Mi-am început dimineața, printre shot-uri de espresso reci, pregătirea copilului pentru o nouă zi și pregătirea mea pentru o zi de miercuri, cu albumele lui Bob Dylan. Ascultam și mă gândeam că uite, voila, totul este o pregătire, viața este o pregătire — cumva, îmi spune asta. Cred că era ușor spre maximum volumul aparatului — mi-am încălzit inima cu muzica pe vinil și apoi am trecut la CD. Este ziua lui Bob Dylan și-mi amintesc de concertul la care am fost ca pe un #lamulțiani pierdut printre atâtea altele, dar care, cu siguranță, face parte dintr-un mulțumesc pentru artist.
Într-o zi de 24 mai, cu 82 de ani în urmă, se năștea Bob Dylan, pe numele său adevărat Robert Allen Zimmerman. Este unul dintre cei mai neconvenționali artiști ai muzicii lumii, mai ales prin felul în care se raportează la apariții, la dialogul cu fanii sau presa.
Am început să-l ascult pe Bob Dylan odată cu prima carte pe care am primit-o în dar pe un anume raft 28, un fel de pedeapsă pe care proaspătul meu soț o primise de la colegi: să-mi dăruiască, în primul an de căsătorie, în fiecare lună pe 28, o carte. Astfel, avem un raft cu 12 cărți, cu amprenta lui 28, ziua nunții. Două dintre ele sunt ale lui Bob Dylan — una autobiografică și una cu versuri. L-am citit întâi, de fapt. Apoi au urmat CD-urile, vinilurile, rarele interviuri și concerte pe care le putem găsi online sau pe suporturi DVD.
Dincolo de faptul că-mi doresc încă să ajung la casa-muzeu Bob Dylan, din Tulsa, statul Oklahoma, USA — un fel de reverență pentru muzica și arta pe care ni le oferă, mi-am dorit să-l văd măcar într-un concert. Mi s-a întâmplat fericirea anul trecut, pe 11 octombrie, la Paris, în sala Grand Rex. Avea să aibă trei concerte la Paris în trei seri. Veneau oameni de peste tot din lume, noi am nimerit lângă un cuplu din Elveția, venit din curiozitate; îl mai văzuseră, dar voiau să se bucure pur și simplu de atmosferă. Turneul Rough and Rowdy Ways îl readucea la Paris, unde nu mai concertase din 2019.
A coborât la câțiva metri de intrarea sălii Grand Rex, a mers un pic pe jos, se înțelegea, pentru că a început să se audă un murmur crescendo pe stradă, printre fanii care așteptau să intre. Știm că a purtat mască de la jurnaliștii care au relatat și că mergea spre scenă aproape ca spre un altar. De altfel, starea pe care o aveai înainte era pregătită cu adevărat împreună: toate telefoanele erau puse într-un săculeț sigilat cu un magnet, pe care nu-l mai puteai deschide decât la finalul concertului, la ieșire. Ne informaseră despre acest aspect cu vreo două săptămâni înainte, iar decizia mi se pare că aduce ceva din felul în care Bob Dylan ține la atmosferă, la ceea ce seamănă cu o slujbă pentru muzica sa. Datorită deciziei artistului, a fost, poate, unul dintre cele mai trăite spectacole. Am ținut la mine un carnețel pentru notițe, m-am alăturat francezilor pentru nelipsitul pahar de șampanie de dinaintea spectacolului și am intrat în lumea lui Bob Dylan.
Eram aproape sigură că nu va avea dialog cu publicul, am intuit, știind ce scrie și ce credințe are, ceea ce s-a și întâmplat. A fost o reprezentație a lui Bob Dylan la 81 de ani, trecut prin viața scenei, pe care o simțea făcând câte un gest care semăna a plecăciune la finalul fiecărei piese. Acela părea să fie și mulțumescul indirect pentru noi, care îl lăsam să ne intre sub piele, să ne imprime câte puțin din muzică și stare în celule.
Am ascultat și m-am bucurat în special de I contain multitudes, care mi se pare cumva că este cântecul vieții sale, așa cum l-am citit și l-am înțeles eu pe artist. Această piesă conține multitudinea care este el, multitudinea vieților din muzică și a inimilor pe care le deschide prin vers. Dincolo de lumi deschise, conține multe lumi închise, pe care le provoacă — lumi ale societății de ieri și de azi, lumi care l-au respins, l-au făcut să se zbată sau să dispară.
Am mai intuit că nu va face bis, pentru că Bob Dylan nu este un artist de bis. Plutea în aer un fel de see ya next time, pe care îl aștept, cu speranța că va mai urma și altceva după turnelul mondial Rough and Rowdy Ways, care se încheia în 2024.
La mulți ani, Mr. Bob Dylan!
Corina GIURGIA
_______________________________________________________________________
Corina Giurgia este PR regional la Cărturești, iubește Iașul, cărțile Orianei Fallaci, muzica lui Bob Dylan, hărnicia furnicilor, florile de iris și cafelele din Napoli.
A fondat festivalul Serile Filmului Românesc și este implicată în proiectele culturale ale Asociației ARTIS din Iași.
În ultima vreme, își bea cafelele prin orașele în care cântă Elthon John, Phill Collins, Bob Dylan, STING. Își înmoaie diminețile cu muzică pe vinil.
