. Vin doar poezii”), uneori stranii, alteori obscure, sînt memorabile. Dincolo de sugestiile morţii care apar peste tot pe acest album (accidente, crime, sinucideri, gloanţe, cuţite, spînzurători, sînge), nu e tocmai uşor să-ţi dai seama despre ce vorbeşte fiecare cîntec în parte. Dar asta şi pentru că radio-ul ne-a cam anchilozat gîndirea lirică. În acest sens, (meta)versul „Nu mai vreau să aud nici un cîntec deştept” e o fină ironie. În fine, după atîtea versuri cîntate din Eminescu, Minulescu, Nichita, Foarţă&Ujică, apare Robin care îi aduce la microfon pe Bacovia („Priveşte savant / cu inima beată de iubire”) şi pe Virgil Mazilescu („Marele zgomot”), iar asta schimbă, în sfîrşit, limbajul inert şi diluat al pop-rockului de la noi (Loredana a îndrăznit acum nişte ani să cînte pe versuri din Cărtărescu şi n-a fost rău deloc!). Şi mai e ceva: compunînd/cîntînd versuri în limba română, contribuţia pe care o aduc trupe precum Omul cu Şobolani, ROA şi acum Robin And The Backstabbers este esenţială. Pentru că moştenirea pe care rock-ul o lasă culturii populare nu se reduce doar la muzică. Cîntînd în engleză, în încercarea lor de a pătrunde pe piaţa occidentală, trupele rock de la noi (indie, alternativ, hard, metal, whatever) îşi pierd automat orice relevanţă pop în cultura vorbită. Imaginaţi-vă că Vali Sterian sau Timpuri noi sau Sarmalele reci ar fi cîntat în engleză!
Dar am vorbit prea mult. Doamnelor şi domnilor, Robin And The Backstabbers!