Acum jumătate de secol, în vara anului 1969, pe lîngă Aselenizare (sfîrşitul luptei pentru cucerirea Spaţiului) şi protestele de la Stonewall (începutul luptei pentru drepturile LGBT), avea loc şi Woodstock, festivalul devenit între timp simbol, legendă, loc de cult şi de pelerinaj.
Cei patru tineri organizatori, pe numele lor Michael Lang, Artie Kornfeld, Joel Rosenman, şi John P. Roberts, se aflau la începutul carierei (doar unul dintre ei mai co-organizase un festival) şi ştiau că, pentru a pune la cale un festival de dimensiunea sperată, aveau nevoie ca o trupă mare să confirme prezenţa cît mai repede pentru a impulsiona şi alţi artişti să semneze. Acea trupă mare a fost Creedence Clearwater Revival, aflată în acel moment abia la al doilea album (Bayou Country), dar deja în vîrful carierei („Proud Mary” avea să fie, nu doar unul dintre marile hituri ale anului, dar şi cel mai mare succes al lor ever). Creedence erau atît de pe val, încît au mai scos în acel an încă două albume.
Odată ce i-au avut pe afiş pe Creedence (în valoarea de azi, trupa a cîntat pentru aproape 70 de mii de dolari), organizatorii au putut invita pe oricine şi numai din cauza unor angajamente prealabile The Doors şi The Rolling Stones n-au urcat pe scena de la Woodstock. Cu Creedence ca headeri, organizatorii estimau o prezenţă de două sute de mii de oameni. Deşi se întîmpla cu mult înaintea telefoanele mobile, a canalelor media şi a Internetului, au venit aproape o jumătate de milion de tineri şi, de la un punct încolo, cînd era evident că mulţimea nu mai putea fi controlată, accesul a fost lăsat liber, transformînd festivalul într-un eşec financiar. Ploaia a întrerupt concertele celei de-a doua zi, astfel că poiana s-a umplut de noroi. Au existat probleme cu mîncarea, cu serviciile medicale şi sanitare. Autorităţile au folosit elicoptere militare pentru a paraşuta în zonă, haine uscate, alimente şi apă.
Creedence au fost programaţi să cînte în seara de sîmbătă, 16 august, adică în a doua zi de festival, după Grateful Dead şi înainte de Janis Joplin (în cele trei zile ale festivalului au avut loc 32 de concerte), dar din cauza decalajului trupa a urcat pe scenă abia la ora 3 dimineaţa. Au cîntat 11 piese, şi de pe primul album („I put a spell on you”, „Suzie Q”, „Ninety-Nine and a Half Won’t Do”), şi de pe albumul aflat deja în topuri („Born on the Bayou”, „Bootleg”, „Keep on Chooglin`”, „Proud Mary”) şi de pe albumul abia lansat în urmă cu o săptămînă („Green River”, „Bad Moon Rising”, „The Night Time Is the Right Time”, „Commotion”).
Creedence au cîntat aproape o oră (variantele live de la „Keep on Chooglin`” şi „Suzie Q” depăşesc fiecare 10 minute) şi, în ciuda sonorizării destul de modeste, au făcut o treabă foarte bună. Din păcate, John Fogerty, chitaristul, vocalistul, compozitorul şi leader-ul grupului, n-a fost suficient de mulţumit de cîntare şi a refuzat ca filmarea cu ei să apară în documentarul Woodstock – Three Days of Peace & Music (regiaMichael Wadleigh, 1970). Documentarul nu doar că avea să primească un Oscar, dar avea să fie mărturia măreţiei festivalului şi argumentul suprem al intrării Woodstock-ului în cultura populară. (Neil Young a fost singurul artist care a refuzat să fie chiar şi filmat în timpul concertului, considerînd că asta va distrage atenţia publicului de la muzică). După ghinionul de a urca pe scenă la ora 3 dimineaţa după o zi ploioasă, şi după Grateful Dead (cunoscuţi pentru volumul foarte ridicat al sunetului lor care aliena o bună parte din public), lipsa cîntării lor din documentar a contribuit major la faptul că trupa n-a beneficiat niciodată din plin de prezenţa la Woodstock.
Ei bine, acest album apărut la 50 de ani de la eveniment, (le) face dreptate. Patru dintre piesele lor apăruseră pe box set-ul aniversar Woodstock: Three Days of Peace and Music (1994), dar acum toate cele 11 piese, cu intermezzo-uri cu tot (anunţul MC-ului, strigătele publicului, acordul instrumentelor), apar pentru prima dată pe un CD.
Istoria fiind zisă, restul e doar audiţie şi plăcere.
P.S. Pentru o istorie în imagini, sunet şi mărturii ale martorilor festivalului, recomand două documentare: clasicul Woodstock – Three Days of Peace & Music (regia Michael Wadleigh, 1970) şi recentul Woodstock: Three Days That Defined a Generation (regia Barak Goodman, 2018), plus box set-ul cu 38 de CD-uri care compilează toate concertele festivalului: Woodstock – Back to the Garden: The Definitive 50th Anniversary Archive.