Wine & Combine. Carte, muzică și vin.
O rubrică dedicată iubitorilor de cărți, muzică și vin, care caută potriviri inspirate.
Duo-ul anglo-american de muzicieni/producători care se află în spatele acestui nume Soulsavers au avut marea inspirație, căci de noroc nici nu mai zic, să fi convins să le cînte piesele două dintre cele mai bune voci masculine din rock-ul ultimelor decenii. Primul a fost regretatul Mark Lanegan (1964 – 2022), o legendă rămasă miraculos în viață pînă de curînd, pe 22 februarie, chiar dacă dispariția sa rămîne îngrozitor de prematură (ca și a lui Taylor Hawkins, jovialul și multi-talentatul toboșar de la Foo Fighters, mort săptămîna trecută la numai 50 de ani). Cele două albume cu Mark Lanegan la voce, It`s Not How Far You Fall… (2007) și Broken (2009), au ridicat Soulsavers în zona rarefiată a unui mix irezistibil de electronica, americana și rock.
Al doilea este Dave Gahan, vocalistul de la Depeche Mode, a cărui carieră pare să se fi consolidat cu adevărat abia după ce toată lumea credea că mai mult de-atît nu (se) mai poate realiza. La începutul anilor 2000, după ce se apucase să ia lecții de canto și învățase să cînte la harmonică, Gahan s-a decis să compună el însuși muzică și să scoată albume solo (are deja două la activ, Paper Monsters și Hourglass), pentru ca imediat să înceapă să compună și piese pentru Depeche Mode, după ce vreme de zece albume fusese doar vocalistul lui Martin L. Gore. Din acel punct, Gahan a început o serie de colaborări cum nu mai făcuse pînă atunci, ajutat și de vocea sa baritonală, tot mai gravă și mai expresivă, care putea încărca cu dramatism și sentiment orice acord banal, orice vers leșinat. Practic, Gahan pare să se fi apucat cu adevărat de muzică după vîrsta de 50 de ani, adică abia cînd se pregătea să intre cu Depeche Mode în Rock`n Roll Hall Of Fame.
Prima colaborare cu Soulsavers a fost The Light The Dead See (2012), un album pentru care Gahan doar a scris versurile și a înregistrat vocea, însă următorul album, Angels & Ghosts (2015), a fost compus împreună cap-coadă (am scris despre el la vremea apariției aici). Ambele albume sînt splendide, iar fanii Depeche Mode le-au pus lîngă cultissimul Songs of Faith and Devotion (1993): același blend de rock, blues și americana, mustind de spiritualitate ca o biserică sudistă bîntuită de fantome rănite.
Acest al treilea album împreună este unul de cover-uri alese, pe de o parte, în funcție de însemnătatea lor în viața lui Gahan („cîntece și voci care m-au mișcat, care au dat formă vieții mele”), pe de altă parte, și pentru contribuția adusă originalului. Unele piese sînt cunoscute, chiar faimoase, deseori reinterpretate de alți muzicieni decît cei care le-au compus sau le-au făcut celebre (standarde, cum ar veni), pe cînd altele sînt cunoscute de prea puțini (deep cuts, cum li se zice) – piese compuse și/sau cîntate de Bob Dylan, Neil Young, Elmore James, Mark Lanegan, Cat Power, James Carr, Eartha Kitt, Nat King Cole, Gene Clark, PJ Harvey, Rowland S. Howard și Gwen McCrae.
Selecția pieselor e foarte eclectică, de la blues sudist la punk australian, de la standarde precum „Smile”, la piese cunoscute nu atît după original, cît după alte cover-uri („Lilac Wine” nu e piesa lui Jeff Buckley, nici a Ninei Simone, așa cum „Always in my mind” nu e piesa celor de la Pet Shop Boys, nici a lui Elvis), dar partea cu adevărat importantă este că albumul a fost înregistrat live: zece muzicieni au intrat în studioul Shangri-La, unde Rick Rubin a produs faimoasa serie de albume American Recordings cu Johnny Cash, și au înregistrat albumul, cîntînd piesă cu piesă. De unde și libertatea de a se îndepărta cît mai mult de original, și ca interpetare, și ca orchestrație.
„La unele piese oricum nu mai știam cum suna originalul, nu încercam să reproduc nimic. Dar e adevărat că în cazul altora am avut nevoie de mai mult timp pentru a mă elibera de prezența vocilor originale”
mărturisea Gahan într-un interviu în care explica și titlul albumului:
„Să cînt pe scenă (performing) a fost dintotdeauna o parte importantă din viața mea, dar există destule momente cînd îmi pun întrebări. Ăsta chiar sînt eu? Așa sînt eu cu adevărat? Sau vreo formă de deghizare? Cînt în fața oamenilor de mulți, mulți ani și totuși de multe ori nu mă simt cu totul confortabil, mi se pare că sînt un impostor.”
La cei 60 de ani ai săi, cînd înregistrează un album de cover-uri a cărui copertă este o fotografie blurry făcută de fiica lui adolescentă, Gahan pare mai original ca oricînd. Acum cînd Mark Lanegan s-a dus, pentru mine Dave Gahan și Nick Cave rămîn vocile bărbătești care, însoțite fie și numai de pian, îmi vorbesc, poate, cel mai mult.
Ce să ascultați.
„Metal Heart” a fost singurul single de pînă acum, trupa a cîntat live „The Dark End of The Street” și „The Desperate Kingdom of Love” pentru diverse show-uri americane de televiziune, dar preferatele mele rămîn „Strange Religion” și „Not Dark Yet”. Mă înfioară.
Cum să-l ascultați.
În cartea In Vino Duplicitas (tradusă la noi de Baroque Books & Arts), jurnalistul american Peter Hellman (Wine Spectator, The New York Times, The Wall Street Journal) scrie istoria celui mai faimos impostor din lumea vinurilor, un tip pe nume Rudy Kurniawan care a făcut carieră și avere vînzînd la licitații, pe sume de milioane de dolari, vinuri legendare contrafăcute, asta pînă cînd a atras atenția FBI-ului. Dacă ar fi să ascult blendul de soul, gospel și country de pe Imposter, bucurîndu-mă deopotrivă de vocea cînd tînguitoare, cînd gravă a lui Gahan și de un vin autentic, aș alege cupajul de fetească neagră și cabernet sauvignon Incantation, produs și îmbuteliat de Domeniile Dealu Mare de la Urlați într-o serie limitată de cinci mii de sticle. Sticla mea, desfăcută fix cînd din difuzoare se auzea „Lilac Wine” și mă apucam de scris acest text, are numărul 0616 și ascunde nu arome de liliac, dar de mure, fructe de pădure coapte rău, prune uscate, dar și ceva „mirodenii extravagante” în numele cărora cineva ar putea inventa „a new strange religion”.
Marius Chivu este scriitor, traducător, cronicar literar și editorul antologiei anuale de proză scurtă KIWI, apărută la Editura Polirom.
