Styles se găsește într-o companie frumoasă în această vară, alături de escapismul lui Lorde, de revenirea lui Taylor Swift la cântece acustice și scene rustice și de Mr. Morale & the Big Steppers al lui Kendrick Lamar, care este, printre multe lucruri, un monument al liniștii pe care o poate aduce deconectarea aplicațiilor. Harry’s House, al treilea album a lui Styles, urmează exemplul. La cinci ani de la începutul carierei solo, fostul star din One Direction împărtășește anumite lucruri, în timp ce lăsă restul imaginației.
Carisma îl caracterizează, iar acum, la 28 de ani, Harry Styles se găsește într-o combinație unică în acest moment muzical; a reușit să devină o sumă de personaje despre care cu greu îți închipui că pot sta împreună: bătrânul înțelept, starul glam și sfătuitorul pro bono. Fostul membru al trupei de băieți One Direction intră în pielea fiecărui personaj descris mai sus. La debutul său omonim din 2017, Harry Styles a fost dornic să depășească trupa de băieți și s-a transportat în anii 1970. A ajuns în fruntea topurilor, dar a dispărut rapid. Iar acum a revenit cu un album ce însumează 13 piese și în care niciun moment nu este irosit.
Harry’s House este un album aventuros din punct de vedere sonor, poate cel mai aventuros al lui Styles și mult mai divers decât orice a realizat până acum. Discul emană carisma ce l-a ridicat pe Styles deasupra foștilor săi colegi de la One Direction și îl face unul dintre cele mai convingătoare personaje pop actuale. Sonor, albumul se deplasează prin funk, folk și popul din anii 2010 într-un mod suficient de prietenos și familiar. Cu toate acestea, amestecul de rock din anii ’70, new wave-ul din anii ’80, folkul din anii ’90 și popul din secolul 21 îl fac, din cauza atâtor lipituri de stiluri, imperfect. În albumele anterioare ale lui Styles, el părea preocupat de dorința de a demonstra gust și legitimitate prin pastișă retro rock, dar aici el dovedește calm și relaxare în etalarea influențelor.
Cum spuneam, de-a lungul celor 13 piese ale sale, nici un moment nu este irosit, fie că este vorba despre single-ul principal, As It Was, sau de excelentul soft-pop Late Night Talking.
Singura legătură pe care o putem face cu discurile precedente ține de versuri. În unele momente, ele par fără niciun sens, de parcă ar fi o poezie dadaistă, atât de ciudate par amestecurile și alăturările lor. Dar sunt lucruri minore, pentru că în cele din urmă Styles este mai preocupat de starea de spirit decât de detalii. Pe acest nou album el a creat un loc primitor unde să stea.
Styles a păstrat această înregistrare în familie, lucrând în principal cu Kid Harpoon și Tyler Johnson, colaboratori reveniți. Și asta îi dă liniștea necesară și relaxarea pentru a exploata ceva profund. Este cu siguranță cel mai distinct album pe care Styles l-a făcut până acum, iar echipa sa de producție formată din Kid Harpoon și Tyler Johnson creează câteva peisaje sonore vii. Albumul se deschide cu Music for a Sushi Restaurant strălucitor, jucăuș și plin explozii surprinzătoare de voci puse în straturi. Daylight are o imponderabilitate psihedelică, în timp ce Grapejuice încadrează o melodie plină de spirit, cu un fel de pian plin de viață și efect vocal care amintește de Paul McCartney.
De-a lungul albumului, cântecul lui Styles este la fel de conversațional ca și versurile sale, făcând romantismul să pară un dialog plin de speranță, uneori fragil, între doi oameni ce se află pe poziție de egalitate.