Wine & Combine. Carte, muzică și vin.
O rubrică dedicată iubitorilor de cărți, muzică și vin, care caută potriviri inspirate.
Cineva ar putea pretinde că Jack White (născut în 1975 ca Jack Anthony Gillis) a salvat rock-ul și vinilurile de unul singur, iar asta înainte să împlinească treizeci de ani.
Pe ce s-ar baza? În primul rînd, pe faptul că a revitalizat garage rock-ul cu The White Stripes, poate cel mai interesant, iubit și influent duo de gen din ultimele decenii (legendarul DJ de radio John Peel considera că de la Jimi Hendrix nu mai auzise ceva atît de bun), cu care a înregistrat șase albume în doar opt ani, între 1999-2007, primind un purcoi de Grammys și, mai important, lansînd „Seven Nation Army”, un imn triumfalist universal pe care pînă și Trump a încercat să-l folosească în campania prezidențială.
După ce The White Stripes a atins apogeul, chitaristul de heavy blues Jack White a mai format două supergrupuri inedite, între care e greu să alegi: The Raconteurs și The Dead Weather, unde cîntă inclusiv la tobe și cu care a găsit sound-uri diferite de albumele lui solo, patru la număr pînă acum (Blunderbuss, Lazaretto, Boarding House Reach și Fear of the dawn), pe care cîntă la o mulțime de instrumente.
Dar, mai ales, s-ar baza pe faptul că a fondat Third Man Records, deopotrivă casă de discuri & fabrică de viniluri, unde descoperă artiști noi și le produce albumele, îi învață muzică pe copiii din școli, sprijină seniorii intrați în umbră (a revitalizat carierele Wandei Jackson și Lorettei Lynn), colaborează cu folkistul Bob Dylan, dar și cu raperii Insane Clown Pose, face gesturi filantropice și, mai presus de toate, imprimă viniluri, unele experimentale, cu hologramă (albumul său Lazaretto deține recordul pentru cel mai vîndut vinil la lansare din anul 1991 încoace, cînd Michael Jackson scotea Dangerous).
Prodigios și neobosit, Jack White a contribuit puțin și la industria cinematografică: a apărut în Coffe and Cigareettes al lui Jim Jarmush, l-a jucat pe Elvis în parodia Walk Hard, a compus piese pentru coloana sonoră la Cold Mountain, a compus & cîntat piesa titulară pentru un James Bond, a apărut în documentarele muzicale The American Epic Sessions și It Might Get Loud, unde meșterește o chitară dintr-un băț, o sticlă de Coca-Cola și niște sîrmă, după care cîntă blues cu ea.
Fear of the dawn este primul dintre cele două albume plănuite pentru acest an. Dacă celălalt, Entering Heaven Alive, care va fi lansat luna viitoare, va fi un album folk, deci acustic, acesta este electric, energic, eclectic și egocentric, dat fiind că e produs de el însuși, iar aproape jumătate din piesele albumului sînt înregistrate cu el cîntînd la toate instrumentele: tobe și percuții, chitări electrice, acustice și bas, sintetizatoare și pian, vibrafoane și theremin. Plus samples și voce.
Eticheta rock sărăcește acest album, de departe cel mai aventuros proiect solo al lui Jack White de pînă acum: piese hard/garage rock cu mult distors și schimbări de ritm (piesa titulară, pe care White o cîntă singur la toate instrumentele, este unul dintre cele cîteva bangere în cel mai zgomotos sens al termenului) alternează cu piese bluesy-jazzy-hip hop cu samples, intermezzo-uri vocale de world music și texturi experimentale de chitară electrică, care uneori se dezlănțuie progresiv în tandem cu sintetizatorul („Hi-De-Do”, „Into the Twilight” sau „Morning, Noon and Night”). Aproape fiecare piesă are schimbări de ritm și de ton și ascund multe surprize.
Ce să ascultați
Albumul a dat patru singles („Taking Me Back”, „Fear of the Dawn”, „Hi-De-Ho” și „What`s the Trick”), toate foarte bune și foarte dinamice; dar dacă le-ați ascultat deja, încercați „The White Raven” (avatara lui „Seven Nation Army”) și, la polul opus, „Shedding my Velvet”, cea mai bluesy, cu acest frumos vers final: „better to illuminate than merely to shine”.
Cum să-l ascultați
Grafica albumului este în ton cu titlul, astfel că textul din booklet este preponderent negru pe mov într-un look dark ici-colo irizat de puțin alb și gri. Una dintre ilustrațiile pop/noir o înfățișază pe chitarista Olivia Jean (colaboratoarea lui, membră în trupa The Black Belles), legată la ochi și ținînd, cu faldurile rochiei ei mov, întunericul unui cer la adăpost de forța luminoasă a soarelui dimineții. Pentru că în chiar primul concert al turneului de promovare a albumului, în Detroitul natal, Jack White a cerut-o de soție pe Olivia și s-a căsătorit cu ea tot acolo, pe scenă, în fața cîtorva mii de spectatori, am ales să ascult acest album, în semn de Casă-de-Piatră, ciocnind un pahar de pinot noir Piatra Soarelui de la Crama Aramic, un vin rubiniu ca zorii, maturat în butoaie de stejar vreme de jumătate de an, cu arome de cireșe și afine și o foarte fină notă de tabac.
Cum ar spune Jack:
you think the sun
listens to no one
but you`re wrong
it listens to me
it listens to me now.
Marius Chivu este scriitor, traducător, cronicar literar și editorul antologiei anuale de proză scurtă KIWI, apărută la Editura Polirom.
