El Camino e croit pentru un drum pe autostrada Bucureşti-Piteşti:  şoferul neprevenit nici nu simte cum trec cele aproximativ 40 de minute. Pînă cînd ascultă încă o dată cîntecele care i-au plăcut cel mai mult, călătoria-i gata.

Clişeu, ziceţi? A se slăbi: The Black Keys au făcut carieră respectînd cuminte şi fără pretenţii canoanele rock şi r’n'b. Cu alte cuvinte, nu originalitatea interesează aici (vorba ceea, nimic nou de la Bach încoace) – motivul pentru care trupa place deopotrivă adolescenţilor zburliţi şi părinţilor cu rate la bancă e că sună cam ca toate trupele pe care au apucat deja să le-audă.

Ultimul lor album e exemplul cel mai limpede. Nici n-au trecut bine primele 15 secunde din Lonely Boy, piesa de deschidere, şi senzaţia de familiaritate s-a şi instalat. Sfredel insistent, cîntecul serveşte (şi) drept avertizare: o să ai parte de distors şi bîţîială şi cam atît. Puneţi la socoteală şi clipul copilăresc de simplu (un om între două vîrste dansează cu o poftă molipsitoare în preajma unui chioşc dintr-o clădire anodină), iar intenţiile trupei devin cît se poate de evidente.

Restul albumului constă, în mare măsură, în variaţiuni pe aceeaşi temă. Rock şaptezecist, influenţe Motown mult atenuate faţă de precedentele albume – încercaţi-l, spre comparaţie, pe cel penultim, Brothers -, olecuţă de blues.

Toate sunt economicos strînse în Little Black Submarines, care porneşte resemnat, cu o clapă aproape imperceptibilă şi nişte chitară rece (“Operator please/Put me back on the line/Told my girl I’d be back/Operator please/This is wrecking my mind”), după care bubuie zeppelinian de-ţi nenoroceşte boxele. Aproape că ai parte de două cîntece diferite, dar cusătura, deşi vizibilă, e impecabilă.

Starea nu se prelungeşte, însă. După cum spuneam, în El Camino nu prea e timp de reflecţii. Money Maker, piesa imediat următoare, e săltăreaţă şi făr’ de griji. Run Right Back, aşijderea. Albumul se coagulează parcă de la sine şi îţi vine să crezi că lui Dan Auerbach şi lui Patrick Carne le-ar fi un pic teamă să scoată o piesă anume în evidenţă. Cînd se întîmplă, totuşi (Stop Stop), cîntecul zboară ca gîndul şi îţi zugrăveşte un ditamai zîmbetul.

După 11 ani şi şase albume, The Black Keys au reuşit cu cel de-al şaptelea să îşi consolideze popularitatea mainstream fără să fi abandonat cu totul etosul independent de la începuturi. E-adevărat că nu redescoperă apa caldă, dar e la fel de adevărat că nici nu au căutat vreodată s-o facă. În eglezeşte s-ar spune că they’re having their cake and eating it, too.

Expresia românească echivalentă (practici sexuale, ăăă, atipice, sufletu-n rai) s-ar putea să fie un pic mai crudă, dar parcă e şi mai potrivită.( Filip Standavid)

Îi invidiez pe cei care ascultă albumul ăsta fără să-i ştie geneza. Dacă sunteţi printre ei, daţi-i bătaie fără să vă mai bateţi capul cu vreo recenzie – cea de faţă e doldora de spoilere. Credeţi-mă pe cuvînt: nu vă răpeşte decît o jumătate de oră din viaţă şi e foarte, foarte posibil să v-o îmbogăţească.

Le Voyage dans la lune a fost la început coloana sonoră a unui film mut de-acum exact 100 de ani, cu acelaşi titlu, al lui Georges Méliès. Nu e un film important, ci unul crucial: privitorul grăbit îl va găsi banal şi copilăros, însă unui copil – întotdeauna mai atent – sfertul ăsta de oră îi va influenţa pentru totdeauna amintirea romanelor lui Jules Verne. Unde mai pui că Monsieur Méliès aproape că a inventat de unul singur, cu acest film, un ditamai genul cinematografic: SF-ul.

Jean-Benoît Dunckel şi Nicolas Godin au extins coloana sonoră, după cum spuneam, la aproximativ o jumătate de oră. Şi nu s-au abţinut de la nimic. Albumul e o orgie de vocodere (aparate care modifică sensibil timbrul firesc al vocii) şi clape vintage în care au nimerit cîteva chitare reci şi nişte sunete ambientale (ciripituri, mai exact) care să sugereze întoarcerea acasă. Dacă aveţi nevoie de etichete pentru o astfel de muzică, sugerez “psihedelie electroretrofuturistă”. Însă cu astfel de muzică, cine mai are nevoie de etichete?

Astronomic Club, de pildă, livrează exact ceea ce promite: imaginea unui grup de savanţi cu peruci, mormăind într-o limbă doar de ei ştiută, care pun la cale expediţia spre Lună. Adicătelea percuţie lentă şi gravă şi o chitară electrică scîrţîind agale, de parcă n-o să mai termine vreodată ce-are de transmis.

Spaima fericită prin care trece, presupun, orice cosmonaut plecat în misiune, e anticipată de vocea pisicoasă a Victoriei Legrand (de la Beach House), în fundalul celui de-al doilea cîntec, Seven Stars. Iar spaima-spaimă care te cuprinde (cum se întîmplă cu exploratorii din film), cînd eşti atacat de omuşori verzi deloc prietenoşi, e clapa nevrotică din Sonic Armada, împrumutată de Air de la zei krautrock precum Can ori Neu!.

Curios e că, deşi piesele nu sunt aranjate “cronologic” (Clubul Astronomilor – Plecarea – Păţaniile din Lună – Întoarcerea acasă), Le voyage dans la Lune e teribil de omogen: scurt şi eficient, el e atent dozat pentru o epocă în care nu prea se mai consumă albume psihedelice duble, ci cîntecele care să-ţi ţină de urît pe drum, în iPod.

Iar aerul voit vetust al muzicii e o şmecherie regulamentară: la o adică, Air n-au sunat niciodată foarte la modă, nu sunt deloc uşor de încadrat într-un curent sau altul. Lucrul ăsta face cu atît mai actuale, însă, pianul meditativ din Moon Fever, melancolia cîntecului din final, Lava (accentuată, dintre toate instrumentele, de o mandolină!), sau ghiduşia milităroasă de găsit în Parade.

Mai toată lumea a observat – era destul de greu să n-o faci – că Air au debutat în 1998 cu un album care te subjugă, Moon Safari, ca să revină cu unul care te pune pe gînduri, Le voyage dans la Lune. Ca unul căruia muzica duo-ului francez i-a pîrjolit multe nopţi, constat că cercul pare să se fi închis. Mission accomplished, what next? (Filip Standavid)

Multe sunt de admirat la Iordache, dar cea dintîi calitate a lui îmi pare a fi încăpăţînarea: omul nu se lasă.Dacă nu sunt bani de înregistrări, strînge de la fani măcar o parte. Dacă cei mai mulţi dintre “directorii muzicali” de prin radiouri nici măcar nu-i ştiu numele mic (Mihai), se strecoară discret în cîntece Kumm/Sarmalele Reci. Dacă publicului subţire de la Green Hours îi pute rap-ul, se amestecă el cu Martorii lui Norzeatic.

Zecile (sutele?) lui de colaborări sunt impuse de o piaţă deloc blîndă cu jazzul: ori împreună, ori deloc. Dar raţiunea profundă e alta: “Jazzul nu se poate cînta decît împreună, altfel e o păcăleală”, spunea Iordache într-un interviu de la începutul acestui an. Ai zice că e un truism, dar să ridice mîna cine nu s-a lovit de vedete jazz locale care se comportă de parc-ar putea să umble pe apă. Nimeni? Mulţumesc.

Printre ei – Toni Kühn, pe care Iordache îl admiră din adolescenţă. Contrabasistul Uţu Pascu şi toboşarul Tavi Scurtu formează o secţie ritmică redutabilă (e obligatoriu să-i vedeţi live, vă provoc să staţi locului!), iar pe Petre Ionuţescu şi pe Lucian Nagy îi ştiţi de la Blazzaj. Albumul nu are însă avantajele lui Friday şi nici pe cele ale lui Dissipatin’ . Acum ştim cum sună Iordache “solo”. Prin ce ne surprinde?

Prin generozitate, în primul rînd. Da, e albumul unui saxofonist, lucru evident din primele secunde ale lui Triangle, cîntecul care deschide One life left. Dar nu trece mult pînă cînd încep să-şi facă de cap chitara lui Dan Mitrofan şi un sintetizator RDG-ist. Poţi considera Triangle un curs scurt de swing, dar n-ai nevoie de proptele teoretice ca să-ţi placă: e o “discuţie” între instrumentişti, care dă de-a dura o temă relativ simplă şi care schimbă pe ici pe colo ritmul fără emfază, aproape imperceptibil. O joacă.

Iordache mărturiseşte, de altfel, că albumul e inspirat într-o oarecare măsură de jocuri electronice de dinainte de ’89, precum Ms.PacMan. Nu cred că ar trebui să-i luăm vorbele at litteram. Pentru că One life left nu e un album paseist, în ciuda aparenţelor. Peace sună mai degrabă relaxat-nouăzecist (aş spune lounge-ish, dar mi-e să nu se-nţeleagă că e vorba de muzică de lift), One live left şi Suriname sunt funk, pe Pyramid aş pune, poate grăbit, ştampila cool jazz. Dacă mă gîndesc bine, găsesc şi urme de vals ici-colo.

Dar tocmai asta ar fi prostia: nu e cazul să te-apuci să asculţi cîntecele cu Shazzam şi să-i lipeşti fiecăruia cîte o etichetă. Jazz-ul, ca oricare altă muzică onestă, e libertate: a artiştilor (care încearcă, încearcă, încearcă – muzicienii strînşi de Iordache au înregistrat fiecare piesă împreună, în priză directă, pînă cînd toate au sunat cum trebuie) şi a publicului (care e liber să decripteze cîntecele după cum îi trece prin cap).

Iar One life left este exact asta: şapte muzicieni din secolul al-XXI-lea îşi onorează înaintaşii şi se amuză adăugîndu-le experienţele lor.

Încăpăţînarea despre care vorbeam a saxofonistului român porneşte de la refuzul de a sta cuminţel în ghetoul cîntăreţilor de jazz. De aceea îl plac oameni de tot felul şi de aceea, cred, s-ar simţi un pic jenat dacă l-aţi asculta ţinîndu-vă “intelectualiceşte” de falcă, pătrunşi de profunzimea muzicii şi nu de voioşia ei, de buna ei dispoziţie. Alex Ross, cronicar al revistei “New Yorker”, le propunea un tîrg cîntăreţilor de jazz care vorbesc doar despre muzică, fără să-i lipească determinanţi precum “clasică”: luaţi voi “clasicul” şi lăsaţi-mi mie “muzica”. Iordache nu vrea să facă tîrgul ăsta. (Filip Standavid)

Claire Boucher (nume de scenă: Grimes) e un om al timpurilor sale. Canadianca de 24 de ani s-a specializat într-un soi de electro pop – witch house, pentru chiţibuşari – care împrumută de pretutindeni, procesează vocea fără apăsări şi tratează cu indiferenţă poncifele mainstream.

Şi totul se întîmplă pe calculatorul de-acasă. Visions lasă impresia că n-ar fi putut să apară decît în această perioadă, una în care marile case de discuri chiar nu mai au cum să trăiască pe spinarea unor adolescenţi dispuşi să prăpădească şi ultimul sfanţ din alocaţie pe două-trei albume cu preţuri umflate.

Economia de mijloace e şi ceea ce defineşte albumul: aproape fiecare cîntec pleacă de la o temă măruntă (două-trei acorduri sau cîteva beat-uri simple) de la care nu se abate în ruptul capului. Genesis, de pildă, inspirat plasată în deschidere, e un şotron synth optzecist: clapă curată, unduitoare şi percuţie care ţopăie inofensiv. Şmecheria e în dozaj:  sunetele ulterioare (un efect aici, o porţiune mai accelerată colea) nu calcă niciodată pe linii – planul e respectat de la început pînă la sfîrşit.

La fel se întîmplă cu Oblivion, care pare să ducă aceeaşi temă mai departe, dar care îşi îngăduie o excursie scurtă la pian. Tonul se înăspreşte abia la Eight, unde se îngrămădesc, în mai puţin de două minute, voci sugrumate electronic, un sintetizator teutonic şi percuţia voit disonantă. Ai fi zis că falsetul e tehnica vocală predilectă a albumului, dar devine limpede că Mlle Boucher tratează vocea ca pe oricare alt instrument. A rosti clar şi puternic, rotunjind grijuliu vocalele, e treaba unei dive: pe ea o interesează ca vocea şi instrumentaţia să fie la fel de aseptice.

Sigur, s-o ţii tot aşa cale de 47 de minute, cît durează Visions, ar însemna să pliciseşti oleacă. Şi mi se pare că, pe la jumătate, cîteva dintre cîntece (Visiting Statue, Colour of Moonlight) nu fac decît să atenueze impactul iniţial. Albumul revine pe o curbă ascendentă, oarecum surprinzător, tocmai cînd se domoleşte niţel şi cînd răreşte influenţele R&B sau funk: Symphonia IX (My wait is you) e de-a dreptul muzică ambientală – şi nu dintr-aceea care te face să fugi la raftul cu metale doar ca să uiţi de ea -, Nightmusic îndeasă ceva mai multe BPM-uri (beats per minute) lîngă o voce, în fine, limpede (de soprană), dar abia Skin e lovitura letală.

Skin are ceva din puritatea cîntecelor nepămîntene din Vespertine, albumul de-acum 11 ani al lui Björk. Adică e mai degrabă şoptit, iar instrumentele fac loc vocii timide: “Soft skin you/touch me within and so I know I can be human once again (…)/You/Touch me once again and somehow it stings ’cause I know it’s the end”. Lipsită acum de emfază, instrumentaţia colorează, pe rînd şi fără grabă, excitaţia şi regretul. Şi, ce să vezi, ultimul cîntec al albumului, Know the way, lasă electronicalele pentru o demodată chitară acustică. După ce v-aţi tot zbînţuit împreună, Claire Boucher te emoţionează. Nu e puţin lucru. (Filip Standavid)

Ştiu, fanii hardcore ai Pink Floyd vor exclama: „WTF! Momentary Lapse of Reason?!”. Apărut în 1987, în cel mai greu şi mai neinspirat deceniu din istoria trupei, albumul ăsta are multe împotriva lui, lucru care mie mi-l face foarte drag.

În primul rînd – pentru cei care nu ştiu -, e primul album de după plecarea egocentricului Roger Waters, creierul conceptual şi poetul grupului, fiind ambiţia chitaristului David Gilmour de a-i arăta că Pink Floyd poate exista şi fără el. Albumul chiar este mai mult un efort solo, căci bateristul Nick Mason şi pianistul Rick Wright (dat afară din trupă de Roger Waters), ieşiţi complet din mînă, n-au nici un aport muzical, dar dădeau bine în fotografia de grup şi în creditele din interiorul bookletului, să vadă lumea cine-i Pink Floyd. Aşa că, albumul acesta, înregistrat în lipsa şi în ciuda lui Roger Waters (care tocmai îi dădea judecată, reclamînd drepturile asupra numelui trupei), putea foarte bine să nu existe, iar istoria Pink Floyd să se fi terminat în 1983 cu The Final Cut. Din fericire, n-a fost aşa.

Neavînd un concept, o idee centrală (precum precedentele cinci albume, dintre care cel puţin The Dark Side of the Moon, Wish You Were Here şi The Wall făcuseră deja istorie), lipsit de versurile şi de aranjamentele lui Waters, precum şi de inspiraţia de altădată a lui Wright, Momentary Lapse of Reason este cel mai convenţional album Pink Floyd şi, din această cauză, şi cel mai subevaluat. Albumul s-a vîndut însă extraordinar, a lansat un radio hit cu „Learning to fly” (lucru destul de rar), echipajul navetei Soyuz TM-7 l-au luat cu ei făcînd din Pink Floyd prima trupă rock care s-a auzit în spaţiu, iar turneul, întins pe durata a trei ani, a fost de departe cel mai profitabil financiar din istoria grupului, urmat fiind de un album live, precum şi de un DVD (cine poate uita concertul pe scena plutitoare din Veneţia?!). Roger Waters a pierdut şi procesul, şi competiţia muzicală.

Reascultîndu-l acum, după 25 de ani, cu ocazia ediţiei remasterizate, Momentary Lapse of Reason e un album care plăteşte pe ici, pe colo tribut anilor `80, cei mai grei pentru rock, dar se salvează prin părţile esenţiale, acolo unde geniul lui David Gilmour n-avea nevoie de geniul lui Roger Waters. Opening-ul „Signs of life”, care dă şi amprenta profund melancolică a albumului, „Terminal frost” sau „Sorrow” (cel mai bun cîntec de pe album) conţin cîteva minunate solo-uri ale lui Gilmour, iar „Learning to fly” (singura piesă pe care am ascultat-o în Himalaya la altitudinea de 5416 m) şi „Yet another movie” sînt două piese care, pur şi simplu, îmbătrînesc frumos.

P.S. Dacă vă întrebaţi cîte paturi a folosit Storm Thorgerson (revenit, cu ocazia acestui album, lîngă trupă după o lungă absenţă), în fotografia de pe coperta şi în artwork-ul albumului, vă spun şi asta: 700. Căci nu e photoshop. Atunci, în anul 1987, pentru a realiza această fotografie a fost nevoie de o muncă întinsă pe durata a patru zile.

Parlophone, 2012.

Cînd am dat play, iar aerul din cameră s-a colorat şi rarefiat de la inflexiunile psihedelice ale chitării, încurajat şi de titlurile cîntecelor – „Don`t Stare at the Sun”, „Standing at the Sky`s Edge”, „Leave Your Body Behind You” etc. -, am tras draperiile, am apăsat pe repeat all şi mi-am zis că ar trebui să fumez ceva. Printre percuţiile pulverizate, riff-urile, distors-urile şi feedback-urile chitării sau acoladele orientale ale sitarului, care desenau cînd armonii bluesy, cînd texturi psihedelice tot mai dese, mai aspre şi mai prelungi, vocea lui Richard Hawley, şoptită, tînguită sau urlată, venea vocoderizată în ecouri dintr-un dincolo de orizont unde speram să ajung în curînd şi eu să sărut cerul (vorba lui Hendrix) de pe marginea lui (vorba lui Hawley).

Însă după ce mi-am relaxat corpul suficient, am ascultat versurile şi mi-am dat seama că albumul vorbeşte despre un loc de lîngă Sheffield, numit Sky`s Edge, unde se întîmplă tot felul de nenorociri. Un tip îşi măcelăreşte familia, o fata se prostituează, un adolescent înfige cuţitul în spatele cuiva: „They were standing at the sky`s edge, / And out there who knows what they`re thinking. / They were sliding down the razor`s edge, / And watched their lives slowly sinking.”  Nu despre cerul violet cu vise al lui Hendrix era vorba, ci despre cerul înroşit de sînge al lui Nick Cave. O floare dark-psychedelia crescută din rădăcini rockabilly!

Dar Hawley cîntă şi despre dragoste, şi încă în mijlocul naturii, iar asta nu doar în balade, ci şi în cel mai rock cîntec de pe album, scos şi pe single „Down in the Woods”: „There must be a place for us / For you and I to be as one / Around your shoulders, in your hair / My eyes are blinded by solar flares / These seismic moments rare and few / Does this seismic kiss from you / Take all that`s bitter, all that`s cold / Does the shadow in me show?”. Nouă cîntece despre dragoste, crime şi natură, cu umbre, întuneric şi lumini orbitoare, toată recuzita sonoră şi tematică pentru o călătorie, din mijlocul camerei tale, spre marginea cerului (minţii şi corpului).

Dar cine-i Richard Hawley ăsta? Un fel de guitar hero old school care a cîntat britpop în anii `90 cu trupa Longpigs, apoi a colaborat cu Pulp, The Arctic Monkeys, Robbie Williams, a deschis concerte pentru R.E.M. şi a scos pînă acum vreo şapte albume solo, unele super-premiate, admirate chiar şi de Radiohead, ştiţi voi, trupa aia care nu prea mai foloseşte chitările. Din fericire, Richard Hawley le foloseşte în fel şi chip. Inclusiv ca imagini detaliate pe toate paginile booklet-ului CD-ului.

Trece mai bine de un sfert de oră din primul album al lui Jack White de unul singur pînă la un solo serios de chitară (Weep themselves to sleep). Executat cu grația arogantă a unei mîțe care toarce, nici măcar acela nu e un solo de manual, ci mai degrabă un scrîșnet care pornește fără prea multă convingere și care atinge vîrful aproape incognito, cale de cîteva prețioase secunde. Vorba englezului, blink and you missed it. Și pîn’ s-apuci să-ți dai seama ce și cum s-a întîmplat te trezești în mijlocul lui I’m Shaking, un cover Little Willlie John (pionier r&b al anilor ’50) care te provoacă să-l asculți fără să te bîțîi.

Pentru mine, tranziția insesizabilă dintre cele două cîntece e cheia acestui înșelător de simplu album. Că Jack White e, probabil, cel mai bun chitarist al ultimilor 20 de ani și unul dintre cei mai buni ai tuturor timpurilor cred că putem fi din capul locului de acord. Că se hrănește, ca toți cei care știu cu ce se mănîncă rockul pe bune, din blues-ul cel mai aspru e iarăși un soi de mănăstire-ntr-un picior ghici ciupercă ce e. Noianul de stiluri, tehnici și postúri altminteri numai bune de trimis la muzeu e muniția omului – în Blunderbuss, ea explodează controlat în aproape toate direcțiile. De aceea, deși deja îi cunoști mai toate ticurile răspîndite prin intermediul The White Stripes, The Raconteurs sau The Dead Weather, albumul ăsta sună suprinzător de proaspăt și de onest.

Încercați, de pildă, Freedom at 21. După vreo 15 secunde ai impresia că e o autopastișă – sună precum surioara mai mică și mai făr’ de grji a lui 7 Nation Army. Și s-ar prea putea să fie: dacă cineaștilor li se permit referințe la propriile filme, de ce ar fi aceeași practică dubioasă în cazul muzicienilor? Diferența cea mai evidentă e în percuție – tensionată și țopăitoare, parcă imploră un DJ priceput să livreze un remix numai bun de ridicat în picioare cluburile populate de cei care cred că muzica de dinainte de Auto Tune e o babalîceală caraghioasă.

Mai departe: Trash Tongue Talker e acea bucată de rock’n'roll curat și fără pretenții pe care tot încearcă s-o scrie The Rolling Stones de vreo 15-20 de ani încoace, Sixteen Saltines pune un plasture micuț pe sufletele celor care nu s-au împăcat nici acum cu ideea că The White Stripes nu mai există, iar Love Interruption, cu pianul ei electric și cu vocea feminină ajutătoare, e plecăciunea în fața unui alt stil atît de ușor de imitat, dar atît de greu de simțit: country-ul.

Tot de-acolo vine și piesa-titlu, Blunderbuss, cu tot cu subconștientul ei de vals și cu povestea, dacă înțeleg eu bine, a unui adulter, spusă în versuri care parcă se-ncalecă grăbit – White mănîncă vocale, mai pică un pic pe gînduri, după care leagă brusc trei-patru vorbe într-una singură: “You grabbed my arm and left with me/But you were not allowed to/You took me to a public place/To quietly blend into”. Iar dacă piesele, fie ele dulci-legănate ori învîrtoșate zdravăn, sunt relativ simple, versurile dau a înțelege că pe omul nostru îl preocupă lucruri nu tocmai plăcute – săruturi ipocrite, dezordine amoroasă contemporană (“She don’t care what kind of wounds she’s inflicting on me/And she don’t care what color bruises that she’s leaving on me/Cause she’s got freedom in the 21st century”) sau dragostea ca experiență extremă: “I want love to/Grab my fingers gently/Slam them in the doorway/Put my face into the ground”.

După cum spuneam, înșelător de simplu. În mai puțin de 42 de minute, Jack White înghesuie ceea ce alții n-apucă să scrie și/sau să cînte într-o viață întreagă. L-am mai auzit făcînd asta? O, da! Cam cu aceleași mijloace? Îhîm. Continuă să stea cu vreo două-trei capete deasupra majorității celor care vor umple listele cu “best of” de la sfîrșit de an? Puteți pune pariu.

Ceea ce alţii ar putea considera doar o întîmplare, pe mine mă face să ciulesc urechile (fiind eu convins că Serviciul Mondial de Organizare al Coincidenţelor – SMOC nu-şi pierde flerul taman acum în preajma Sfîrşitului Lumii): în săptămîna în care pe la chioşcuri apărea numărul pe noiembrie al revistei Historia, conţinînd un dosar dedicat asaltului de la Stalingrad – „Cea mai grea înfrîngere a armatei române”; Robin And The Backstabbers îşi lansau primul album, intitulat… Stalingrad. Mai mult, imaginea de pe coperta revistei pare luată din booklet-ul albumului. Sau viceversa. Acestea fiind astfel potrivite, s-ar putea ca descinderea regimentului „stabberilor”, în seara zilei de 28 noiembrie, în teatrul de operaţiuni muzicale de la Silver Church, ornamentat cu microfoane şi sîrmă ghimpată, să fie văzut cîndva drept cea mai mare victorie a rock-ului românesc milenarist. „Degeaba, rînjiţi, băi, copiii mei nebuni!”, dar desfăşurarea de forţe hipsteriste din clubul cu pricina (la intrare a fost măcel, după cum au relatat cronicile postate online la vremea respectivă) a dovedit că vorbim deja de cea mai hip trupă rock de la noi.

Şi de ce n-ar fi!? Rafinamentul eclectic al grupului format din şase muzicieni (dintre care un toboşar şi un percuţionist), leaderul lor carismatic, compozitor şi multi-instrumentist (tobă de muzică şi poezie), albumul produs cu fineţe, toate astea sînt argumente imbatabile pentru a crede că rock-ul românesc începe să-şi recapete, în sfîrşit, vopseaua. Priviţi şi ascultaţi în jur! Robin pe coperta de la Decît o Revistă, imaginarul cinegetic din fotografii şi videoclip, panouri stradale şi la metrou cu versuri intrate deja în folclorul urban („Mi-aş trăi trăiesc viaţa pînă diseară”, „Se lasă noaptea în fotografii” şi „Ruşinea face minuni” sînt, poate, cele mai cunoscute.)

Primul dintr-o proiectată trilogie, oricum de departe cel mai anticipat din ultimul deceniu (după ce „Soare cu dinţi” şi „Sat după sat” au devenit hit-uri pe YouTube), albumul e gîndit şi lucrat în aşa fel încît să sune melodios, variat şi cît mai complet, alternînd piese disco-funky („Bacovia Overdrive”), balade cu chitări („Marele zgomot”; „Kriminaal”, cîntată în engleză de chitaristul Florentin Norman Vasile, e şi ea destul de baladescă) sau pian cu percuţii („Iguana făcătoare de minuni” deschizîndu-se cu versurile astea: „Un nume scurt / Ca un leşin într-un spital / Un zîmbet scurt / Rugăciune într-un bar”), proto-manele stilizate cu chitări acustice şi un intermezzo abraziv cu chitară drept arma crimei pasionale („Cînd te-am cunoscut, Cristina”), „În 3 minute maşina 682” pare un cadril cu chitări, aşa cum „SPNZRTR” sună ca un vals rockish,  iar  „Nataşa” e grungy de-a dreptul, plus cîteva interludii instrumentale.

În ceea ce mă priveşte, l-am remarcat pe Andrei „Robin” Proca în postura de basist în Partizan (trupă care încearcă, şi deocamdată întîrzie, să dea un nou lustru cîntecelor din protoistoria Timpurilor Noi), apoi şi de cunoscător al poeziei lui Bacovia într-un interviu din Dilema veche (căutaţi-l pe Internet!). Cînd am auzit prima dată la radio „Vînătoarea regală”, îmi plăcuse, mai mult decît ritmul de imn cazon, preluarea titlului romanului lui D.R. Popescu (deh, meteahnă de scriitor!). Însă adevărul e că rockul românesc ducea lipsă de un poet şi, dincolo de muzica ce nu-şi trădează influenţele şi nu se înscrie într-un trend, absorbind din toate cîte puţin, versurile lui Robin („Aştept un miracol. Vin doar poezii”), uneori stranii, alteori obscure, sînt memorabile. Dincolo de sugestiile morţii care apar peste tot pe acest album (accidente, crime, sinucideri, gloanţe, cuţite, spînzurători, sînge), nu e tocmai uşor să-ţi dai seama despre ce vorbeşte fiecare cîntec în parte. Dar asta şi pentru că radio-ul ne-a cam anchilozat gîndirea lirică. În acest sens, (meta)versul „Nu mai vreau să aud nici un cîntec deştept” e o fină ironie. În fine, după atîtea versuri cîntate din Eminescu, Minulescu, Nichita, Foarţă&Ujică, apare Robin care îi aduce la microfon pe Bacovia („Priveşte savant / cu inima beată de iubire”) şi pe Virgil Mazilescu („Marele zgomot”), iar asta schimbă, în sfîrşit, limbajul inert şi diluat al pop-rockului de la noi (Loredana a îndrăznit acum nişte ani să cînte pe versuri din Cărtărescu şi n-a fost rău deloc!). Şi mai e ceva: compunînd/cîntînd versuri în limba română, contribuţia pe care o aduc trupe precum Omul cu Şobolani, ROA şi acum Robin And The Backstabbers este esenţială. Pentru că moştenirea pe care rock-ul o lasă culturii populare nu se reduce doar la muzică. Cîntînd în engleză, în încercarea lor de a pătrunde pe piaţa occidentală, trupele rock de la noi (indie, alternativ, hard, metal, whatever) îşi pierd automat orice relevanţă pop în cultura vorbită. Imaginaţi-vă că Vali Sterian sau Timpuri noi sau Sarmalele reci ar fi cîntat în engleză!

Dar am vorbit prea mult. Doamnelor şi domnilor, Robin And The Backstabbers!

Ce se-ntîmplă cînd Cea-Mai-Mare-Trupă-Rock-din-Istorie anunţă că va susţine, la 27 de ani de la despărţire, un ultim concert?

Se creează o cerere de bilete atît de mare (adică vreo 20.000.000), încît organizatorii apelează la un fel de tombolă online ca să poată distribui nominal, deci cît mai fair, cele 18.000 de bilete disponibile.

Vorbim, în fond, despre trupa care practic a inventat concertele rock as we know it şi singura trupa din istorie care, după moartea bateristului (John „Bonzo” Bonham a murit în toamna lui 1980), a decis că existenţa ei nu mai are sens. Dar care cîţiva ani mai tîrziu îşi încălca crezul, se reunea şi împrumuta un toboşar (Phil Collins) pentru a susţine un recital într-un concert caritabil (Live Aid 1985), recital unanim considerat o ruşine şi o pată pe moştenirea lăsată, sfîrşitul simbolic al trupei care, un deceniu mai devreme, doborîse toate recordurile posibile de audienţă, vînzări şi superlative critice.

Care erau şansele, aşadar, ca un nou concert să mai aibă loc şi, mai ales, era posibil, uman vorbind, să iasă memorabil!?

Anunţat pentru 10 decembrie 2007, la O2 Arena din Londra, concertul tribut adus lui Ahmet Ertegun, bossul de la Atlantic Records unde s-a scris istoria rock-ului în prima jumătate a anilor `70, trebuia să fie actul prin care Led Zeppelin (cu fiul Jason în locul tatălui John la tobe) renăştea din propria cenuşă ca pasărea Phoenix doar pentru a-şi cînta adevăratul cîntec de lebădă.

Fiecare avea cîte ceva de dovedit, şi sieşi, şi celorlalţi: John Paul Jones că n-a fost doar un simplu basist, perpetuu rămas în umbra geniului celorlalţi; Jimmy Page că mai poate struni chitara după decenii de alcoolism şi impotenţă creativă, Robert Plant că mai are voce şi charismă la 60 de ani, iar Jason că se poate ridica la înălţimea tatălui său, votat în continuare în revistele de specialitate drept „cel mai bun toboşar rock din toate timpurile”, tatăl a cărui fantomă artistică l-a bîntuit toată viaţa. Dar şi, mai greu decît toate, aveau de dovedit că pot readuce între ei, la senectute, chimia de altădată cînd purtau supranume precum Golden God sau The Beast. Aşadar, 10 decembrie 2007 se anunţa a fi, după moartea lui „Bonzo” din 25 septembrie 1980, pur şi simplu cea mai grea zi din istoria trupei.

Din fericire, avea să se numească Celebration Day şi să dea Zeppelinului ce-i al Zeppelinului în 124 de minute lungi cît istoria şi atît de încărcate emoţional, încît, dacă nu-ţi vin lacrimi în ochi de la primele măsuri, nici nu meriţi să asculţi albumul pînă la cele două bisuri. Te întrebi (retoric, fireşte) dacă există cîntece rock care să se compare cu „Black Dog”, „Dazed and Confused”, „Kashmir” sau „Whole Lotta Love”, dacă s-a compus vreodată vreo baladă bluesy mai dureroasă şi mai adevărată decît „Since I`ve Been Loving You” şi dacă te vei putea sătura vreodată de cîntecele astea? (Dacă răspunsul tău e da, meriţi să asculţi toată viaţa numai Beatles şi Rolling Stones!).

Am acasă toate albumele live ale trupei, şi oficialele How The West Was Won şi The Song Remains The Same, şi bootleg-urile (inclusiv cele cîntate în studio-urile de radio), aşa că ştiu ce vă spun: da, sînt mai bătrîni, dar tocmai această gravitate face albumul emoţionant, puternic, absolut memorabil. Vocea nu atît de înaltă a, dar mai gravă a lui Plant îţi dă fiori pe „Nobody`s Fault But Mine” sau pe „In My Time of Dying”, arcuşul pe chitară al lui Page de pe „Dazed and Confused” te duce în continuare în sferele psihedelice ale minţii (cum astăzi, din păcate, nici o altă trupă rock nu mai e în stare s-o facă); Jones te copleşeşte cu clapele pe „No Quarter”, iar Jason, ei bine, Jason bate pe toate piesele ca şi cum însăşi învierea tatăl lui depindea de tobele alea (ceea ce, în fond, era şi adevărat.) În plus, de data asta cîntă „Good Times, Bad Times”, „For Your Life” şi „Ramble On”, piese niciodată cîntate live integral, şi „Stairway To Heaven”, balada pe care au refuzat la un moment dat s-o mai pună în playlistul concertelor.

Celebration Day este albumul care pune semnul de exclamare la finalul carierei acesti trupe fără de care nimic n-ar fi fost şi nici nu va mai fi vreodată la fel.

În 2009, cînd Chris Cornell s-a apucat să cînte R&B pe compoziţiile unui tip trecut pe la Eurovision şi cu Timbaland drept producător, NIMENI n-a mai crezut că o reuniune Soundgarden va mai fi posibilă în această viaţă. Mie îmi venea să plîng, noroc că indignarea mă blocase cu totul… Să ne-nţelegem: Chris Cornell – parte din Treimea Grunge (alături de Kurt Cobain şi Eddie Vedder), icon al rockului alternativ, muzician charismatic cu o voce incredibilă şi compozitor foarte talentat – ajuns să cînte muzică pentru fesele piţipoancelor de club!? După despăţirea de Soundgarden din 1996, două albume solo, plus o carieră remarcabilă, vreme de alte trei albume, cu Audioslave (el plus membrii fostei Rage Against The Machine), Chris Cornell părea că-şi pierduse uzul raţiunii rock pentru totdeauna. Era ca şi cum Kurt Cobain ar fi ajuns să cînte pe remix-uri de-ale lui David Guetta! Mulţi s-or fi gîndit ce păcat că nu s-a sinucis şi el la timp, înainte să se facă de rîs în asemenea hal şi să-şi bată joc de moştenirea grunge.

Dar poate că acel infam album Scream a fost un fel de wake-up call pentru Cornell, iar vechea gaşcă rătăcitoare s-a adunat pe de drumurile Damascului propriului succes şi-a-nceput să-şi tatoneze revenirea, mai întîi cu o retrospectivă best of (Telephantasm), apoi şi cu un live (Live on I-5). Venit după 15 ani de la despărţirea lor, King Animal sună ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat între timp, continuînd, chiar cu ceva mai mult nerv, precedentul Down On The Upside (1996). Şi e muncă de echipă pe acest album: mai puţin de jumătate din piese sînt compuse de Cornell, restul fiind colaborarea dintre basistul Ben Shepherd şi chitaristul Kim Thayl (despre care, fie şi în paranteză, ţin să spun că îl apreciez enorm). De altfel, King Animal a fost îndelung, din greu şi atent lucrat: fiecare membru al trupei cîntă la două-trei instrumente (mult percuţii, plus saxofoane, mandolină, pian), au adus mulţi muzicieni din afară, unii adevăraţi meseriaşi (precum producătorul Adam Kasper sau Mike McCready, chitaristul de la Pearl Jam), plus o duzină de ingineri de sunet.

Aşadar, acelaşi hard`n heavy cu influenţe şi citate sonore din ritmurile hard de la Black Sabbath („Non-State Actor” sau „Blood On The Valley Floor”), riff-urile psihedelice venite pe filiera Led Zeppelin („By Crooked Steps” e sora mai mică şi mai energică a lui „Kashmir”) sau heavy pasajele melodioase à la Iron Maiden („Attrition”), totul în maniera grungy de-altădată, condimentată cu nelipsitle orientalisme ale lui Thayl („A Thousand Days Before” sau „Black Saturday”). Motherfucherii ăştia de 50 de ani plus ştiu încă meserie: măsuri ciudate, ruperi de tempo, ritmuri şi percuţii maniacal-sincopate (Matt Cameron, de altfel, este un toboşar încă neliniştit – cei de la Pearl Jam au fost fericiţi să-l ia la ei în trupă după ce despărţirea Soundgarden l-a lăsat fără job), toate asezonate cu reprizele elegiac-nostalgizate ale „reţetei casei” de a compune şi orchestra bîntuitoare balade („Bones Of Birds” sau, preferatele mele, „Taree” şi „Rowing”) cîntate de un Chris Cornell renăscut gutural din propria cenuşă disco.

Un animal ciudat, melancolic & feroce, imprevizibil, cu aceleaşi apucături sălbatice, locuieşte şi continuă să vîneze în această minunată grădină a sunetului!

Compania italiană de dans Latin Café, condusă de coregrafa Katina Genero, susține pe 29 aprilie 2013, în premieră pentru România, spectacolul de succes: ”MIL BESOS por un café”.  Publicul român iubitor de dans și spectacole neconvenționale este așteptat la Teatrul Național București, începând cu ora 20, pentru a urmări pe viu spectacolul despre care prestigioasa publicație italiană ”Stampa” a scris: Un spectacol unic, o nouă  viziune asupra dansului și universului latin.

”MIL BESOS por un café” este o demonstrație de măiestrie coregrafică, un spectacol axat pe binomul dans- cafea, o călătorie prin muzica latino și prin istoria cafelei, această ”esență a diavolului” care dă aripi poeziei, filosofiei și  celor mai pasionale povești de dragoste, o expresie a celor mai puternice trăiri și emoții umane. Sub bagheta coregrafei torineze Katina Genero, doisprezece  dansatori proveniți din cele mai diverse colțuri ale lumii (Italia, Peru, Cuba, Polonia) dar care eu în comun pasiunea pentru muzica latino, reinterpretează în stil contemporan dansul caraibian, afro și latino caraibian. Alături de muzică, de măiestria dansatorilor, costumele și scenografia contribuie la crearea unor povești pline de pasiune și aromă, în care ne regăsim cu toții.

Durata spectacolului este de o oră și jumătate.

Biletele sunt disponibile pe www.bilete.ro, în oficiile Poștei Române,  www.biletoo.ro, www.myticket.ro precum și la casa de bilete a TNB București.

Producția a avut avanpremiera în Italia în decembrie 2012, fiind un proiect artistic multicultural susținut de ”Associazione Ritmi E Danze Afro” și de ”Centro De Formazione Alla Danza Mamadanse” care își propune să promoveze și să valorizeze tinerele talente, precum și artele muzicii și ale coregrafiei.

Am început să ascult Depeche Mode pe vremea cînd adolescenţii se împărțeau în rockeri și depeșari. Eu eram rocker. Dar DM scoseseră „I Feel You” (care mi-a deturnat definitiv imaginarul rock înspre alternativ), iar albumul acela, Songs of Fuckin` Faith and Fuckin` Devotion (1993), se află și acum – e suficient să întorc capul – pe raftul meu cu CD-uri originale, între PJ Harvey și Nirvana.

DM e trupa care m-a făcut tolerant la muzica electronică (prin ei, poate, am ajuns să ascult, atunci, Portished și, acum, The Knife), asta ca să nu mai vorbesc de faptul că, în soundtrack-ul istoriilor mele sentimentale, combinația de senzualitate și suferință, de pasiune și abandon dintre vocea bîntuitoare a lui Dave Gahan și versurile întunecate ale lui Martin L. Gore ocupă cîteva locuri bune. (După ani și ani, ascult „The Bottom Line” cu aceeași înfiorare; Ultra fiind, poate, albumul meu favorit de la DM).

Perioada ultimelor albume produse de Ben Hillier mi se pare „doar” interesantă (deși Playing the Angel are cîteva cîntece după care, ca să fiu sincer, mă cam omor), dar acest Delta Machine, mixat de Flood şi care închide trilogia DM-Hillier, este mai mult decît atît. Producția nu mai e atît de stratificată (confesiunea plină de pasiune mistică „Angel” fiind, din acest pdv, cea mai lucrată), ceea ce face albumul mai melodios, apropiindu-l de tehno-industrialul gotic optzecist din perioada A Broken Frame (1982) şi Black Celebration (1986), nu neapărat pe gustul meu. „My Little Universe” e pentru fanii hardcore, însă cîntecul de leagăn pentru adulţi „The Child Inside” e o bijuterie minimalistă, la fel și „Broken”, litanica „Alone” („I was there when you needed me most / I was there when you wanted me least”) tehno-elegia cu nerv „Secret to the End” sau „Soft Touch/Raw Nerve”, care va fi, probabil, un alt arogant hit electro-garage, după „Soothe my Soul”, sora perversă a unui Isus altădată personal, în timp ce „Should be Higher” („I dream of a day when / I dare to believe you`re the answer”) urcă cu elegantă nostalgie acolo unde odată liniștea își era suficientă sieși.

Cealaltă dimensiune a albumului (e-adevărat că trupa nu și-a reinventat arsenalul sonor, dar nu de-asta iubim noi Depeche Mode, right!?) vine dinspre blues-ul care condimenta Violator și Ultra. O mașinărie electronică cu acorduri delta-blues! Căci „Heaven” este un gospel trecut parcă prin Soulsavers („I dissolve in trust / I will sing in joy / I will end up dust / I`m in heaven”), în timp ce „Slow” este genul acela de blues insinuant și nerușinat pe care-l asculţi şi gîfîi pe întuneric pentru a întîrzia pe drumul cel mai lung al plăcerii („I dont need a race in my beed / When speed`s in my heart”), iar „Goodbye” (cîntecul ce închide albumul, și favoritul meu) este un imn al recunoștinței, extazului și epuizării („It was you who took my soul / Threw it in the fire / Tamed it in the rapture / Filled me with desire / Now I`m pure / now I`m clean”), adică un fel de „I Feel You” post-coitum.

Backing-ul înalt al lui Martin L. Gore şi versurile lui simple şi adevărate despre pasiune, devotament, păcat, minciună şi suferinţă (dragoste, carevasăzică), secondînd gravitatea vocii lui Dave Gahan (acest Nick Cave ale muzicii electronice), cel implicat din nou în compoziția cîntecelor, plus mixul gloomy-sexual de chitară bluesy şi sound sintetic, ca să nu mai zic de fotografiile, logo-ul şi layout-ul booklet-ului realizate de Anton Corbjin, toate astea fac din albumul Delta Machine (al 13-lea din cariera trupei) un argument în plus să-ţi iei bilete pentru concertul din 15 mai de pe Arena Naţională. Reach out and touch faith!

Ce au în comun albume precum After the Gold Rush din 1969 de Neil Young, albumul omonin Fleetwood Mac din 1975, Holy Diver de la Dio din 1983, Nevermind de la Nirvana din 1991, albumul omonin Rage Against the Machine apărut un an mai tîrziu, One Hot Minute de la Red Hot Chili Peppers din 1995, Unchained de Johnny Cash din 1996, Rated R de la Queens of the Stone Age din 2000, With Teeth de la Nine Inch Nails din 2005 şi Suck It and See de la Arctic Monkeys din 2011?

Ei bine, toate acestea, şi multe, foarte multe alte albume legendare (de la Elton John, Grateful Dead, Tom Petty and the Heartbreakers, Santana, Foreigner, Saxon, Tool, Slayer, Ry Cooder, Weezer, Kyuss, Slipknot, Kings of Leon, Madrugada, Metallica, Madrugada, Woolfmother, Death Cab for Cutie, Noah And The Whale etc.), au fost înregistrate toate în studioul californian Sound City pe aceeaşi consolă Neve 8028, o masă de mixaj hand made unicat, considerată a fi, datorită acurateţii şi felului special în care surprinde sound-ul tobelor, „un fel de Rolls Royce” în domeniu.

Documentarul Sound City realizat anul trecut de Dave Grohl (pentru novici: toboşarul de la Nirvana şi frontman-ul de la Foo Fighters) spune, cu ajutorul a peste 35 de muzicieni, povestea legendarului studio deschis în 1969 şi închis în 2011 (niciodată redecorat sau renovat, nici măcar văruit şi cu acelaşi linoleum vreme de cîteva decenii din superstiţie, pentru a nu afecta sound-ul) şi a consolei care a supravieţuit deceniului disco optzecist şi anilor `90, dar nu şi epocii echipamentului digital de înregistrare şi mixaj.

În dubla sa existenţă, de documentar şi album, Sound City este, de fapt, un omagiu închinat maşinii de mixaj care a schimbat faţa rock`n roll-ului şi totodată o elegie pentru echipamentul analog adusă de muzicienii din ultimele trei generaţii ale rockului, de la blues, prin alternativ şi metal, la indie.

Acestea fiind introduse, urmează încă o serie de name-dropping, pentru că Sound City Players sînt un supergrup alcătuit din muzicienii care s-au adunat şi, pe lîngă filmările testimonialelor pentru documentar, au înregistrat şi un album original: Dave Grohl, Nate Mendel, Taylor Hawkins şi Pat Smear (Foo Fighters), Kris Novoselic (Nirvana), Trent Reznor (Nine Inch Nails), Robert Levon Been şi Peter Hayes (Black Rebel Motorcycle Club), Josh Homme, Alain Johannes şi Chris Goss (Queens of the Stone Age), Tim Commerford şi Brad Wilk (Rage Against the Machine), Rami Jaffee (The Wallflowers), Corey Taylor (Slipknot şi Stone Sour), dar şi alţi cîţiva, plus legende precum Rick Springfield, Lee Ving (Feear), Paul McCartney şi Stevie Nicks (Fleetwood Mac), iar ca producător, Butch Vig (cel care, după ce a produs nenumărate albume la Sound City, şi-a făcut şi o trupă, Garbage).

Cam aşa arată line-up-ul acestui supermegagrup adunat în Studio 606 al lui Dave Grohl, noul proprietar al consolei Neve 8028, unde, timp de 24 de ore, au compus şi înregistrat live, pe însăşi consola omagiată, soundtrack-ul documentarului, ca pe un fel de supremă dovadă sonoră că muzica adevărată se face analog.

Nu sînt deloc un fan al supergrup-urilor (cu excepţia Audioslave şi Record Club, să zicem), dar oamenii au dat din ei tot ce-au avut mai bun, iar albumul ăsta, absolut fiecare track, sună într-un mare fel şi n-o să spun decît că e rock pur, produs analog, şi ar fi păcat să-l ascultaţi altfel decît de pe CD la o combină cu boxe cumsecade. Sau în maşină, cu geamurile jos şi cu volumul la maxim, în drum spre mare.

În fiecare joi, aici găsiți poveștile artiștilor invitați în ediția 2013 a Festivalului Internațional George Enescu: amănunte din culise și partea umană a vedetelor muzicii clasice din întreaga lume. Festivalul George Enescu se desfășoară între 1 și 28 septembrie și este cel mai important eveniment cultural internațional organizat de România, reunind peste 150 de evenimente și cei mai cunoscuți muzicieni. Cărturești a creat un raft special dedicat artiștilor invitați la festival în ediția aceasta. Îl găsiți în librăria Verona și online, aici.

Cum muzica clasică poate spune ceva despre democrație

Ana-Maria Onisei

Foto: http://fazilsay.com

Sală era întunecată, cu umbre roșiatice. S-a așezat la pian. Părul îi strălucea în onduleuri – buza de jos ușor aplecată, la fel ca trupul, într-o expresie care avea ceva din stinghereala Cocoșatului de la Notre-Dame și detașarea unui zeu. Când au început să se-audă primele acorduri din Tablourile lui Mussorsky, camera s-a mutat pe publicul din sală. Oamenii stăteau nemișcați. Și, în penumbra inundată de sunetele lui grave, cu o patină jazzy, deja puteai simți energia, emoția.

 ***

Scena e de la unul dintre recitalurile pianistului și compozitorului turc Fazil Say, difuzate de Mezzo lunile trecute. În vârstă de 43 de ani, Say e unul dintre cei mai aclamați artiști ai Turciei. E celebru pentru compozițiile sale, care înglobează elemente specifice culturii turcești, dar și fiindcă iubește la fel de mult și jazz-ul și muzica clasică. De altfel, interpretările sale la pian au o tușă provocatoare, incandescentă, de improvizație chiar și când e vorba despre lucrările unor compozitori romantici. Românilor le e cunoscut și datorită colaborării cu violonista originară din Republica Moldova, Patricia Kopatcinskaia.

Fazil Say a făcut înconjurul lumii anul acesta cu un scandal legat mai degrabă de drepturile libertății de exprimare. Un scandal care, însă, spune multe despre felul în care muzica poate conecta Islamul și Occidentul.

„Cred că a venit vremea să mă mut în Japonia. Când am spus că sunt ateu, toată lumea m-a insultat, iar autoritățile judiciare au iscodit tot ce scrisesem pe Twitter. Sunt, probabil, prima persoană din lume care să facă obiectul unei anchete judiciare pentru că a spus că e ateu”, declara Fazil Say în luna aprilie după ce fusese acuzat de blasfemie pentru niște statusuri postate pe contul său de Twitter. Parte, în țara sa, a unui proces care s-ar fi putut lăsa cu închisoare, Fazil Say a devenit un exponent al libertății de exprimare în Occident, ziare și televiziuni mari, de la BBC, la The Telegraph relatând pe larg despre absurdul situației.

Într-unul dintre statusurile de pe Twitter, Fazil Say ironiza o chemare la rugăciune: „Ce este cu graba asta? Vă aşteaptă o amantă sau un raki pe masă?“

***

Cum încă n-a fost condamnat, îl veți putea asculta pe viu în ediția 2013 a Festivalului George Enescu, pe 18 septembrie, de la ora 17.00, la Ateneul Român. Ca să se protejeze, nu acordă interviuri. Dar faptul că va fi la București, după tot parcursul ăsta și că puteți fi unu la unu cu el în sala de concerte, spune ceva despre puterea libertății (care nu prea mai poate fi îngrădită în ziua de azi).

Comandă aici albumul Black Earth (CD+DVD), de Fazil Say.

Ana-Maria Onisei a lucrat ca jurnalist în redacția ziarului Adevărul, unde a inițiat o serie de interviuri cu personalități culturale internaționale: Amos Oz, Pascal Bruckner, Irvine Welsh, Éric-Emmanuel Schmitt, Will Self, Jonathan Coe, James Meek, Jonathan Safran Foer, Nicole Krauss, Jose Luis Peixoto, Mischa Maisky, Hélène Grimaud, Angela Gheorghiu. Semnează în continuare articole în Adevărul, revista Esquire  sau Dilema veche. Din luna martie face parte din echipa Oanei Marinescu, la firma de comunicare OMA Vision care se ocupă de strategia de PR pentru Festivalul George Enescu. 

În fiecare joi, aici găsiți poveștile artiștilor invitați în ediția 2013 a Festivalului Internațional George Enescu: amănunte din culise și partea umană a vedetelor muzicii clasice din întreaga lume. Festivalul George Enescu se desfășoară între 1 și 28 septembrie și este cel mai important eveniment cultural internațional organizat de România, reunind peste 150 de evenimente și cei mai cunoscuți muzicieni. Cărturești a creat un raft special dedicat artiștilor invitați la festival în ediția aceasta. Îl găsiți în librăria Verona și online, aici.

O lecție despre brandingul personal. De la pianista Yuja Wang

de Ana-Maria Onisei

“Tradiția înseamnă să întreții focul, nu să venerezi cenușa.”- Gustav Mahler

“O femeie trebuie să aibă clasă și să-ți taie respirația.” – Coco Chanel

Foto: Esther Haase/DG/New York Times 

Sunt două citate postate de pianista de origine chineză Yuja Wang pe contul său de Twitter. Într-o lume adesea bine temperată, cum e cea a muzicii clasice, nu-i de mirare că presa internațională începe să zâmbească și să scrie pagini spumoase despre o pianistă care are curajul să-i alăture pe Mahler și pe Coco Chanel.  (Criticii internaționali o consideră cea mai bună pianistă a generației sale.)

Se-așază la pian într-o rochie purpurie, scurtă și mulată ca să interpreteze unul dintre concertele ei preferate, Concertul Nr. 1 pentru pian de Ceaikovski. Mâinile ating clapele frenetic, abia cât să le poți urmări, în timp ce apasă cu tocurile înalte ale pantofilor negri din lac pedalele – mișcarea e iute ca un scurtcircuit.

La numai 26 de ani, are atitudinea unui fotomodel și tehnica unei Martha Argerich. I se spune Degete Zburătoare. Interpretează cu o viteză uluitoare (a început să cânte la pian de la vârsta de 6 ani) – “asta e din cauza nervozității mele, sunt o fire agitată”, râde într-un interviu – Concertul Nr. 3 pentru pian de Rahmaninov, unul dintre cele mai grele compuse vreodată și concertul despre care se spune că care are cele mai multe note pe secundă față de orice altă lucrare. Deși are mâinile mici, Yuja Wang și-a dobândit elasticitatea prin exerciții de stretching: mama ei, dansatoare, a obișnuit-o de mică să-și întindă degetele.

Dincolo de talent – a lucrat cu cei mai mari dirijori ai momentului și susține, în medie, o sută de concerte pe an în toată lumea –, însă, în spatele Yujei Wang se mai ascunde ceva: știința brandingului personal.  Într-o vreme în care muzica clasică trebuie să facă față presiunii pieței mai mult ca oricând – tehnologizarea, dar și schimbarea mijloacelor de promovare, odată cu ritmul pe care l-a impus Internetul – , Yuja Wang are curajul să-și aleagă rochiile de scenă (majoritatea, creațiile marilor designeri) în funcție de compozitorii ale căror lucrări le interpretează și să facă pictoriale pentru reviste de modă. Unul dintre cele mai recente, chiar pentru site-ul cotidianului El Pais, purtând haine “spaniole”. Un exemplu puternic despre cum să devii un brand, odată cu muzica.

O s-o puteți vedea și asculta pe Yuja Wang în premieră în România, pe Scena Mare a Palatului, pe 3 septembrie, de la ora 19.30, alături de  Pittsburgh Symphony Orchestra, sub bagheta lui Manfred Honeck în această ediție a Festivalului George Enescu.

Comadă aici CD-ul Fantasia cu Yuja Wang.

Ana-Maria Onisei a lucrat ca jurnalist în redacția ziarului Adevărul, unde a inițiat o serie de interviuri cu personalități culturale internaționale: Amos Oz, Pascal Bruckner, Irvine Welsh, Éric-Emmanuel Schmitt, Will Self, Jonathan Coe, James Meek, Jonathan Safran Foer, Nicole Krauss, Jose Luis Peixoto, Mischa Maisky, Hélène Grimaud, Angela Gheorghiu. Semnează în continuare articole în Adevărul, revista Esquire  sau Dilema veche. Din luna martie face parte din echipa Oanei Marinescu, la firma de comunicare OMA Vision care se ocupă de strategia de PR pentru Festivalul George Enescu. 

Nu ştiu din ce motive concertele pentru două viori ale lui Vivaldi n-au avut mare noroc în secolul trecut. În afară de două LP-uri legendare (David Oistrah şi Isaac Stern dirijaţi de Eugene Ormandy – în 1955 şi 1959), concertele acestea au ajuns mai mereu să-şi găsească locul la finalul câte unui album cu concerte pentru un singur instrument solist. Astfel, unul sau două doar găsim în înregistrările lui Yehudi Menuhin, Nathan Milstein, Henryk Szeryng, Itzhak Perlman, Pinchas Zukerman, Josef Suk ori Nigel Kennedy.

Abia în anii ’90, Fabio Biondi a înregistrat două CD-uri excelente care au schimbat ordinea lucrurilor. Şi au schimbat-o cum trebuie.

În 2007, anul înregistrării discului de faţă, Viktoria Mullova (care a încetat colaborarea cu Philips – după aproape 20 de ani – tocmai din cauză că proiectul de a înregistra un disc cu concerte de Vivaldi i-a fost refuzat) avea deja câteva experienţe în zona barocului: sonatele şi partitele pentru vioară solo sau sonatele pentru vioară şi clavecin de Bach, un CD uluitor cu cinci concerte pentru vioară de Vivaldi (finanţat de ea însăşi după refuzul amintit mai sus), iar Giuliano Carmignola se afla la al şaselea disc cu muzica Preotului Roşu, cu precizarea că toate şase au fost adevărate evenimente în lumea muzicală.

Discul de faţă cuprinde şase concerte pentru două viori, trei în tonalitări minore, trei în tonalităţi majore. Ca nişte dive dintr-o operă, cu un simţ teatral subtil, viorile ies în faţă, îşi fac momentul solistic, îşi răspund în ecou, se duelează la sânge, înving sau pierd, oricum, continuă. Cavalcada (Allegro molto, RV 516), pompa pirotehnică (Allegro molto, RV 511) alternează cu melancolia (Andante, RV 516), intimitatea delicată (Largo, RV 511) sau atmosfera aproape lugubră (Adagio, RV 514). O muzică tonică, uluitoare, deloc superficială, ce ne face să uităm maliţia lui Stravinsky pentru care Vivaldi ar fi scris un singur concert pe care l-a repetat la infinit.

Totul este perfect aici: o măiestrie şi o inteligenţă instrumentală rare, o puritate a intonaţiei, un legato de vis, o virtuozitate impecabilă, o grijă ca totul să fie natural şi suplu, o libertate şi o măsurare milimetrică a fiecărei fraze. O anumită delicateţe în jocul soliştilor care evită efectele ieftine (atât de comune în repertoriul baroc). Complicitatea dintre cei doi este perfectă, iar Andrea Marcon reuşeşte să-i acompanieze cu subtilitate, fără să-i sufoce în pasta orchestrală. Cu aceeaşi excelentă Venice Baroque Orchestra Carmignola a cântat la Ateneu la ultima ediţie a Festivalului George Enescu.

Şi un cuvânt despre instrumente: Mullova cântă pe instrumentul ei, un Guadagnini din 1750, iar Carmignola pe un Stradivarius „Baillot” din 1732.

Pentru cei care vor să mai schimbe din playlist „Anotimpurile”, CD-ul de faţă este alegerea perfectă.

Încă aşteptăm o promisiune făcută de cei doi violonişti: dublul de Bach.

Vivaldi – Concertul „Il favorito”, în mi minor, RV 277, cu Viktoria Mullova şi Il Giardino Armonico, dirijor Giovanni Antonini

***

Între timp, Raftul online special dedicat Festivalului Enescu pe carturești.ro și tombola cu invitații la Festival își fac prieteni noi: până pe 31 iulie, Radio România Cultural și Radio România Muzical propun zilnic, dis-de-dimineață, concursuri pe teme muzicale cu premii oferite de Cărturești.ro. Nu ratați, deci, emisiunile matinale de la Cultural sau Muzical.

Povestea călătoriilor lui Jordi Savall de-a lungul şi de-a latul Mediteranei a început în 2000 cu Diaspora sefardi şi a continuat apoi cu Orient-Occident (2007), Ierusalim – Oraşul celor două păci (2008), Istanbul (2010) şi Sublima Poartă (2011). Fiecare călătorie conţine o carte – de obicei consistentă, cu delicii de erudiţie şi cu o iconografie inedită –, însoţită de un CD.

Mai întâi, despre cartea Mare Nostrum: textele sunt alese special pentru această ocazie. Scrise de Jordi Savall, Amin Maalouf, Tahar Ben Jelloun, Manuel Forcano, Fernand Braudel sau Amnon Shiloah, poveştile  încearcă să traseze oarecum o istorie muzicală a Mediteranei, dar mai ales o istorie a unei păci căutate secole la rând. Maalouf îşi intitulează textul Dialogul sufletelor. În total, 40 de pagini traduse în zece limbi.

Apoi, despre muzică: 8 piese arabo-turceşti, 6 ebraice, 7 creştine şi 7 piese din surse amestecate. Se trece prin Spania, Italia, Grecia şi se ajunge în Bulgaria, Turcia, Palestina, apoi se coboară înspre Egipt. Călătoria muzicală se termină în Tunisia şi Maroc. Trei mari religii – care au reuşit de prea puţine ori, în ultimii 1500 de ani, să trăiască în pace – sunt puse acum într-un dialog care rezervă plăcute surprize, tocmai pentru că piesele par extrem de înrudite. Se trece de la cântece de leagăn (Amazigh, Noumi Noumi Yaldati), la dansuri (Gagauski sau un foarte cunoscut dans bulgăresc), la cântece de o ameţitoare nostalgie (îndeosebi  turceşti/otomane şi sefarde), la cântece mistice (improvizaţii pe texte cabalistice sau pe Cântarea Cântărilor), plus câteva hituri care nu puteau lipsi: A la una yo naci, La Armada Turca (care e ciudat de asemănătoare cu un cântec românesc!). Apoi Taskim şi Makam „Rast Murass’a”, compus de Cantemir la vârsta de 17 ani, pe când se afla la Istanbul.

În mod simbolic, vocea lui Montserrat Figueras – aici în una dintre ultimele ei înregistrări –  este cea care, prin cele trei cântece de leagăn alese (unul berber, altul ebraic şi ultimul grecesc), reuşeşte să transforme toată pasta sonoră într-o liniştitoare pace. Tocmai această lume sonoră, atât de diversă, se desface şi se adună la loc, încât ai impresia că asişti la o anamorfoză continuă. Apoi, avem muzicieni din Spania, Armenia, Turcia, Bulgaria, Israel, Grecia, Maroc şi… Palestina, care încearcă cele mai neobişnuite combinaţii sonore.

Ca o surpriză suplimentară, pe al doilea CD figurează o piesă celebră din folclorul catalan, El cant dels Aucells (Câncecul păsărilor), pe care Pablo Casals o dădea mereu ca prim bis.

Cred că acest proiect al lui Jordi Savall e un bun început de audiţie mai ales pentru cei care, formaţi exclusiv în mediul şi cultura occidentale, strâmbă de obicei din nas când aud ceva ce-aduce fie şi vag a Orient. Însă nimic nu poate lua locul armoniilor din muzica orientală. Cu ce poţi înlocui jalea unui kemence, obsesiile unui santur sau armoniile unui dialog între caval şi duduk?

Şi un deliciu: piesa Üsküdar. Compusă de un turc în vremea Războiului Crimeii ca să-şi bată joc de soldaţii scoţieni (tocmai pentru că purtau kilt, ca atare nu mai aveau nimic pe dedesubt) din armata britanică, sosiţi la Istanbul ca să dea o mână de ajutor în războiul dus împotriva ruşilor  –, cântecul a ajuns şi în folclorul grecesc, sefard, macedonean şi… iranian. În plus, Anton Pann pare să-l fi „compus” şi el. Căutaţi pe youtube De-ai şti, sufleţelul meu. Mai nou, Eartha Kitt, Boney M. şi Pink Martini l-au reluat, fiecare după posibilităţile şi gusturile proprii.

În Festival, Jordi Savall şi Hesperion XXI vin cu Dinastia Borgia, pe 20 septembrie, la Ateneul Român, de la 17.00.

Üsküdar – Jordi Savall şi Hesperion XXI

Acum cîteva săptămîni, un rabin evreu s-a trezit să-l acuze pe Roger Waters de antisemitism, ură faţă de evrei şi simpatii naziste pentru că Steaua lui David e tipărită pe porcul gonflabil din show-ul The Wall. De altfel, nu e prima dată cînd show-ul lui Waters – cu o componentă simbolică şi satirică pe care dogmaticii, asociind-o cu instigarea şi sfidarea, n-o vor înţelege niciodată în termeni conceptuali artistici – stîrneşte astfel de reacţii. Acum cîţiva ani, cînd a început turneul mondial al The Wall, Anti-Defamation League s-a pronunţat în sprijinul actului artistic al lui Waters neconfirmînd acuzaţiile de anti-semitism. De data aceasta, Waters însuşi a răspuns acuzaţiei şi a făcut-o pe cît de dur, pe atît de clar: pe porc se află şi alte simboluri, printre care şi logo-urile de la Shell şi Mercedes, iar în spectacol foloseşte, în acelaşi scop critic, deopotrivă crucifixul şi semiluna; are o noră evreică, deci şi nepoţii lui sînt evrei; tatăl lui, locotenent britanic, a murit în `44 pe frontul italian luptînd împotriva naziştilor (aceasta fiind, de altfel, una din temele autobiografice ale versurilor lui Waters şi de pe The Wall, şi de pe The Final Cut). Mai spune Waters: „Show-ul The Wall este plin de compasiune şi dragoste, ecumenic şi pacifist, anti-război, anti-colonialist, anti-autoritarian, anti-fascist, anti-apartheid, anti-dogmatic, pro justiţie, pro libertate, pro colaborare, pro dialog, satiric şi internaţional în spirit.”

„The Flying Pig” e cel mai puternic simbol al Pink Floyd, folosit încă din `77 în cîntecele şi pe coperta albumului Animals, album inspirat de romanul-parabolă Ferma animalelor lui George Orwell, şi reprezintă, pur şi simplu, imaginea tuturor formelor de totalitarism, control şi constrîngere. Cei care, ca şi mine, au văzut deja această variantă a show-ului The Wall ştiu că imaginarul anti-ideologic, anti-dogmatic, anti-consumerist etc. este reprezentat de acest porc zburător din care cad confetti cu Steaua lui David, Crucea şi Semiluna, dar şi cu logo-urile Shell, Mercedes şi cel al dolarului. Aşa cum în varianta live a concertului de la Berlin din 1990 zidul lui Waters reprezenta căderea la propriu a Zidului şi mesajul era unul anti-totalitarist-comunist, de data aceasta semnificaţiile conceptului sînt legate de materialismul societăţii contemporane, consumerismul, corporatismul, colonialismul, politica globalizării, terorismul, ideologiile şi dogmatismele religioase, războaiele din Golf şi Afganistan etc. Să nu înţelegi simbolul porcului zburător şi semnificaţiile construirii zidului de către omul contemporan care, astfel, caută izolarea şi siguranţa în mijlocul unei lumi violente, rasiste, bigote ş.a.m.d., înseamnă să fii ori limitat dpdv al înţelegerii mecanismelor artei, ori direcţionat ideologic, adică să ai o grilă reducţionistă asupra lumii.

Lăsîndu-l deoparte pe rabinul evreu, vreau să citez pasajul din cartea lui Nick Mason, carte despre care am scris aici data trecută, Inside Out. O istorie personală a Pink Floyd (Victoria Books, 2013), unde toboşarul de la Pink Floyd povesteşte cum s-a născut ideea din The Wall şi tot conceptul din jurul lui (The Wall reprezintă, de fapt, un triptic: albumul, concertul cu scenografia lui specială şi filmul regizat de Alan Parker): „Evenimentul care a inspirat The Wall a avut loc la un spectacol pe Stadionul Olimpic din Montreal în timpul concertului Animals din 1977. Acesta era un stadion gigantic, străjuit de un turn futuristic, construit pentru Jocurile Olimpice cu un an înainte. Turnul ajungea la o înălţime enormă şi, prin însăşi mărimea sa, amplasamentul nu contribuia la o atmosferă caldă şi prietenoasă cu fanii. În primele rînduri din apropierea scenei, un grup relativ mic, dar surescitat, era, probabil, «sus» la capitolul chimicale, dar, în mod sigur, foarte jos la capitolul atenţie. Fiind chiar în faţă, puteam să-i auzim şi să ne dăm seama de starea de spirit a publicului. În pauza dintre două numere, acest grupă făcea sugestii de cîntece. Cînd lui Roger i-a căzut privirea pe un membru foarte gălăgios al găştii care striga «Cîntă „Careful With That Axe”, Roger», şi-a pierdut răbdarea şi, pînă la urmă, l-a scuipat pe individ. Acest lucru era mai mult decît neobişnuit, era ciudat… Deşi, în acel moment, incidentul a fost enervant, a servit totuşi la a pune în mişcare rotiţele creative ale lui Roger care a elaborat planul unui show bazat pe ideea unui public separat atît fizic, cît şi mental de idolii săi…” Din biografia scrisă de Mark Blake, Pigs Might Fly. The Inside Story of Pink Floyd, aflăm că, după acel concert, în backstage, Roger Waters i-ar fi zis managerului turneului că simte ca şi cum ar vrea să construiască un zid în jur. „Şi de ce nu-l construieşti?!”, i-a zis managerul.

Aşa s-a născut povestea, în parte autobiografică, a personajului Pink şi conceptul anti-sistem al acestui album cult din istoria rock-ului („Hey, teachers, leave us kids alone!” – cu corolarul de pe Wish You Were Here: „You didn`t like school and now you`re nobody`s fool” – sau „Mother, should I trust the government!?” au devenit versuri-mantre). De-a lungul anilor – The Wall a fost lansat în noiembrie 1979 – albumul a  rezistat suficient de bine, încît Waters (ca să dăm Cezarului ce-i al Cezarului – contribuţia lui Gilmour pe acest album este muzicală, nu şi conceptuală) să-i poată upgrada semnificaţiile în acord cu vremurile de acum.

Un concept de album şi de show cum nu doar că nu s-a mai făcut, dar cum nu se va mai face niciodată. Pentru că e nevoie de nebunia, vanitatea, ambiţia, revolta şi inteligenţa unui tip precum Roger Waters.

Raftul special dedicat de Cărturești artiștilor prezenți în Festivalul Enescu oferă o excelentă ocazie de a conecta artistul, în forma sa digitalizată și masterizată pe CD, cu materialitatea sa, cu prezența efectivă pe scenele festivalului.

Cum unul dintre marile atuuri ale ediție 2013 este participarea maestrului Radu Lupu la București, tentația de a alege din raftul Cărturești CD-ul ce cuprinde cele 9 Sonate pentru pian de Franz Schubert a fost imensă. Acasă, cufundat în fotoliu și plin de muzica aceasta de o simplitate aproape miraculoasă, mi-am dat seama ce alegere dificilă am făcut: dincolo de mesajul muzical, de credința artistică pe care o transmite prin muzică, nu mai este loc de nimic, de niciun cuvânt, de niciun comentariu.

Probabil că acesta este motivul pentru care Radu Lupu nu oferă interviuri – pentru că toate mărturisile sale se află în muzică. Sunt artiști pe care, ascultându-i, te umpli de întrebări. Radu Lupu te golește de ele, te eliberează de orice îndoială.

Radu Lupu este extrem de parcimonios, de atent cu înregistrările pe care decide să le lase posterității. Această uluitoare colecție de Sonate de Schubert a fost adunată de cei de la DECCA din înregistrări realizate de Radu Lupu de-a lungul a peste 20 de ani. Chiar acest lucru cred că spune foarte multe despre personalitatea şi coerența viziunii sale artistice. Este un disc cu atât mai prețios, cu atât mai rar – poate unul dintre cele mai prețioase discuri care se pot găsi în raftul unei librării şi al unui iubitor de muzică.

Alexandru Tomescu. Foto de Bogdan Dincă

Muzica lui Schubert este răvășitoare, copleșitoare, iar Radu Lupu a știut ca nimeni altul să o înțeleagă și să ne-o redea. Acest sentiment m-a însoţit şi în timpul recitalului pe care marele pianist l-a oferit la Ateneul Român, în seara de 4 septembrie, în cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu”. Rar mi-a fost dat să văd un public atât de numeros în sala Ateneului, ceea ce arată aprecierea de care se bucură artistul în rândul publicului românesc. Ceea ce a urmat a fost mai presus de cuvinte. Cele două Sonate de Schubert regăsite în program – 20 şi 21 – au fost dublate aproape de un număr incredibil de bisuri, oferite cu generozitate de marele pianist. În general, ca muzician, îmi lipseşte privilegiul melomanului – acela de a asculta muzica detaşat, de a o lăsa să pătrundă în suflet fără să analizez fiecare intenţie, fiecare frază, fiecare sunet. Totuşi, ascultându-l pe Radu Lupu, am uitat preţ de două-trei ore că în spatele muzicii există portative, note, măsuri, sunete sau pauze. Discursul său părea că ia naştere chiar în faţa noastră, firesc, natural, fără efort. Limpezimea sau mai bine zis puritatea absolută a muzicii a fost indescriptibilă.

Şi dacă aţi fost, şi dacă nu aţi fost prezenți la recital, merită să vă aveți întreaga colecție de sonate – un disc, după cum am spus, extrem de rar – din librăriile Cărturești sau online, pe www.carturesti.ro.

De Alexandru Tomescu

E o mare bucurie pentru mine să vă prezint un disc de excepţie, un disc fenomenal. Ce alt termen este oare mai potrivit pentru a-l asocia cu Maxim Vengherov, celebrul violonist rus format la Novosibirsk, la şcoala marelui profesor Zakar Bron. Vengherov este un violonist extrem de prolific – apariţiile sale discografice se apropie de o cifră foarte rotundă, în jur de 100. Acest cofret cu 3 CD-uri – Phenomenal Vengerov – cuprinde o selecţie foarte interesantă care pune în lumină multe faţete ale personalităţii sale. Găsim piese de virtuozitate în care Vengherov excelează, cu care pur şi simplu se joacă – Brahms, Ceaikovski, Bazzini – pe care le cântă împreună cu orchestra sa Virtuozii în nişte aranjamente foarte rar auzite, create chiar de el special pentru această ocazie.

Pe lângă acestea, găsim şi lucrări de profunzime. Aici mă gândesc la Concertul pentru vioară şi orchestră de Beethoven, înregistrat împreună cu London Symphony Orchestra şi Mstislav Rostropovich. Prin acest CD aveţi şansa de a arunca o privire asupra tuturor direcţiilor de dezvoltare ale lui Maxim Vengerov. În acest sens, este bine de știut că nu se limitează doar la muzica clasică, ci este pasionat în egală măsură de jazz, de improvizaţie – un lucru foarte rar întâlnit la un muzician de factură clasică, fiindcă sunt două direcţii într-o oarecare măsură aproape opuse: jazzul înseamnă libertate şi spirit al improvizaţiei, pe când în muzica clasică avem partitura lăsată de compozitor şi ea funcționează asemeni Bibliei.

Alexandru Tomescu. Foto de Bogdan Dincă

Apropo de partituri, la Concertul de Beethoven Vengherov însuşi a compus cadenţele. Este vorba de o reînviere a unui obicei romantic – cam până pe la Fritz Kreisler interpreţii erau mai îndrăzneţi şi nu se temeau să ia penelul în mână pentru a-şi compune singuri cadenţele.

O altă pasiune a lui Maxim Vengherov este dansul, un lucru cât se poate de firesc pentru un muzician şi, nu în ultimul rând, arta dirijorală. Cea din urmă mai ales într-o perioadă în care el s-a retras de pe scenele de concert în calitate de violonist, a preluat bagheta şi a dirijat numeroase concerte, inclusiv în Festivalul Internaţional George Enescu, unde am avut onoarea să-i fiu solist alături de Filarmonica George Enescu.

Vă invit, aşadar, să vă bucuraţi de mai bine de trei ore de muzică de foarte bună calitate cu Maxim Vengherov. Îl găsiţi online pe raftul artiştilor invitaţi la Festivalul George Enescu sau în librăriile Cărtureşti.

Dacă aveţi timp şi sunteţi în Braşov pe 23 septembrie sau în Bucureşti, pe 24, îl puteţi asculta şi live pe Maxim Vengherov, care şi-a reluat vioara şi arcuşul şi înconjoară din nou lumea în concert.