ARTmania Festival a fost o bucurie! Un deliciu muzical, cultural și artistic pe care l-am savurat timp de trei zile petrecute în inima Sibiului, Piața Mare și împrejurimi. Am mers la pas pe străduțele din centrul orașului, cu căsuțe cu lucarne și obloane, am vizitat expoziția „Goya și Dali, Blestemul Războiului” de la Palatul Brukenthal, m-am plimbat prin muzeul în aer liber ASTRA și m-am delectat zilnic cu muzica de la festival.
În prima zi de ARTmania mi-am salutat colegele de la standul Cărturești și m-am reîntâlnit cu prietenii, alături de care am râs și am depănat amintiri. Despre asta este de fapt ARTmania: un mediu prietenos în care arta și muzica sunt acolo ca să ne apropie. Am văzut oameni cu amintiri festivaliere la purtător, niciodată prea bătrâni pentru un concert, tineri adolescenți curioși să descopere trupe noi și familii ai căror copii încep deja să prindă drag de muzica rock.
Când muzica a început să răsune, am stat cu toții de strajă și am vorbit cu vântul împreună cu formația autohtonă de folk metal Bucovina, care a cântat clasicele „Duh”, „Luna peste vârfuri”, „Straja” și preferatele mele, „Spune tu, Vânt” și „Cărări în suflet”. Publicul a fremătat odată cu riff-urile de pe „Cărări în suflet”, dansul cinelelor de pe „Duh” și la fiecare solo de chitară prezent în melodii. Am fredonat alături de solistul Crivăț inclusiv bucățile muzicale ce conțin voci abrazive de black metal și am comunicat cu vântul, acest fenomen al naturii, personificat încă din titlul piesei: „Spune tu, vânt înghețat, pe unde ai fost, pe unde-ai umblat/ Prin codrii goi, pe munți și pe văi, pâraie-nghețate sub sloiuri turbate”.
În continuarea serii de festival au urcat pe scenă ucrainenii de la Stoned Jesus, al căror show internațional a avut loc pentru prima oară după invazia din țara natală. Au împărtășit cu noi soundul lor specific de stoner metal, împletit cu elemente de doom metal prin piese ca „Bright Like the Morning”, „Thessalia”, „Porcelain” și „I’m the Mountain”. Hitul „I’m the Mountain” a părut să fie la fel de apreciat de public ca data trecută când i-am văzut live în concertul din Quantic la SoundArt Festival, în 2019, însă dansanta „Thessalia”, cu un ritm repetitiv & hipnotizant, a fost vedeta setlistului.
Următorii pe scenă au fost moldovenii de peste Prut de la Alternosfera, care au impresionat cu celebra „Ploile nu vin”, exploziva „Rachete” și emoționanta „Fântânile”, unde punctul culminant a fost epic, constând dintr-un sincron între tobe și pasajul simfonic. Solistul Marcel Bostan s-a mișcat energic de la un capăt la celălalt al scenei și a atacat agresiv fiecare piesă de rock alternativ, păstrând pentru balade stilul său liric, cald și profund.
Prima seară s-a încheiat cu Transatlantic, supergrup multinațional de rock progresiv format din Neal Morse (ex–Spock’s Beard), Roine Stolt (Kaipa, the Flower Kings), Pete Trewavas (Marillion, Edison’s Children) și Mike Portnoy (ex–Dream Theater). Am traversat cerul înstelat deasupra oceanului Atlantic, o cursă lungă așa cum este adesea în progressive rock. Deși cu destinație precisă, direct spre inimă, drumul a fost sinuos, cu întoarceri, improvizații și tot felul de jonglerii cu versurile. Maeștrii progressivului, alături de cel mai mare toboșar din scena metal, Mike Portnoy, s-au jucat cu setlistul oficial format din „Overture”, „Reaching for the Sky”, „Whilrwind Medley”, „We all Need Some Light” și „The Big Medley”, iar noi ne-am bucurat de un moment cutremurător cu o ploaie de lumini și mâini ridicate: „Yes, we all need some light now/ Turn on your light/ And wash the darkness away”.
A doua zi de festival a fost deschisă de tinerii dinamici de la Vintage Caravan care, deși au avut un set scurt, de 30 de minute, au reușit să animeze publicul cu hard rock & stoner, cu influențe de blues și psihedelic. Am avut parte de un sound groovy influențat de trupe precum Led Zeppelin, Deep Purple, Mastodon, Rush și Cream. Piesa „On the Run” m-a lăsat cu o puternică senzație de visare și nostalgie, ceva venit din anii ‘80 în urechi: un refren foarte catchy și un solo de chitară executat strașnic de muzicianul islandez Óskar Logi Ágústsson.
Soarele a apus odată cu sosirea celor de la Leprous, formație norvegiană de rock progresiv pe care am avut onoarea să o văd pentru a treia oară live. Am dat din cap & plâns pe melodii ca „Out of Here”, „Stuck”, „The Price”, „From the Flame”, „Slave” și am cântat frenetic versul „It’s a miracle, miracle, miracle/ Now it’s liveable, liveable, liveable” de pe „Running Low”. Muzicienii, deși vizibil obosiți, au fost la înălțime: de la precizia și sincronizarea lui Baard Kolstad, la îndemânarea lui Tor Oddmund și vocea bine antrenată a lui Einar Solberg. Ca momente cheie aș menționa gluma făcută de solistul Einar legat de melodia „Nighttime Disguise” care a fost compusă în perioada pandemiei cu ajutorul fanilor trupei. Citez: „We will never ever gonna do that again!”. Problemele tehnice de pe „Slave” au fost urmate de o pauză scurtă, însă revenirea a fost fantastică, primind suport muzical din partea fanilor.
Am făcut tranziția de la o stare de visare & extaz la o atmosferă de ritual marca Cult of Luna, o trupă cu un mix stilistic cel puțin interesant: atmospheric sludge metal cu influențe de industrial și doom. Prima piesă cântată, „Cold Burn”, a răsunat în urechile celor prezenți la concert, cu ecouri în cele mai îndepărtate și ascunse locuri din natură, prin păduri & peșteri de piatră și, laolaltă cu o paradă impresionantă de lumini, a reprezentat o premieră live pentru trupă și cel mai mișto intro de festival. Au urmat piesele „Nightwalkers”, „I: The Weapon”, „In Awe Of” și un alt debut, „Blood Upon Stone”. Piese lungi, cu tempo scăzut, repetitive & zdrobitoare și o chitară distosionată interpusă cu triluri delicate de post-rock – concertul a avut toate ingredientele unei ceremonii la lumina lunii și a reflectoarelor.
Headlinerii din ziua doi, Meshuggah, au încins atmosfera cu o recuzită alcătuită din catadioptre în formă de siluete umane în flăcări, un spectacol de lumini foarte bine coordonat, dar și precizie și constanță în interpretarea muzicală. Un masterclass predat de Jens Kidman pe voce, Fredrik Thordendal și Mårten Hagström la chitară, Dick Lövgren la bass și, nu în ultimul rând, Tomas Haake la tobe. Meshuggah ne-a purtat prin discografia mai recentă, cu piese de pe noul album, Immutable (2022), dar și Koloss (2012), The Violent Sleep of Reasons (2016) și Nothing (2002), culminând cu piesa-capodoperă „Future Breed Machine”, de pe albumul cu același nume, lansat în 1995. Bucățile muzicale care mi-au plăcut în mod special au fost „Broken Cog”, cu acea chitară dublată de tobe într-un sunet de tunet, amintindu-mi de ceva specific formației Sepultura, și „Demiurge” care te trimite direct în altă dimensiune prin mozaicul de riffuri și tobe ce-ți explodează efectiv în urechi.
După tornada din seara anterioară, din care mi-am revenit cu greu, am ajuns să ascult în sfârșit singura bucățică de black metal de la festival. Dordeduh din Timișoara au lăsat toaca și buciumul acasă și ne-au dat o lecție de black metal atmosferic cu elemente de folk și progressive. Playlistul nu a semănat deloc cu ce am ascultat în urmă cu aproape 10 ani, când i-am văzut live în Fabrica, însă au echilibrat la fel de bine sentimentul de liniște cu senzația de haos și am auzit în premieră piesele „Desferecat”, „Descânt”, „De neam vergur” și „În vieliștea uitării”.
The Pineapple Thief au adus atmosfera de reverie la ARTmania cu un caleidoscop muzical format din vocea & chitara lui Bruce Soord și notele de clape produse de Steve Kitch, pe melodiile „Give It Back”, „In Exile” și „That Shore”. Chimia și dinamica dintre bassul lui Jon Sykes și percuția lui Gavin Harrison (Porcupine Tree și King Crimson), un alt mare toboșar prezent la ARTmania, a fost fenomenală și a antrenat publicul pe „Our Mire”, „White Mist” și „Nothing at Best”. The Pinneapple Thief abordează crossover prog cu pasaje acustice și elemente psihedelice. De altfel, nu am încetat să-i compar cu Porcupine Tree și Radiohead pe toată durată concertului. Însă gândul mi-a fost furat odată cu cântatul la unison: „And I will give it back to you/ And I will give it back to you” sau a versurilor „I have all the time for this/ Every second more/ To keep our heads above water”.
Penultima trupă, americanii de la Testament s-au aflat printre preferații mei ca nivel de compoziție, pregătire și felul în care sună live și i-aș situa foarte aproape de podiumul ocupat de „the big four” (Metallica, Anthrax, Megadeth și Slayer), alături de Kreator (deși nu sunt neapărat o fană înrăită a thrash metalului). Dave Lombardo, toboșarul și co-fondatorul Slayer, reîntors recent în Testament, a împroșcat pe tot parcursul manifestării artistice cu motive și blast beats foarte convingătoare, o invitație la moshpit și țopăială greu de rezistat. Desigur, nici Steve Di Giorgio, Alex Skolnick, Eric Peterson sau Chuck Billy nu a lăsat mulțimea să stagneze vreo secundă , am ascultat „Night of the Witch”, „Children of Next Level”, „DNR (Do not resuscitate)” și preferata mea, „The Formation of Damnation”, la turație maximă.
Pentru a încununa ediția ARTmania Festival 2022, pe scenă a urcat King Diamond (prințul neîncoronat al întunericului, actualul fiind Ozzy Osbourne) cu a sa trupă de muzicieni foarte bine aleși: Mercyful Fate. A fost un show tenebros, cu props & costume pe măsură. Vocea ascuțită ca un cuțit s-a înfipt puternic în urechile tuturor martorilor prezenți la ceremonia demonică pusă în scenă de Majestatea Sa King Diamond. Am dansat cu toții într-un cadru horror setat de „A Corpse Without Soul”, „The Jackal of Salzburg”, „Curse of The Pharaohs”, „A Dangerous Meeting” și „Melissa”. Parada de costume, coroane hidoase și un corpse paint terifiant a captat privirile tuturor, iar Hank Shermann a vrăjit audiența cu sunetul său de chitară heavy metal, inspirat de muzicieni precum Michael Schenker, Uli Roth, Jimi Hendrix și Ritchie Blackmore.
Corina Grasu este librar, geek și mare pasionată de muzică, cu precădere de metalul progresiv. Astfel că, atunci când nu librărește sau postează pe contul de comics Cărturești, îi place să meargă la concerte și să scrie despre muzică. Iar când nu scrie, citește 
. Romanul ei preferat e „Pe când eram doar niște puști” de Patti Smith. Corina este și amatoare de filme & seriale horror, thriller și orice conține un strop de mister. Zâmbetul ei e prezent 90% din timp, și-l întreține cu pisici, pufarine și baloane de săpun.