Wine & Combine. Carte, muzică și vin.
O rubrică dedicată iubitorilor de cărți, muzică și vin, care caută potriviri inspirate.
Probabil nimeni nu și-ar fi imaginat, în acea vară a lui 2011, că un clip urcat pe Internet, purtînd titlul „Video Games” și înfățișînd o fată cîntînd o baladă tristă de dragoste în fața unui web cam, avea să se viralizeze, apoi să cîștige un „Igor Novello” (printre puținele premii muzicale pop care contează cu adevărat) și să dea naștere celei care avea să devină în cîțiva ani una dintre cele mai originale cantautoare ale generației.
Din acel moment, new-yorkeza cu origini scoțiene în vîrstă de 26 de ani Elizabeth Woolridge Grant, care pînă atunci cîntase prin diverse cluburi obscure sub nume imposibile precum Sparkle Jump Rope Queen sau May Jailer, urma să fie cunoscută worldwide drept Lana del Rey, să lanseze album după album, să ia premiu după premiu, să compună piese pentru filme & reclame, să devină o voce recognoscibilă la propriu și la figurat, deopotrivă iubită de public și respectată de critici – și nu doar pentru talentul ei, dar și pentru integritatea cu care a rezistat primul deceniu în industrie, compunîndu-și muzica și versurile aproape singură, fără compromisuri comerciale, condimentînd FM-ul cu sadcore escapist.
Admit că nu i-am acordat atenția cuvenită încă de la început, dar m-a „prins” în tot acest timp în care a lansat, iată, nu mai puțin de opt discuri, plus Violet Bent Backwards Over the Grass (2020), un album elegant de spoken poetry însoțit de o colecție de fotografii personale.
Chemtrails Over the Country Club a fost înregistrat înainte de pandemie, însă a fost lansat în martie 2021, adică în urmă cu exact un an, din cauza stagnării producției de viniluri la momentul repectiv – stîrnind și ceva reacții woke în social media din cauza copertei care o înfățișează pe Lana înconjurată de un grup de prietene considerate „prea albe”. (De altfel, nu e prima oară cînd are parte de astfel de reacții: în urmă cu niște ani, cînd lansa și apărea în videoclipul „Ride”, au existat voci care au acuzat-o de antifeminism și promovarea prostituției.)
Imediat după Norman Fucking Rockwell! (2019), considerat unanim capodopera ei soft-rock, Lana face un viraj blînd spre folk și country și revine cu un album de atmosferă baladescă, cum altfel, nostalgică, după cum o sugerează și titlul, cu multe chitări acustice și slide, cu piane, orgi și melotroane discrete, ba chiar cu acordeon și alămuri pe fundal. Și acest album e compus și produs împreună cu colaboratorul ei de suflet Jack Antonoff (de la The Bleachers, un grup pe care, de asemenea, vi-l recomand), avîndu-l ca special guest și pe Rick Nowels, o legendă în industrie, „vinovat” pentru zeci de hituri în ultimele decenii. De aici și finețea producției, fiind un album construit cu subtilitate în jurul vocii ademenitor-tînguitoare a Lanei, care trece cu ușurință de la șoaptă la falsetto, lăsînd uneori impresia că se destramă sub intensitatea emoției atunci cînd nu te ademenește în vibrato.
Temele sînt cele dintotdeauna: dragostea de început și în amintire, reveria și nostalgia, inevitabilele regrete și micile deziluzii, spleen-ul și hedonismul tinereții, conjurînd mici povești biografice din adolescența de la 19 ani cînd era chelneriță îmbrăcată în rochii albe și mulate, cînta prin baruri, timpurile erau „simpler”, iar iubirile, pline de inocență, uimire și libertate. „I`m not bored or unhappy / I`m still so strange and wild” cîntă Lana chiar în piesa titulară, și acest etos al confesiunii, ce denotă deopotrivă disponibilitate și vulnerabilitate, orchestrat folkish, a impresionat-o pe Joan Baez care a primit-o, ca și Stevie Nicks acum niște ani, cu brațele deschise în grupul select al cantautoarelor. Iar Lana merge și mai departe în acest demers al ei de revendicare a rădăcinilor șaizeciste, încheind albumul cu un cover după Joni Mitchell („For Free”), cîntat împreună cu două „surori” nu mai puțin talentate: Weyes Blood și Zella Day; pentru ca pe „Breaking Up Slowly” să împartă creditele cu Nikki Lane, omoloaga ei din muzica country.
Între timp, prolifica Lana a lansat al optulea album, Blue Banisters, dar despre acesta, poate într-un episod viitor.
Ce să ascultați.
Primele patru piese de pe album au fost și singles („Let Me Love You Like a Woman”, „Chemtrails…”, „White Dress”, „Tulsa Jesus Freak”), dar dacă ar fi să vă recomand să ascultați altceva înainte să cumpărați albumul, aș alege „Not All Who Wonder Are Lost”.
Cum să-l ascultați.
Filozoful roman Seneca, retras în casa lui de la țară unde îngrijea cu îndemînare și pasiune o mică podgorie, îi scria unui prieten făcînd o subtilă comparație între vița de vie și ființa umană prinsă în vîrtejul vieții, pentru ca mai tîrziu, în iconologia creștină, pomul vieții va fi deseori reprezentat ca o viță de vie. Crescută în religia catolică, Lana și-a dat licența în filozofie, după cum mărturisește, „pentru că eram interesată de Dumnezeu și de felul în care tehnologia ne apropie de a înțelege de unde venim și care e rostul nostru.” Din acest motiv, dar și pentru că numele ei de scenă evocă, în propriile vorbe, „the glamour of the seaside”, pentru că a cîntat „Summer Wine”, pentru că titlul inițial al acestui album a fost White Hot Forever, dacă ar fi să desfac o sticlă de vin în timp ce dau play celor unsprezece piese, aș alege vinul „Sur Mer”, un sauvignon blanc de la Crama Rasova, un vin dobrogean cu tente de fructe, mere și piersici, (dar și pomelo și mandarine, cu note lejere vegetal-florale, după cum atestă cei cu papile mai rafinate), îmbuteliat în aceeași toamnă în care aveau loc ultimele mixaje ale albumului.
Marius Chivu este scriitor, traducător, cronicar literar și editorul antologiei anuale de proză scurtă KIWI, apărută la Editura Polirom.
