Anul acesta Festivalul Internațional George Enescu inaugurează Seria de concerte pentru familii şi copii: patru concerte tematice, ce vor avea loc într-un spațiu inclus în premieră în Festival, Sala Majestic a Teatrului Odeon. Cu programe concepute special pentru a stimula interesul celor mici pentru muzica și instrumentele clasice, concertele pentru copii și părinți sunt experiențe unice, menite să facă cunoscute publicului larg operele unor mari compozitori.

În Seria de concerte pentru familii și copii am introdus ideea unei povești prin muzică, fiecare concert are o poveste, deoarece felul în care părinții comunică cu copiii cel mai des este printr-o poveste, iar muzica e o poveste care trebuie descoperită. Fiecare concert se axează pe un grup de instrumente din orchestră, într-unul descoperim ce este o vioară, în altul ce este un instrument de percuție, în altul descoperim ce este un instrument de suflat. Toată orchestra va fi prezentă, dar focusul se pune pe câte un tip de instrument pe care îl descoperim. De aceea, cei care vor ajunge la toate patru concertele, vor descoperi o tetralogie completă, așa cum am gândit-o. Dacă ajung doar la un concert, nu vor pierde nimic din poveste, însă recomandarea mea ar fi să încerce să ajungă cu cei mici la toate cele patru concerte din serie,

a declarat Maestrul Cristian Măcelaru, Directorul Artistic al Festivalului Internațional George Enescu.

Seria începe pe data de 3 septembrie de la ora 11:00, la Teatrul Odeon, cu concertul „Orchestra merge la Zoo” susținut del Orchestra Camerata Regală, sub bagheta dirijorului româno-canadian Andrei Feher. Muzicienilor le vor sta alături prezentatoarea Cristina Bohaciu Sârbu (muzicolog) și actorul Mihai Bisericanu. În program vor fi lucrările lui Jacques Ibert, Divertisment – Finale, Camille Saint-Saëns, Carnavalul animalelor și basmul simfonic al lui Sergei Prokofiev, Petrică și Lupul.

Al doilea concert la care sunt așteptați cei mici are loc duminică, 10 septembrie de la ora 11:00, tot la Sala Majestic a Teatrului Odeon. „Pinocchio… with „strings” attached” va fi concertul interpretat de Romanian Chamber Orchestra, dirijată de Gabriel Bebeșelea, cu muzicologul Cristina Bohaciu Sârbu în rol de prezentator și actrița Ioana Mărcoiu. Muzicienii de pe scenă vor da viață primei părți din celebra lucrare Eine Kleine Nachtmusik de Wolfgang Amadeus Mozart, urmată de Dansurile populare românești de Bella Bartók, într-un aranjament pentru clarinet și orchestră de coarde de Alin Chelărescu. Solist va fi cel mai tânăr membru al Orchestrei Române de Tineret, clarinetistul Petru Pane. A treia lucrare din program va fi Aventurile lui Pinocchio în Funland de Michael Gandolfi. Concertul este sold-out.

Orchestra de Cameră Radio va urca pe scena de la Teatrul Odeon pentru cel de-al treilea concert din Seria pentru familii şi copii, duminică, 17 septembrie, de la ora 11:00. Dirijorul orchestrei pentru acest concert intitulat „Parizade and the Singing Tree” va fi Cristian Spătaru, cu Cristina Bohaciu Sârbu prezentator, iar narator va fi actrița Andreea Mateiu. Publicul va avea ocazia să asculte lucrări de Georges Bizet (Suita Jeux d’Enfants (I. Marche: Trompette et tambour; II. Berceuse: La poupée; III. Impromptu: La toupie; IV. Duo: Petit mari, petite femme; V. Galop: Le bal), Joseph Haydn (Simfonia jucăriilor) și Karim Al-Zand (Parizade and the Singing Tree). Concertul este sold-out.

Seria de concerte pentru familii şi copii se va încheia cu concertul Orchestrei Teatrului Național de Operetă și Musical Ion Dacian, pe 24 septembrie, de la ora 11:00. Orchestra va fi dirijată de Constantin Grigore, cu Cristina Bohaciu Sârbu prezentator și cunoscutul actor Radu Gheorghe narator. „The composer… Who is it?” va fi titlul spectacolului, în care cei mici vor avea ocazia să descopere lucrări de Ludwig van Beethoven (Simfonia nr. 5 în do minor op. 67 – selecțiuni), Paul Dukas (La Péri – Fanfare) și Noel Paul Stookey (The Composer Is Dead).

Biletele sunt disponibile la preţul de 30 de lei.
Mai multe detalii despre Seria de concerte pentru familii şi copii în secțiunea dedicată de pe site-ul Festivalului Enescu: https://www.festivalenescu.ro/ro/series/concerte-pentru-familii-copii/

Despre Festivalul Internațional George Enescu

Festivalul Internațional George Enescu este unul dintre cele mai importante evenimente de muzică clasică la nivel internațional, organizat începând cu 1958. Cea de-a 26-a ediție a festivalului are loc între 27 august și 24 septembrie, iar tema ediției este “Generozitate prin muzică”|”Generosity through Music”. Programul festivalului include peste 3.500 dintre cei mai renumiți artiști ai lumii, peste 40 de orchestre din 16 țări, lucrări de operă în primă audiție și concerte educative pentru copii.

Detalii disponibile pe https://www.festivalenescu.ro/

Biletele pentru Seria de concerte pentru familii şi copii s-au pus în vânzare pe siteul Teatrului Odeon. Link direct.

———————————-

Festivalul Internațional George Enescu este un eveniment desfășurat sub Înaltul Patronaj al Președintelui României.

Proiect finanțat de Guvernul României prin Ministerul Culturii.

Organizator: ARTEXIM

Co-organizator: Fundația ArtProduction

Co-producători: Societatea Română de Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune, Primăria Municipiului București

Sponsori principali: Rompetrol, BRD

Sponsori: Ferrero Rocher, SNEF, CBRE, Orange, L’Or , Mobexpert, Casa de Flori, DORNA,  Liliana și Peter Ilica Foundation, La Mama; SANADOR;

Cu sprijinul: Yokko,  Paradigma Film, Crowdfavorite, SSG

Furnizor servicii juridice: Țucă Zbârcea și Asociații

Transportator oficial: Tarom

Parteneri ospitalitate: Radisson Blu Hotel Bucharest & Park Inn by Radisson, Intercontinetal Athenee Palace, Novotel City Center, Mercure City Center, Ibis Styles City Center;

Parteneri media principali: Antena 3 CNN, RFI, HotNews, Agerpres.

Parteneri media internaționali: Euronews, Mezzo, Bachtrack

Parteneri media: EuropaFM, Elle, AList Magazine, Psychologies, Zile și Nopți, Scena 9, Revista Tarom, BIZ, Haute Culture, Igloo, Revista Zeppelin, Capital, Urban.ro, Evenimentul istoric, Leviathan, Evz.ro, Capital.ro, IQads, Ziarul Metropolis, The Institute, Catchy, Presshub, Modernism.ro, Life.ro.

Seria Mari Orchestre ale Lumii din cadrul Festivalului Internațional George Enescu aduce pe scena Sălii Palatului concerte de excepție, în interpretarea unora dintre cele mai prestigioase orchestre de pe glob. 13 orchestre străine şi 3 orchestre din România vor interpreta un total de 29 de concerte în cadrul acestei Serii, între 27 august și 24 septembrie. Programele concertelor includ autori clasici și contemporani, cu soliști de excepție și colaborări inedite. 

Seria Mari Orchestre ale Lumii este o serie de concerte în care aducem cele mai importante nume din toată lumea cu programe care să fie potrivite pentru Sala Palatului, pe o scenă foarte mare, cu un public numeros. Pentru mulți dintre spectatori poate că este prima și singura șansă în viață să asculte un astfel de concert live, mă gândesc la Filarmonica din Viena, Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam, Orchestra Națională a Franței, Orchestra Tonhalle din Zürich sau London Symphony Orchestra. Acestor concerte le lipsesc numai focurile de artificii. Cu siguranță, această serie de orchestre arată cel mai înalt nivel al muzicii către un public cât mai mare.

a declarat Cristian Măcelaru, Directorul Artistic al Festivalului Internațional George Enescu.

Orchestra Filarmonicii George Enescu va concerta de două ori pe scena Sălii Palatului, pe 27 august și pe 12 septembrie. Concertul de pe 27 august va marca deschiderea celei de-a 26-a ediții a Festivalului. Filarmonica bucureșteană va fi dirijată de Cristian Măcelaru, avându-l ca solist pe violoncelistul francez Gautier Capuçon. În program vor fi lucrări de Antonín Dvořák (Concertul în si minor pentru violoncel și orchestră op. 104), George Enescu (Rapsodia română în re major op.11 nr. 2) și Richard Strauss (Suita Cavalerul Rozelor op. 59). La concertul din data de 12 septembrie, cu începere de la ora 19:30, Orchestra Filarmonicii George Enescu va avea alături și Corul Filarmonicii George Enescu, pregătit de Iosif Ion Prunner, într-un program inedit: opera Billy Bud de Benjamin Britten, prezentată în formă de concert, sub bagheta dirijorului Hannu Lintu. Carmen Lidia Vidu a pregătit un suport multimedia pentru a susține discursul muzical prin noile tehnologii. 

Orchestra și Corul Maggio Musicale vor urca de două ori pe scena Sălii Palatului, pe 28 și 29 august. În primul concert, care va avea loc luni, 28 august, începând cu ora 20:00, publicul va avea ocazia să asculte versiunea de concert a operei Otello de Verdi, sub bagheta dirijorului Zubin Mehta, Președintele de onoare al Festivalului Enescu.

Și cu această ocazie, muzica va fi însoțită de suport multimedia, creat și regizat de Nona Ciobanu. În programul celui de-al doilea concert, marți, 29 august, de la ora 20:00, publicul va asculta, sub bagheta maestrului Mehta, Preludiul la opera Oedipe de George Enescu și Simfonia a 2-a în do minor de Gustav Mahler. 

Orchestra Simfonică din Londra va prezenta două programe publicului, ambele sub bagheta dirijorului Sir Simon Rattle: primul concert are loc pe data de 30 august, începând cu ora 20:00, la Sala Palatului. În program va fi Simfonia a noua, ultima pe care Mahler a reușit să o finalizeze integral, lucrul la cea de-a zecea fiind întrerupt de trecerea în neființă a  compozitorului german. Al doilea concert are loc pe 31 august, tot la Sala Palatului, începând cu ora 20:00. În program vor fi lucrări de George Enescu (Voix de la nature) și Olivier Messiaen (Simfonia Turangalîla). Peter Donohoe (pian) și Cynthia Millar (ondes martenot) vor fi soliștii serii și vor surprinde publicul cu sonorități dintre cele mai inedite. Ondes martenot este un instrument electronic inventat de Maurice Martenot în 1928, unicul din generația sa încă utilizat în prezent.  

Orchestra Teatrului Capitole din Toulouse susține două concerte pe scena Sălii Palatului, pe datele de 1 și 2 septembrie, cu maestrul Christian Badea la pupitru. În concertul din 1 septembrie, de la ora 19:30, orchestra va avea alături și Corul Academic Radio, pregătit de dirijorul Ciprian Țuțu, iar solist va fi Renaud Capuçon (vioară). În program vor fi lucrări de George Enescu (Poemul simfonic sis – finalizat postum de Pascal Bentoiu) și Camille Saint-Saëns (Concertul nr. 3 în si minor pentru vioară și orchestră op. 61 și Simfonia nr. 3 în do minor op. 78, cu orgă). Al doilea concert are loc pe 2 septembrie, începând cu ora 19:30, sub bagheta dirijorului Josep Pons, cu Lambert Wilson (narator), Mathias Vidal (tenor) și Vincent Le Textier (bariton). În program vor fi 2 lucrări de Hector Berlioz: rar reprezentata lucrare Lélio ou le Retour à la Vie op. 14b și Simfonia fantastică op. 14, ambele cu suportul multimedia propus de Nona Ciobanu

Orchestra Română de Tineret va urca pe scena Sălii Palatului duminică, 3 septembrie, începând cu ora 19:30. Concertul va fi dirijat de Stefan Asbury, avându-l ca solist pe pianistul Jan Lisiecki. În program vom asculta lucrarea Cercar la nota, a regretatului compozitor academician Cornel Țăranu, Edvard Grieg  – Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 16 și Dmitri Șostakovici – Simfonia nr. 5 în re minor op. 47. De asemenea, Orchestra Română de Tineret va lua parte și la concertul Orchestrei Naționale a Franței, din data de 22 septembrie, într-un proiect formativ side by side imaginat de maestrul Cristian Măcelaru, care va da ocazia tinerilor muzicieni români să cânte alături de interpreți deja consacrați.

Orchestra Tonhalle din Zürich va cânta de două ori în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, pe 4 și 5 septembrie, pe scena Sălii Palatului. Primul concert va avea loc luni, 4 septembrie începând cu ora 20:00, sub bagheta lui Paavo Järvi. Îl vom asculta pe violoncelistul român Andrei Ioniță interpretând Simfonia concertantă în si minor pentru violoncel și orchestră op. 8 de George Enescu alături de lucrări ale compozitorilor  Arthur Honegger (Pacific 231. Mișcare simfonică) și Antonín Dvořák (Simfonia nr. 9 în mi minor op. 95, Din lumea nouă). Al doilea concert, marți, 5 septembrie, de la ora 20:00, va fi dirijat tot de Paavo Järvi, iar în program va fi Simfonia nr. 9 în re minor WAB 109 de Anton Bruckner. 

Orchestra Simfonică din Israel vine la București pe 6 și 7 septembrie, pe scena de la Sala Palatului, dirijată de Lahav Shani. Concertul de miercuri, 6 septembrie, începe la ora 20:00 și îl are ca solist pe Gil Shaham (vioară). În program vor fi lucrări de Louise Farrenc (Uvertura nr. 2 în mi bemol major op. 24), Franz Joseph Haydn (Simfonia nr. 104 în re major H. 1/104) și Johannes Brahms (Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 77). Pe 7 septembrie concertul va începe la ora 19:30 și îl va avea ca solist pe pianistul Alexandre Kantorow. În program vor fi lucrări de George Enescu (Rapsodia română în la major op. 11 nr. 1), Sergei Prokofiev (Concertul nr. 2 în sol minor pentru pian și orchestră op. 16) și Johannes Brahms (Simfonia nr. 1 în do minor op. 68). 

Orchestra Simfonică din Göteborg va susține două concerte pe scena Sălii Palatului, pe datele de 8 și 9 septembrie. La concertul de vineri, 8 septembrie, care începe la ora 19:30, dirijor va fi Gustavo Gimeno, iar solistă va fi Alena Baeva (vioară). În program vor fi lucrări de György Ligeti (Concertul Românesc), George Enescu (Capriciul Român pentru vioară și orchestră – finalizat postum de Cornel Țăranu) și Piotr Ilici Ceaikovski (Simfonia nr. 4 în fa minor op. 36). Concertul de sâmbătă, 9 septembrie, va începe la ora 19:30 și va fi dirijat de finlandezul Santtu-Matias Rouvali, avându-l alături ca solist pe pianistul norvegian Leif Ove Andsnes. În program vor fi lucrări de Lili Boulanger (D’un matin de printemps), Ludwig van Beethoven (Concertul nr. 5 în mi bemol major pentru pian și orchestră op. 73) și Igor Stravinski (Suita Petrușka).

Orchestra Filarmonică din Viena va concerta pe 10 și 11 septembrie, sub bagheta dirijorului Jakub Hrůša. Duminică, 10 septembrie, concertul începe la ora 19:30, cu Igor Levit la pian. În program vor fi lucrări de Johannes Brahms (Concertul nr. 2 în si bemol major pentru pian și orchestră op. 83) și Antonín Dvořák (Simfonia nr. 8 în sol major op. 88). Al doilea concert are loc luni, 11 septembrie, începând cu ora 20:00, sub bagheta aceluiași dirijor. În program vor fi lucrări de George Enescu (Suita nr. 1 pentru orchestră op. 9), Leoš Janáček (Suită din opera Vulpea cea șireată) și Serghei Rahmaninov (Dansuri simfonice op. 45). 

Orchestra Operei de Stat Bavareze va susține două concerte la Sala Palatului, în zilele de 13 și 14 septembrie, sub bagheta dirijorului Vladimir Jurowski, director artistic al Festivalului Enescu între anii 2017 și 2021. Concertul de miercuri, 13 septembrie, începe la ora 20:00 și îl are ca solist pe pianistul Yefim Bronfman. În program vor fi lucrări de Richard Wagner (Preludiul operei Tristan și Isolda), Robert Schumann (Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 54) și Gustav Mahler (Simfonia nr. 4 în sol major), lucrare la care se va alătura soprana Louise Alder. Cel de-al doilea concert are loc joi, 14 septembrie, de la ora 19:30, sub bagheta aceluiași dirijor și cu Vilde Frang solistă, la vioară. În program vor fi lucrări de Victoria Poleva (White Interment), Alban Berg (Concertul pentru vioară și orchestră) și Richard Strauss (Simfonia Alpilor op. 64).

Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia din Roma va urca de două ori pe scena Sălii Palatului, pe 15 și 16 septembrie, sub bagheta dirijorului Tugan Sokhiev. Concertul de vineri, 15 septembrie, va începe la ora 19:30 și va avea în program lucrări de George Enescu (Simfonia nr. 1 în mi bemol major op. 13) și Piotr Ilici Ceaikovski (Simfonia nr. 5 în mi minor op. 64). Al doilea concert, ce are loc sâmbătă, 16 septembrie, îl va avea ca solist pe pianistul Bertrand Chamayou, având în program lucrări de Hector Berlioz (Uvertura Le Carnaval romain), Franz Liszt (Concertul nr. 1 în mi bemol major pentru pian și orchestră S. 124) și Gustav Mahler (Simfonia nr. 1 în re major). 

Orchestra Națională Radio va susține un concert în cadrul Seriei Mari Orchestre ale Lumii  duminică, 17 septembrie, de la ora 20:00, la Sala Palatului. Concertul va fi dirijat de Tan Dun, orchestra avându-l alături pe solistul Xavier De Maistre (harpă) și cu Carmen Livia Vidu ca regizor multimedia care va ilustra cu proiecții video programul muzical. Publicul va asculta în premieră românească o lucrare scrisă chiar de dirijorul Tan Dun (Nu Shu) și bine cunoscutele Tablouri dintr-o expoziție de Musorgski în orchestrația lui Ravel. 

Orchestra Filarmonică Națională a Ungariei susține două concerte la Sala Palatului, pe 18 și pe 19 septembrie. Primul concert, luni pe 18 septembrie de la ora 20:00, va fi dirijat de Charles Dutoit, cu legendara pianistă Martha Argerichcare va interpreta concertul nr.3 în do major pentru pian și orchestră de Sergei Prokofiev. În program, George Enescu (Pastorale-fantaisie pentru orchestră mică), și Hector Berlioz (Simfonia fantastică op. 14). Al doilea concert are loc marți, 19 septembrie, de la ora 20:00 și va fi dirijat de Cristian Mandeal, cu Sheku Kanneh-Mason solist (violoncel). În program vor fi lucrări de Zoltán Kodály (Dansurile din Galánta), Dmitri Șostakovici (Concertul nr. 1 în mi bemol major pentru violoncel și orchestră op. 107) și George Enescu (Simfonia nr. 2 în la major op. 17). 

Ansamblul francez Le Balcon, alături de Orchestra Operei Naționale București vor urca pe scena Sălii Palatului alături de Corul Operei Naționale București și de Corul Academic Radio, pe data de 20 septembrie, de la ora 16:30, sub bagheta lui Maxime Pascal. Corurile sunt pregătite de dirijorii Daniel Jinga (Corul Operei Naționale) și Ciprian Țuțu (Corul Academic Radio). Orchestra alături de cele două coruri vor interpreta opera Sfântul Francisc din Assisi de Olivier Messiaen, în premieră absolută în România

Orchestra Națională a Franței, dirijată de Cristian Măcelaru, susține două concerte în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, la Sala Palatului, în 21 și 22 septembrie. Primul concert are loc joi, 21 septembrie, începând cu ora 20:00, cu Augustin Hadelich ca solist (vioară). În program, lucrări – fanion ale muzicii moderne universale compuse de Pierre Boulez (Notations I-IV & VII), Henri Dutilleux (Concertul pentru vioară și orchestră L’Arbre des songes) și Igor Stravinski (Le Sacre du printemps). Al doilea concert, vineri, 22 septembrie, de la ora 20:00, va fi alături de membrii ai  Orchestrei Române de Tineret și de Corul Filarmonicii George Enescu. Monumentala Simfonie a 3-a de George Enescu va fi restituită publicului într-o interpretare unică, emoționantă. În același concert, o a doua capodoperă enesciană: Rapsodia Română în la major op.11 nr. 1. Pianistul Kirill Gerstein va prezenta mult-așteptatul concert nr. 2 în do minor, pentru pian și orchestră op.19 de Serghei Rahmaninov. 

Orchestra Regală Concertgebouw încheie deja tradițional, seria Marilor Orchestre și de asemenea, Festivalul Enescu, la Sala Palatului, pe 23 și 24 septembrie, ambele concerte sub bagheta tânărului dirijor Klaus Mäkelä, proaspăt director muzical al orcherstrei din Amsterdam. Concertul de sâmbătă, 23 septembrie, începe la ora 19:30 În program vor fi lucrări de Claude Debussy (Preludiu la după-amiaza unui faun și La mer, trois esquisses symphoniques pour orchestre L. 109) șiConcertul pentru mâna stângă și Concertul în sol major pentru pian și orchestră de Maurice Ravel în interpretarea pianistei Yuja Wang. Al doilea concert al Orchestrei Regale Concertgebouw are loc duminică, 24 septembrie, de la ora 20:00 și va fi alături de Corul Academic Radio și de mezzosoprana Jennifer Johnston. Uvertura de Concert de George Enescu va deschide regalul muzical.Ciprian Țuțu (cor) a pregătit corul pentru intervenția din Simfonia a 3-a în re minor de Gustav Mahler.

Biletele sunt disponibile în cinci categorii de preț: Categoria IV – 100 de lei (preţ redus pentru elevi, studenţi şi pensionari: 70 de lei), Categoria III – 120 de lei, Categoria II – 170 de lei, Categoria I – 200 de lei, Categoria VIP – 250 de lei.
Mai multe detalii despre Seria Mari Orchestre ale Lumii în secțiunea dedicată de pe site-ul Festivalului Enescu: https://www.festivalenescu.ro/ro/series/mari-orchestre-ale-lumii/

Despre Festivalul Internațional George Enescu

Festivalul Internațional George Enescu este unul dintre cele mai importante evenimente de muzică clasică la nivel internațional, organizat începând cu 1958. Cea de-a 26-a ediție a festivalului are loc între 27 august și 24 septembrie, iar tema ediției este “Generozitate prin muzică”|”Generosity through Music”. Programul festivalului include peste 3.500 dintre cei mai renumiți artiști ai lumii, peste 40 de orchestre din 16 țări, lucrări de operă în primă audiție și concerte educative pentru copii.

Detalii disponibile pe https://www.festivalenescu.ro/

Biletele s-au pus în vânzare pe platforma Eventim. Link direct.

———————————-

Festivalul Internațional George Enescu este un eveniment desfășurat sub Înaltul Patronaj al Președintelui României. Proiect finanțat de Guvernul României prin Ministerul Culturii.

Organizator: ARTEXIM

Co-organizator: Fundația ArtProduction

Co-producători: Societatea Română de Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune, Primăria Municipiului București

Sponsori principali: Rompetrol, BRD

Sponsori: Ferrero Rocher, SNEF, CBRE, Orange, L’Or , Mobexpert, Casa de Flori, DORNA,  Liliana și Peter Ilica Foundation, La Mama; SANADOR;

Cu sprijinul: Yokko,  Paradigma Film, Crowdfavorite, SSG

Furnizor servicii juridice: Țucă Zbârcea și Asociații

Transportator oficial: Tarom

Parteneri ospitalitate: Radisson Blu Hotel Bucharest & Park Inn by Radisson, Intercontinetal Athenee Palace, Novotel City Center, Mercure City Center, Ibis Styles City Center;

Parteneri media principali: Antena 3 CNN, RFI, HotNews, Agerpres.

Parteneri media internaționali: Euronews, Mezzo, Bachtrack

Parteneri media: EuropaFM, Elle, AList Magazine, Psychologies, Zile și Nopți, Scena 9, Revista Tarom, BIZ, Haute Culture, Igloo, Revista Zeppelin, Capital, Evenimentul istoric, Leviathan, Evz.ro, Capital.ro, IQads, Ziarul Metropolis, The Institute, Catchy, Presshub, Modernism.ro, Life.ro.

Ediţia din acest an a Festivalului Internaţional George Enescu vine cu o noutăţi în programul principal, printre care se numără şi Seria Orchestrelor Româneşti. Cele mai importante orchestre din România vor fi în centrul atenției pe scena de la Sala Radio în cele patru weekenduri ale Festivalului Enescu, cu invitaţi de seamă şi lucrări diverse în program. Dacă până acum Sala Radio era spaţiul în care se ascultau muzicile secolelor XX – XXI, această ediţie a Festivalului Enescu aduce în atenția publicului calitățile interpretative ale orchestrelor românești, fiecare cu specificul său, abordând un program variat, care include atât autori romantici sau moderni, cât şi muzică contemporană. Atât soliștii cât și dirijorii invitați sunt tineri afirmați pe scenele internaționale, din Europa și Statele Unite ale Americii, români și străini.

Seria Orchestrelor Românești a fost gândită să pună în valoare specificul orchestrelor invitate care, anul acesta, abordează un repertoriu universal variat, mixând lucrări bine-cunoscute publicului, cum ar fi Simfonia a 4-a de Ceaikovski, Simfonia a 2-a și a 5-a de Sibelius, Pelleas și Melisande de Debussy, cu premiere absolute în România. Maestrul Cristian Măcelaru a ales lucrări-spectacol și aici mă gândesc la Concertul de pian al lui Fazil Say, la Hore de Adrian Pop sau Frenesia pentru orchestră de Dan Dediu. Invităm publicul la Sala Radio și, pentru concertul din 10 septembrie de la ora 18.00 al ansamblului Musica Ricercata, la Sala Majestic a Teatrului Odeon.

a declarat Cristina Uruc, manager interimar Artexim.

Seria debutează sâmbătă, 2 septembrie, când publicul va putea asculta la Sala Radio, începând cu ora 13:00, Orchestra Filarmonicii Transilvania din Cluj-Napoca, sub bagheta maestrului Jonathon Heyward şi cu Andrei Gologan la pian. În program sunt lucrări de Doina Rotaru (Nymphea), Britten (Concertul pentru pian și orchestră op. 13) şi Şostakovici (Simfonia nr. 1 în fa minor op. 10).

Duminică, 3 septembrie, urcă pe scena de la Sala Radio, începând cu ora 13:00, Orchestra Naţională Radio, cu Francesco Lecce-Chong dirijor, David Fray la pian şi Emil Vişenescu la clarinet. În program sunt lucrări de Doina Rotaru (Concertul pentru clarinet și orchestră, De simplici duplex II), Hindemith (Metamorfoze simfonice pe teme de Carl Maria von Weber) şi Bernstein(Simfonia nr. 2 pentru orchestră și pian solo, The Age of Anxiety). 

Sâmbătă, 9 septembrie, va concerta la Sala Radio, începând cu ora 13:00, Orchestra Filarmonicii Banatul din Timişoara, alături de dirijorul Martijn Dendievel şi Cvartetul Arcadia. În program sunt lucrări de Pop (Hore pentru orchestră), Adams (Absolute Jest – Concert pentru cvartet de coarde și orchestră), Weinberg (Rapsodia pe teme moldovenești) şi Șostakovici (Simfonia nr. 9 în mi bemol major op. 70). 

Duminică, 10 septembrie, publicul va asculta la Sala Radio, începând cu ora 13:00, Orchestra Simfonică Bucureşti, alături de dirijoarea Delyana Lazarova, Diana Moş la vioară şi Vlad Stănculeasa la vioară. În program lucrări de Dediu (Frenesia pentru orchestră op. 84), Iorgulescu (Ipostaze VI pentru vioară, alămuri și percuție), Bartók (Concertul nr. 1 pentru vioară și orchestră Sz. 36), Sibelius (Simfonia nr. 5 în mi bemol major op. 82). 

Pe 10 septembrie, în cadrul aceleiași Serii, Ansamblul Musica Ricercata, va urca pe scena de la Teatrul Odeon, începând cu ora 18:00, sub bagheta dirijorului Gabriel Bebeşelea, alături de Corul de cameră Preludiu, dirijat de Andrei Stănculescu. Din program Transilvania (Bel)cantas, opere de Rossini şi Fioravanti. Vor interpreta tenorul Lawrence Brownlee, soprana Rodica Vica şi baritonul Mihail Dogotari. 

Luni, 11 septembrie este programat concertul Operei Maghiare din Cluj, tot la Sala Radio, de la ora 18:00. Orchestra va fi condusă de dirijorul Lawrence Foster, iar programul include opera Pelleas şi Melisande, de Debussy. 

Sâmbătă, 16 septembrie, urcă pe scena de la Sala Radio, începând cu ora 13:00, Orchestra Filarmonicii de Stat din Sibiu, cu Roderick Cox dirijor şi Ioana Cristina Goicea la vioară. În program sunt lucrări de Ligeti (Lontano), Korngold (Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 35) şi Ceaikovski (Simfonia nr. 4 în fa minor op. 36). 

Duminică, 17 septembrie, publicul va vedea la Sala Radio, de la ora 13:00, Orchestra Filarmonicii Moldova din Iaşi, sub bagheta dirijorului Hankyeol Yoon, cu Florian Mitrea la pian. În program sunt lucrări de Munteanu (Simfonia a II-a), Prokofiev (Concertul nr. 1 în re bemol major pentru pian și orchestră op. 10), Žebeljan (Hum away, strings), Bartók (Suita Mandarinul miraculos). 

Sâmbătă, 23 septembrie, urcă pe aceeași scenă a Sălii Radio, de la ora 13:00, Orchestra Filarmonicii George Enescu, sub bagheta dirijorului Alexandre Bloch, cu Alexandra Silocea la pian. În program sunt lucrări de Ciobanu (Simfonia a II-a… dinspre Enescu), Say (Concertul pentru pian și orchestră Water) şi Sibelius (Simfonia nr. 2 în re major op. 43). 

Duminică, 24 septembrie, încheiem această serie de concerte în ultima zi de Festival, tot la Sala Radio, de la ora 13:00, cu Orchestra Filarmonicii Mihail Jora din Bacău, sub bacheta dirijorului Alan Buribayev, cu Ştefan Cazacu la violoncel. În program opere de Vlad (Lumina Sunetului Centenar), Salonen (Concert pentru violoncel și orchestră – în primă audiție românească) şi Bartók (Concertul pentru orchestră Sz. 116). 

Biletele sunt disponibile în două categorii de preț: Categoria II – 70 de lei și Categoria I – 90 de lei.
Mai multe detalii despre fiecare concert din Seria Orchestrelor Românești în secțiunea dedicată de pe site-ul Festivalului Enescu: https://www.festivalenescu.ro/ro/series/seria-orchestrelor-romanesti/

Despre Festivalul Internațional George Enescu

Festivalul Internațional George Enescu este unul dintre cele mai importante evenimente de muzică clasică la nivel internațional, organizat începând cu 1958. Cea de-a 26-a ediție a festivalului are loc între 27 august și 24 septembrie, iar tema ediției este “Generozitate prin muzică”|”Generosity through Music”. Programul festivalului include peste 3.500 dintre cei mai renumiți artiști ai lumii, peste 40 de orchestre din 16 țări, lucrări de operă în primă audiție și concerte educative pentru copii.

Detalii disponibile pe https://www.festivalenescu.ro/

Biletele s-au pus în vânzare pe platforma Eventim. Link direct.

———————————-

Festivalul Internațional George Enescu este un eveniment desfășurat sub Înaltul Patronaj al Președintelui României. Proiect finanțat de Guvernul României prin Ministerul Culturii.

Organizatori: ARTEXIM

Co-organizatori: Fundația ArtProduction

Co-producători: Societatea Română de Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune, Primăria Municipiului București Susținători și parteneri: Rompetrol, BRD, Ferrero Rocher, SNEF, CBRE, Orange, Mobexpert, La Mama, Casa de Flori, Liliana și Peter Ilica Foundation, Paradigma Film, Crowdfavorite, Țucă Zbârcea și Asociații.

La 32 de ani, Daniel Ciobanu este cel mai mediatizat pianist român al momentului, primul artist în rezidență al Filarmonicii „George Enescu”, inițiatorul, în toamna trecută, al unui scurt, dar intens festival, S#arp Festival. L-am ascultat în actuala ediție a Festivalului Internațional „George Enescu” în Concertul nr. 4 pentru pian și orchestră de Beethoven, alături de Camerata della Scala, dirijată de Wilson Hermanto.

Interviu realizat de Petruș Costea

Transcrierea interviului: Horia Nilescu

Suntem la Ateneul Român, la o zi după ce ați cântat, tot aici, Concertul nr. 4 de Beethoven. Cadența din ultima parte a concertului, compusă de dumneavoastră, a nedumerit, chiar a nemulțumit multă lume din sală. Cum ați ajuns să o scrieți?

A fost, cred, ca un coup d’état. Premiera cadenței a avut loc tot pe scena Ateneului, în 2021, când am cântat cu Cristian Măcelaru același concert, și cumva ajunsesem într-o zonă de transpirațiuni mult prea intense cu concertul; aveam foarte mult timp la dispoziție și am simțit că ajung prea mult să marchez concertul cu propria mea personalitate și am zis că trebuie să-mi creez un moment de echilibru, în care cumva să rezist instinctului și să nu-mi las amprenta pe manuscrisul beethovenian, dar să-mi consum și din energia care s-a adunat mai ales pe timpul pandemiei – nemaiputând să ies pe scenă, s-a format un cumul mult prea puternic, un clocot permanent. Și m-am gândit să-mi scriu propria cadență. Voiam să scriu și la partea întâi, dar acolo e o cadență atât de bine îmbibată și cu partea spirituală din acest concert, și cu nebunia, frenezia și extremitățile lui Beethoven, încât am renunțat. Îmi place atât de mult, încât am zis că asta trebuie să rămână. E o cadență destul de postmodernă, adică stilistic nu are de-a face neapărat cu Beethoven. A fost fix o intruziune personală.

Una dintre cele mai neașteptate cadențe e cea compusă de Artur Schnabel pentru Concertului nr. 24 de Mozart, înregistrat de el în 1948. Pare scrisă de Schönberg, e de o „atonalitate lunară”, cum a scris André Tubeuf.

Nu cred că știu cadența lui Artur Schnabel. Revenind, țin minte că și atunci am avut câteva ecouri destul de… să spunem cu multe semne de întrebare. Unii se întreabă, probabil, cum de eu, acum, în secolul XXI, m-am trezit cu astfel de inițiative exotice și-mi permit să fac genul asta de escapadă muzicală, dar, de exemplu, știu că Friedrich Gulda era celebru pentru cadențele lui.

Faptul că l-ați amintit pe Friedrich Gulda are și o altă legătură cu cadența dumneavoastră. După un recital în cadrul Festivalului „George Enescu”, în toamna lui 1967, publicul îl aplaudă cu entuziasm, iar din primele rânduri, spre nemulțumirea multora, Cella Delavrancea cere jazz ca piesă de bis, iar pianistul cântă propria lui lucrare, Shuffle.

Da, și deja vorbim de un lucru întâmplat acum aproape șaizeci de ani.

Sunt atât de diferite sensibilitățile muzicale la iubitorii de muzică clasică și pasionații de jazz?

Depinde. Nu știu, mi se pare că e un fel de snobism, să-i spun așa. Asta încerc să zic și cu Gulda, dar un alt caz e Gershwin. La el m-aș fi așteptat să ridice lumea din sprâncene când, acum o sută de ani, intra pe scena New York Philharmonic cu un concert clasic de jazz. A fost făcut atât de elegant și de delicat, încât oamenii de acolo nu au ridicat din sprâncene… În fine, au trecut o sută de ani, mi se pare că ține doar de om să descopere că și acolo există o artă. Evident că există, ca și în muzica clasică, tot felul de artiști care sunt ori mai superficiali, ori nu reușesc să zdrobească frontierele tradiționale. La fel și în jazz, după ce asculți un Thelonious Monk sau, poate, Oscar Peterson, care pot să virezeun pic prea mult înspre butaforie, continuând să mențină în același timp un nivel extrem de puternic al esenței. Ce vreau să zic: și muzica jazz, dacă e făcută cu ștaif, e o bijuterie.

După studii la Piatra Neamț, ați avut șansa de a studia în Scoția, apoi la Paris și la Berlin. Ce datorați fiecărui profesor, mai ales că fiecare dintre ei a venit la o altă vârstă a dumneavoastră de maturizare?

Da, acesta cred că a fost pentru mine cel mai mare noroc. Aici mi se pare că drumul unui tânăr muzician poate întâmpina cele mai fatale bariere sau probleme care chiar pot să-i devieze drumul atât de mult, încât pot ajunge să-i castreze efectiv personalitatea și individualismul de care avem, de fapt, atât de multă nevoie în muzică, chiar în orice formă de artă. Am avut norocul că la Piatra Neamț am găsit o „sfântă treime” de profesori, care m-au însoțit până am terminat liceul. Am avut trei profesori cu adevărat esențiali. La început, am avut-o pe doamna Cosma Magdolna, ea mi-a dezvoltat în principiu plăcerea de a sta la pian. Totul era luat cu armonii extrem de tonale și era efectiv o plăcere, vorbeam despre muzică foarte mult, nu neapărat despre game și exerciții; evident făceam și asta, dar accentul se punea pe a descoperi de ce e atât de minunat să faci parte din genul ăsta de viață. Apoi, a urmat un alt profesor, care a fost și el aseară la concert, Iulian Trofin, cu care am creat un grup de trei pianiști cu care – în mod absolut fenomenal – am avut câte un concert la această ediție a Festivalului „George Enescu”: sâmbătă, a fost Andrei Gologan, ieri, am fost eu și, astăzi, chiar acum, urmează George Todică. Noi am fost împreună de foarte mici, de la 9-10 ani. George era din Iași, dar studia tot cu profesorul Iulian Trofin. Am avut primele apariții mai importante pe scenă în primul turneu în Elveția și în America, la vârsta de 12-13 ani. Acolo, cumva, fiind și toți trei împreună, încă era joacă, încă era o plăcere să luăm parte la genul ăsta de activități. Noi nu prea înțelegeam ce se întâmplă, știam că ne întâlnim toți trei și mai dăm și câteva concerte, dar, de fapt, eram cei trei muschetari.

Sunteți de vârste foarte apropiate, bănuiesc.

Da. E o diferență de trei ani între mine, care sunt cel mai mare, și George Todică, cel mai mic. Și acolo am dat, de fapt, de gustul scenei, care a fost cumva vital, pentru că nu simțeam presiunea. Dacă ar fi fost doar unul dintre noi într-un recital, ar fi simțit o mai mare carbonizare sinaptică, dar așa, fiind toți trei, era și un joc: intram, cântam câte un studiu sau câte un preludiu și o fugă de Bach, după aceea reveneam, ne mai calmam, râdeam încontinuu, eram deci într-o stare de relaxare, nu exista emoția de tip distructiv, iar asta mi s-a părut că a fost un element vital, care ne-a dat pofta de a apărea pe scenă și motivația de a studia și cumva de a-i convinge pe profesori și pe sponsorii pe care îi aveam în perioada respectivă să ne caute și să ne ajute.

Și apoi, tot la Piatra am avut-o pe doamna Mihaela Spiridon, o profesoară deosebită… pentru mine ea este Martha Argerich a României. A fost primul profesor care a transcris efectiv după ureche Concertul nr. 3 de Rahmaninov și a scris partitura – ulterior a reușit să ia din Rusia și orchestrația –, dar ea a scris partitura pentru acest concert, pe care am avut-o la început în România. Era destul de puternic atașată de muzica clasică și de pian. Cu ea, de fapt, după primii doi profesori, am pus bazele educației mele muzicale, am început să analizăm preludii și fugi de Bach, sonate, am început să vorbim despre stilistică și acolo a fost prima dată când am realizat că muzica clasică e, într-adevăr, un lucru extrem de serios și un domeniu cerebral, nu doar instinctiv, cum credeam până atunci. Atunci mi-am dezvoltat foarte mult partea asta de tehnică și de analiză. Și apoi a urmat cumva un fel de rafinament. În primii patru ani, cât am fost în Glasgow, de pildă, n-am simțit că am făcut neapărat mare progres. Avantajul unui conservator în străinătate e, de fapt, că profesorul e lipsit de un fel de posesivitate egocentrică asupra elevilor, iar profesorii de acolo nu dau niciodată impresia că încearcă prin tine să-și afirme propria autoritate în mediul academic sau social.

Vi se pare că e altfel în România?

Da, adică eu nu am trăit-o la Piatra Neamț, dar am destul de mulți prieteni în București pentru care laitmotivul e ăsta, că simt o presiune care, de fapt, nu are de-a face cu ei.

De multe ori se poate vorbi de o frustrare a profesorului.

Exact, care se răsfrânge asupra elevilor, iar ei sunt, din păcate, niște victime și își pierd, exact ce spuneam, culoarea originalității. Asta nu se întâmplă – adică eu cel puțin nu am pățit-o – în străinătate, nici în Glasgow, nici în Paris și nici în Berlin. Și acum țin minte primul șoc pe care l-am avut în Glasgow la prima oră de pian, când am cântat Balada nr. 4 de Chopin și când am început să lucrăm efectiv, m-am pus pe modul de lectură – să ascult ce trebuie să fac și să încerc să fac – și am primit întrebările: „Dar tu ce vrei să faci? Cum vrei să faci? Ce vrei să spui prin introducere sau prin pasajul ăsta?”. Am rămas un pic blocat, eram obișnuit ca o lecție de pian să fie complet invers, dar apoi mi-am dat seama, de fapt, că acelea nu sunt lecții, sunt efectiv niște conversații și discuții de la egal la egal și fiecare încearcă să mă ajute să-mi găsesc propriul adevăr – temporar, evident –, dar ceva în care să simt cu adevărat că e al meu și în care să am încredere odată ce ies pe scenă, să îl transmit ca atare, să nu intru cu vreun dubiu sau că e ceva reprodus sau artificial. Poate că din cauza faptului că am stat în mediul acesta, iar profesorii au avut o abordare așa cum tocmai am spus, poate de-asta am ajuns acum într-o extremă destul de agresivă de originalitate, și cumva am încredere să fac lucruri destul de șocante pentru anumiți oameni, mai ales oamenii care caută politically correctness, historically approach. În Glasgow, ăsta a fost șocul descoperirii a ce înseamnă, de fapt, o lecție de la egal la egal. La Paris am studiat doar doi ani. Acolo, de fapt, am avut un profesor cu care am studiat mai multe strategii de repertoriu, de concursuri. Am avut un profesor care era destul de mult în jurii de concurs.

Vă alegeți programul în funcție de țara sau de locul în care cântați?

Nu neapărat. Cumva aceste aspecte influențează, dar într-un mod foarte subtil. Atât de subtil, încât cred că, de fapt, nici nu reiese atât de puternic pe scenă. Mai mult la nivelul interpretării. De exemplu, când vin la București, știu că e un public destul de tradițional și îmi setez niște limite un pic mai clare – ca experiment, ca nivel de risc –, tocmai ca oamenii să aibă un parcurs muzical de trăit, cel puțin alături de mine. Vorbesc aici despre publicul meu, pe care încerc să-l formez în România, în București, să creștem destul de piano, piano, piano, să nu fie dintr-odată tot felul de subito-uri. Din punctul de vedere al repertoriului, răspunsul este nu, eu cel puțin nu m-am gândit să-l alcătuiesc în funcție de țară, dar la concursuri mi se pare că e vital, pentru că acolo e un fel de olimpiadă și ai un timp atât de scurt de performat într-un lung șir de pianiști.

Care sunt toți foarte buni.

Da, e adevărat. De la un punct încolo, de fapt, deja din a doua zi de concurs, primele câteva secunde sunt cele în care se formează o primă impresie, pe care evident că poți s-o mai cosmetizezi, dar de obicei la concursurile, să spunem, de clasă medie, ai douăzeci de minute de solo și poate o finală de treizeci de minute, în care nu poți să vii cu una din ultimele sonate de Beethoven, de treizeci de minute, pentru că arăți doar o singură direcție. Iar asta este o strategie pe care un profesor, care participă la concursuri, o știe.

Ați devenit cunoscut după Concursul „Arthur Rubinstein” din 2017, unde ați câștigat Premiul al doilea și Premiul Publicului. Cât e de periculos pentru un muzician foarte tânăr să devină dintr-odată celebru, să poată cânta în săli importante?

Mie mi-e cam greu să mă mai încadrez în formularea „foarte tânăr”. Știți povestea celebră cu Krystian Zimerman. După ce a câștigat Concursul „Frederic Chopin”, doi ani de zile nu a acceptat niciun concert.

Krystian Zimerman a câștigat Concursul Chopin la 19 ani, în 1975. La fel a făcut și Maurizio Pollini, care avea doar 18 ani când câștiga, în 1960, același concurs. Un an nu a dat niciun concert, apoi a lucrat cu Arturo Benedetti Michelangeli.

Da, e de înțeles, după un concurs, totul devine o tornadă. Țin minte și acum, după concurs, în câteva luni am dat la fel de multe concerte cât dădusem până în punctul concursului propriu-zis. Dar eu nu prea am avut ghidaj. M-am trezit la realitate dintr-odată. Recunosc, nu mă așteptam să iau premiul acela. Era primul concurs de talie top 5 și am zis că încerc să merg – aveam, cred, 26-27 de ani. Și am zis că merg, măcar la 30 de ani să încerc să merg la Ceaikovski sau la Chopin, să învăț un pic, să mă obișnuiesc cu presiunea, și după aia m-am trezit dintr-odată destul de încolțit de e-mailuri și oferte și agenții și nu prea am înțeles ce să fac de fapt. M-am ghidat din nou după instinct și am zis că, la urma urmei, trebuie să mă simt confortabil, atitudine care mi-a fost confirmată și care nu o să se evapore atât de ușor. Cel mai important de acum încolo e să mă asigur că pot să pun în echilibru concertele, adică să nu-mi fac o defavoare cu concertele pe care le accept. În principiu, poate să fie un joc periculos mai ales dacă, după un astfel de concurs, care te consumă extrem de mult psihologic, intri într-o variantă de pilot automat, în care îți dezvolți un alt fel de sistem imunitar al cântatului. În mod ironic, ai nevoie de un fel de autopilot, dar în același timp momentele astea de scenă pentru mine sunt și momente de fierbere, în care mi se pare că plasticitatea creierului e atât de vulnerabilă, încât ți se creează efectiv noi reflexe de la un concert la altul. Iar dacă intri într-o zonă în care ești cumva la limită, mi se pare că poți să te faultezi singur și că poate să dureze foarte mult să-ți revii după un astfel de fenomen.

Cât de important e să riști în timpul concertului?

Asta ar trebui să vină în mod natural. Mai simt câteodată la anumiți pianiști un fel de show business, dar nici măcar la modul unui risc asumat. Într-un fel, chiar și aseară, la recitalul lui Fazıl Say, mă uitam și am avut o mini-revelație: că de fapt e atât de teatral, dar, de fapt, cumva el are nevoie de niște trigger-uri pentru el însuși, să intre el într-o anumită stare, adică nu o face neapărat pentru public. În ce mă privește, nu sunt atât de purist și pudic vizual atâta vreme cât un gest are și un sens muzical. De exemplu, la Fazıl majoritatea gesturilor lui au un sens muzical și pot să zic că e un geniu, dar sunt anumite gesturi care nu au, iar acestea mai mult îmi distrag atenția de la muzică. Atâta vreme cât scoți absolut ceva genial din sunet și ești cu trei capete și cu opt mâini, sincer, nu mă deranjează. Vreau să fiu stimulat auditiv și, dacă aceste gesturi mă ajută, e în regulă. Dar sunt iritante momentele în care artistul e atât de nesigur pe instinct sau nu-l are absolut deloc și încearcă cumva să intre într-o zonă vizual teatrală, încât să determine omul din public să abuzeze de propria imaginație. În felul acesta artiștii ajung să păcălească cumva sunetul.

Vă amintiți de vreun concert sau recital în care ați simțit că se petrece ceva cu totul special pe scenă?

Cele mai mari revelații le-am avut cu Daniil Trifonov. L-am ascultat prima dată chiar în Glasgow cu o sonată de Liszt. Efectiv nu-mi venea să cred că există asemenea emoții în public la un concert de muzică clasică. Nu știu, de exemplu, dacă merg la teatru, unde avem cuvânt, acolo îmi mai folosesc și eu imaginația, și stimularea e mult mai rapidă și profundă. Dar într-o lume atât de abstractă ca muzica clasică, să mă simt atât de disponibil să fiu dus oriunde, adică să am atâta încredere încât să mă las purtat și vulnerabil la un concert de pian, e ceva foarte rar. Dar cu Trifonov m-am simțit așa. Și la fel cu Mikhail Pletnev. La Pletnev e un joc puțin mai pervers, aș spune, un fel de pact cu diavolul, pentru că simt acolo o manipulare puternică. Nu întotdeauna un pianist mă poartă elegant spre un loc anume. Uneori mă simt prins de cap și trântit spre anumite peisaje, dar chiar și acolo există o forță care nu mi se pare naturală, dar asta într-un mod bun.

Și în afară de concertele live, există înregistrări care v-au marcat?

Tablourile dintr-o expoziție de Musorgski cu Sviatoslav Richter și cu Vladimir Horowitz. Richter e interesat de partea liturgică, ortodoxă, în Tablourile lui Musorgski, Horowitz e mai carnavalesc, cu multe măști și mai multă culoare. O altă înregistrare e Concertul în sol al lui Ravel cu Michelangeli și Celibidache. Am avut o perioadă în care învățam acest concert și chiar mă pregăteam psihic înainte să ascult înregistrarea asta, încercam să-mi descopăr propriile unelte. Și apoi, ca să mă curăț de tot ce e excesiv și poluant ca idei, puneam înregistrarea aceasta. Țin minte că, la un moment dat, chiar am stat așa un pic să mă pregătesc pe canapea, nu am dat pur și simplu play – era aproape ca un ritual care și pe mine mă lua prin surprindere. Sunt mai multe discuri extraordinare care îmi vin acum în minte, de exemplu Concertul pentru vioară de Sibelius cu Leonidas Kavakos și Simon Rattle, care iarăși a fost un moment șocant. Și, de obicei, nu știu, în general înregistrări cu Arcadi Volodos, multe ieșite din comun. Agogica lui e efectiv ca o vrajă pe care nu pot s-o opresc.

Și înregistrări ale pianiștilor din prima jumătate a secolului XX?

Clar, Sviatoslav Richter. El e tăticul. De fapt, depinde de repertoriu. Richter ca artist complet, apoi Horowitz ca imaginație, creativitate, risc, încredere, parte spirituală. Cu Richter simt că mă identific destul de tare, pentru că și el era destul de extrem. Încă nu mi-am descoperit atât de puternic partea spirituală, chiar dacă am 32 de ani, încă simt că spiritul meu e destul de tânăr și încă are nevoie să elimine foarte mult, nu știu, un testosteron din ăsta tânăr… În plus nu mă grăbesc să cânt în public Variațiunile Goldberg sau ultimele sonate de Beethoven, prefer să las corpul să intre într-o zonă de detox natural.

Ce înseamnă această cale spirituală la care spuneți că încă n-ați ajuns?

Mai puțin metaforic sau mai puțin abstract, e vorba de controlul instinctului. Vorbeam cu Mihai Cojocaru, care e adviser la Filarmonică (cu el discut destul de fără perdea despre procesele mele de conștiință muzicală), și chiar îi spuneam, după concertul de aseară, că a fost, cred, primul concert pe care l-am dat în viața mea în care am simțit că eu pot să-i impun cumva pianului – dar nu ca Pletnev, într-un fel forțat și oarecum grotesc, cu conotații negative – tot purtând un dialog, dar fără să ajung să consum momentele doar eu, pianistul, ci să mă gândesc la ansamblul mai mare, căci sunt și Beethoven, și orchestra, și dirijorul, și publicul. Câteodată am nevoia asta, o nevoie carnală cumva, de a sacrifica anumite bucăți dintr-o partitură tocmai cu speranța de a reuși să-mi hrănesc partea de demoni, ca să pot să ajung și-n partea de spiritual. Altfel, simt că stau cumva într-un limb, undeva la mijloc; mi se pare că nu se poate fără astfel de extreme, și ce sper eu să se întâmple e ca, la un moment dat, tot abuzând părțile astea (partea de abuzuri vine destul de natural la mine), să ajung la partea spirituală.

Sunt momente, în ultimii ani, când am început să mă pot bucura când cânt, de exemplu, Kreisleriana de Schumann, mai ales în părțile extrem de lirice, de poetice, de intime, și mi-am dat seama că, de fapt, piesa e concepută în așa fel încât să cazi dintr-o extremă într-alta. Acolo mi s-a confirmat că, de fapt, trebuie să las să se consume cât de natural pot fiecare extremă sau fiecare impuls un pic agresiv, încât la un moment dat corpul să nu mai aibă nevoie de atât de mult și să vrea să tindă spre partea spirituală – care mi se pare că e destul de greu de atins.

Cu ce pianist ascultați cel mai des sonatele de Beethoven?

(Râde) Cu Richter, clar. De el mă bucur cel mai mult. Mi se pare că Beethoven e făcut pentru Richter. Richter e ca un torent.

Nu și cu Emil Gilels?

Nu neapărat, cu toate că eu cumva mă apropii mai mult de Gilels decât de Richter în felul de a-l cânta pe Beethoven. Gilels mi se pare că e un pic fragil, există la el o latură feminină foarte puternică.

Alain Lompech, importantul critic muzical francez, a scris foarte laudativ despre primul dumneavoastră disc, acordându-i distincția „Choc de Classica”.

Și eu am avut un șoc, mai ales că am citit cronicile lui la discuri ale lui Michelangeli și am văzut, uluit, că e destul de necruțător.

La ce disc lucrați acum?

În premieră, pot să vă anunț că lucrez acum la povestea unui CD care se cheamă Figuri (Figures), dar nu „figurile” de România. Mi-a rămas mult în minte un citat din Breton, în care vorbea de „coregrafiile emoțiilor” și „metaforele inimii”, și m-am gândit să transform acest citat într-un CD a cărui temă este iubirea. Discul va începe cu Berceuse de Chopin, iar asta ar fi iubirea ca absență, ca nevoie, ca unguent și ca tratament interior, apoi Kreisleriana de Schumann, care e o iubire mult mai palpabilă, mai dramatică între el și Clara, cumva acolo merg și înspre Tristan și Isolda. După aceea, La Valse de Ravel, care e o iubire mai patriotică. Cu această lucrare mi-am dat disertația în Glasgow. E acolo un stres post-traumatic pe care l-a trăit în război. În mod ironic, e ca o regie ce i s-a întâmplat: lucra la vals, la simbolul libertății și al acelui joie de vivre,și tocmai asta a pierdut el încercând să compună un imn al libertății supreme și al bucuriei, dar războiul i-a sfărâmat puterea de a se mai putea bucura de viață. Discul se va termina cu Bill Evans, Peace, o pace care nu are nevoie neapărat de vreo scuză să intre pe disc sau vreo poveste, dar mi se pare că ostinato, acompaniamentul din Berceuse a lui Chopin, este destul de similar cu cel din Peace și cuprinde cumva ca o aură piesele acestea două, care sunt de altfel extrem de carnivore pentru ascultător și se echilibrează foarte fain.

În 2008, numele pianistului David Fray a devenit peste noapte cunoscut melomanilor francezi și nu numai în urma difuzării pe postul ARTE a unui documentar realizat de Bruno Monsaingeon, dedicat repetițiilor pentru înregistrarea unui disc cu concerte de J. S. Bach. Înregistrările sale cu muzica lui Bach – partite, suite franceze, concerte, invențiuni sau Variațiunile Goldberg – au fost considerate evenimente de cronicarii francezi, dar repertoriul pianistului cuprinde și opusuri de Beethoven, Schubert sau Chopin. La ediția din acest an a Festivalului „George Enescu” l-am ascultat în Simfonia nr 2, „The Age of Anxiety” de Leonard Bernstein, într-un concert al Orchestrei Naționale Radio, dirijat de Francesco Lecce-Chong, care a mai cuprins lucrări de Diana Rotaru și Paul Hindemith.

Interviu realizat de Petruș Costea

Ați avut șansa de a deveni foarte cunoscut în lumea muzicală internațională după ce Bruno Monsaingeon, cunoscut pentru filmele despre muzicieni celebri, de la Glenn Gould și Dietrich Fischer-Dieskau la Yehudi Menuhin ori Gilles Apap, v-a dedicat un documentar în perioada în care înregistrați un CD cu concertele lui Bach. Era în 2008 și aveați 27 de ani. Cum v-a schimbat viața această celebritate venită dintr-odată?

Îmi vine greu să vorbesc despre celebritate, întrucât în muzica clasică celebritatea e un lucru foarte relativ. Ceea ce e sigur e că prin documentarul lui Bruno Monsaingeon oamenii m-au putut cunoaște mai repede, au putut cunoaște felul în care cânt la pian, iar acesta este evident un avantaj. Pe de altă parte, nu am vrut să intru în această dinamică a celebrității, pentru că știam foarte bine că mai aveam mult de învățat și că pur și simplu aveam nevoie de timp. Deci, de fapt, mare lucru nu a schimbat în viața mea, am continuat să fac ceea ce aș fi vrut să fac și nu cred că am fost influențat de faptul că am devenit repede foarte cunoscut. Într-adevăr, documentarul poate că a schimbat felul în care mă vedeau unii oameni, dar eu am continuat să fac discurile pe care voiam să le fac. Cânt ceea ce vreau cu adevărat să cânt și poate că celebritatea mi-a permis să fac acest lucru, să cânt ce-mi place. A fost o aventură frumoasă să fiu filmat de cineva care mi-a devenit după aceea prieten și care privea dintr-un unghi generos munca mea. De multe ori, când vedeam filmul, îmi era incomod să mă uit la mine, pentru că aveam un fel personal de a mă afla în fața camerei, nefiind conștient că sunt filmat. A fost puțin ciudat pentru mine, nu-mi dădeam seama că sunt așa cum mă arăta acel film. Deci filmul mi-a permis și să mă descopăr puțin pe mine însumi.

A doua zi după ce ați înlocuit-o într-un concert pe Hélène Grimaud, în 2006, ați semnat cu Virgin un contract de exclusivitate. Este o legendă sau e adevărat? Cât de importantă este această șansă pentru un tânăr muzician de a avea un astfel de contract?

E mai degrabă adevărat. Alain Lanceron, patronul de atunci al casei de discuri EMI, a fost într-adevăr la acel concert și bănuiesc că felul meu de a cânta l-a convins. Astăzi, discurile se vând mult mai puțin ca acum douăzeci sau treizeci de ani, dar dacă înregistrezi discuri, oamenii pot descoperi felul tău de a cânta, interpretarea pe care tu o dai unei lucrări, gândirea ta muzicală pur și simplu. Din acest punct de vedere, să faci discuri e chiar o șansă. Când cânt în diverse țări, vin oameni cu CD-uri și-mi cer autograf, și totuși acești oameni nu mă cunosc, nu m-au ascultat niciodată în concert, dar ei știu deja discurile mele, ceea ce e extraordinar. În plus, acum există streaming-ul, ceea ce a accelerat uriaș difuzarea internațională. Pe scurt, am avut noroc. Și am avut mai ales norocul că mi s-a permis să înregistrez repertoriul pe care l-am vrut.

Al doilea CD înregistrat pentru Virgin conține lucrări de Bach și Boulez. Un artist are datoria, să zicem așa, de a cânta muzica secolului XX? Astăzi, ați cântat Simfonia nr 2, „The Age of Anxiety” de Leonard Bernstein. A fost alegerea dumneavoastră sau a organizatorilor?

De obicei, se întâmplă așa: mi se propun lucruri și eu hotărăsc dacă mă simt sau nu la înălțime ca să le fac cum trebuie. Cred că e important să cânți muzică recentă, cu siguranță, dar, în același timp, nu cred că trebuie să te forțezi s-o faci. Adică, dacă o faci doar de dragul de a o face, nu are niciun sens. Am cântat lucrările acelea ale lui Boulez [12 Notations pour piano și Incises] pentru că le consider într-adevăr lucrări importante, interesante și frumoase. Același lucru îl pot spune despre această simfonie a lui Bernstein sau despre Concertul pentru pian de Schönberg. De câte ori cânt Concertul lui Schönberg, care totuși a fost compus acum aproape 80 de ani, pot să vă spun că am impresia că mă aflu în fața unei lucrări contemporane, pentru că încă e foarte modern pentru urechile publicului de astăzi. La fel, într-o perioadă am cântat cele două Konzertstück ale lui Schumann, două lucrări pentru pian și orchestră absolut minunate, care mie mi se par foarte importante, dar care nu sunt aproape niciodată cântate. Fie că e vorba de muzică recentă sau mai puțin recentă, important e să te lupți pentru un repertoriu care, poate, nu e mereu cântat la nivelul frumuseții și calităților lui muzicale. Revenind la muzica contemporană, avantajul este că ai ocazia de a-l întâlni pe compozitor, iar aceasta e o experiență foarte specială. În perioada în care înregistram muzica lui Pierre Boulez, am avut norocul de a-i putea cânta aceste lucrări chiar lui Boulez. A fost o ocazie foarte importantă în viața mea de muzician. E mare lucru, chiar o experiență unică, să confrunți interpretarea ta cu ceea ce a avut compozitorul în minte când a scris o lucrare anume.

Multă vreme, mai ales după apariția documentarului despre care am vorbit adineauri, ați fost comparat cu Glenn Gould, dar abia recent ați declarat că nu sunteți neapărat cel mai mare fan al pianistului canadian. Comparația aceasta v-a incomodat vreodată?

Nu voiam să fiu lipsit de respect când spuneam că nu sunt un mare fan al lui Glenn Gould, pe care îl consider un fel de geniu în felul lui. Vreau să spun că am o reală admirație pentru el, iar când eram mai tânăr îi ascultam destul de des înregistrările. Dar după o anumită vârstă, chiar începând cu adolescența, nu el a fost interpretul care m-a marcat cel mai mult. Sunt alți interpreți, și uneori nu e vorba de pianiști – pentru că, din fericire pentru mine, ascult multă muzică care nu e compusă pentru pian –, care au fost mai importanți pentru mine în dezvoltarea mea ca artist, în formarea mea. Comparația cu Glenn Gould mi-a părut la început oarecum superficială, întrucât era legată doar de aspecte secundare ale felului meu de a cânta la pian.

Printre muzicienii care v-au influențat, și nu mă refer neapărat la pianiști, pe cine ați aminti în special?

Am o mare pasiune pentru cânt, mai ales pentru anumiți cântăreți din trecut. În acest moment ascult enorm Gundula Janowitz, care, în anumite arii din Patimile după Matei, înregistrate de ea cu Karajan, mi se pare că e aproape supranaturală, în termeni de frazare, eleganță, intensitate, dar fără să forțeze niciodată nimic. E ca un miracol aproape. La fel, când îl ascult pe Wilhelm Kempff la pian. Când l-am ascultat pe Wilhelm Kempff, am avut, într-adevăr, un fel de revelație. Mi-am spus că e genul de pianist care, la modul ideal, mi-aș fi dorit să ajung. Știu că nu voi ajunge niciodată la acel nivel…

La Wilhelm Kempff vă fascinează impresia că auziți harpele eoliene, așa cum spunea Alfred Brendel?

Cred că formularea lui Brendel, care îl compară cu o harpă eoliană, e absolut corectă. Tot Brendel spunea, în legătură cu Wilhelm Kempff, dar și cu Edwin Fischer, că nu ai deloc impresia că ei cântă la pian, ci că e ceva mai presus de ei, care îi depășește, cântă prin ei. Asta e uluitor. La Kempff există un fel de rigoare – care vine cu siguranță din educația lui de protestant autentic, care a studiat orga, contrapunctul –, dar el avea un suflet profund poetic și, atunci când cânta, îți lăsa impresia că redescoperă partitura. Acest tip de prospețime, combinată cu o adevărată rigoare, cred că e o formă de împlinire. Oarecum spre același ideal mă îndrept și eu, dar, firește, fără să pretind că pot rivaliza cu acești mari maeștri.

Aveți anumite înregistrări preferate cu Wilhelm Kempff? Sau cu alți pianiști?

În mod clar. Patimile după Matei e o lucrare care a fost foarte importantă pentru mine de când aveam 10-11 ani, mai ales în înregistrarea făcută de Gustav Leonhardt. Sonatele pentru pian de Beethoven înregistrate de Kempff. Ambele integrale, și cele mono, și cele stereo. Am toate versiunile înregistrate de el. De asemenea, concertele pentru pian de Beethoven, dar prefer prima înregistrare a concertelor, îl prefer pe Paul van Kempen lui Ferdinand Leitner, dar oricum amândouă sunt minunate. Aceste înregistrări, repet, au fost foarte importante pentru mine. Ar fi apoi ultimele opusuri de Brahms, tot cu Kempff, una dintre cele mai frumoase înregistrări la pian din câte am ascultat vreodată. Cu Clara Haskil, de asemenea, am ascultat multe discuri.

Ce înregistrări ale Clarei Haskil?

Trebuie să recunosc că, în concertele lui Mozart, interpretarea ei m-a marcat, dar mai sunt și Scenele din pădure de Schumann, apoi, de același compozitor, Bunte Blätter, o înregistrare de studio absolut minunată. Într-o anumită perioadă, ascultam mai puțin unele înregistrări ale Clarei Haskil, pentru că mi se părea că uneori cântă prea repede, iar eu am același defect, fără să fiu, firește, la nivelul ei. A înregistrat destul de puțin Beethoven, din păcate. Îmi amintesc, la fel, de o sonată a lui Schubert, în la minor, cea care are patru părți, pe care o cântă minunat. Am impresia că discurile nu reflectă întreaga artă pianistică a Clarei Haskil.

În ce privește concertele la care am asistat, îmi amintesc de aceeași sonată a lui Schubert cu Radu Lupu, la Paris. Nu voi uita niciodată acea seară, a fost o experiență extraordinară.

O altă amintire extraordinară este un recital al lui Leon Fleisher, în care a cântat Ciacona lui Bach transcrisă de Brahms. Apoi concerte ale lui Alfred Brendel, ultimele trei sonate de Beethoven cu el sau Variațiunile Diabelli la Paris. Acum mulți ani l-am ascultat pe Maurizio Pollini cântând Sonata „Hammerklavier” de Beethoven, un recital incredibil. E adevărat, după cum vedeți, că majoritatea pianiștilor pe care îi ascult sunt interpreți care au murit.

Printre pianiștii tineri de astăzi, să zicem printre cei care încă nu au 40 de ani, este vreunul pe care-l admirați în mod deosebit?

Îmi imaginez că sunt mulți pe care i-aș putea admira, dar evident că nu-i cunosc pe toți. Cum v-am spus, nu ascult cel mai mult înregistrări de pian, nu asta ascult cu cea mai mare plăcere. Revenind la întrebare, chiar dacă are un repertoriu complet diferit de al meu, pianistul Daniil Trifonov cred că e un artist adevărat. Asta mă interesează cel mai mult, pentru că simt că are o personalitate interesantă, are ceva de zis. E un talent important, într-adevăr.

Există printre pianiștii din prima jumătate a secolului XX vreunul cu care v-ar fi plăcut să studiați?

Ar fi toți pe care i-am amintit deja: Wilhelm Kempff, Edwin Fischer, Alfred Cortot, Rudolf Serkin, Radu Lupu. Pentru mine, vârsta de aur a pianului a fost în anii ’40-’50 din secolul trecut. Erau mulți mari pianiști cu personalități foarte puternice, unice. Iar asta nu va mai putea fi egalat vreodată.

Într-un interviu recent, Riccardo Muti, socrul dumneavoastră, se declara intrigat de dirijorii care încă nu au încă nici măcar 30 de ani și dirijează Simfonia nr. 9 de Beethoven. Credeți că, pentru a putea cânta unele lucrări, un artist trebuie să ajungă la o anumită vârstă?

Cred că e o întrebare complicată Am vorbit de multe ori cu el despre acest subiect, înțeleg ce vrea să spună, și parțial sunt de acord. Cred că trebuie să avem umilința de a ne spune nouă înșine că, pentru unele lucrări, trebuie un anumit timp, nu pentru a le studia, ci pentru a le prezenta pe scenă. După părerea mea, cu cât începi să studiezi mai devreme o lucrare, cu atât e mai bine. Mereu mi s-a spus asta când eram mai tânăr, și anume că sunt prea tânăr să cânt anumite lucruri.

Când aveam cam 30 de ani, am înregistrat un disc cu Momentele muzicale și cu patru Impromptu-uri de Schubert. Și mi s-a tot spus că, pentru aceste lucrări de Schubert, trebuie o anumită maturitate etc., dar le-am răspuns că Schubert, la vârsta pe care o aveam eu, era deja mort. Problema vârstei e foarte subiectivă. Sunt unii interpreți care pot avea o mare maturitate încă de foarte tineri. Asta nu înseamnă că ei nu vor mai evolua, ci că interpretarea lor se va „matura”, să zicea așa, și cu timpul va deveni poate încă și mai interesantă. E posibil. Dar sunt oameni care au deja maturitatea pentru anumite lucrări la 30 de ani, iar alții, la 60, tot nu o au, și nici n-o vor avea. Totul depinde de tipul de muzician, de cultura, de personalitatea, de profunzimea lui. Sunt unii care au o profunzime imediată, un raport cu moartea, și aici mă gândesc la Schubert, iar acest raport cu moartea e foarte prezent, s-a instalat deja în preocupările filozofice, am putea zice chiar metafizice. Profunzimea unui om nu depinde neapărat de vârstă. După părerea mea, fiecare interpret ar trebui să simtă, să știe ce repertoriu anume poate cânta cel mai bine la o vârstă sau alta. Pe de altă parte, dacă tot vorbim de maturitatea pe care trebuie să o aibă un pianist, sunt unele lucrări, cum este Sonata „Hammerklavier” a lui Beethoven, despre care s-ar putea spune că niciodată nu ești destul de matur pentru a o cânta pe scenă.

Wilhelm Furtwängler nu a înregistrat Missa Solemnis de Beethoven din cauză că nu era convins că descoperise toate profunzimile din partitură.

Socrul meu a așteptat să ajungă la 80 de ani pentru a dirija Missa Solemnis, care e o lucrare cam ca „Hammerklavier”, imposibilă. Și este imposibilă pentru că distruge toate standardele, toate limitele umane. La fel și „Hammerklavier”, care, în plus, distruge și limitele instrumentului. Astfel de lucrări cred că trebuie să le studiezi, apoi să faci o pauză, iar după o perioadă să reiei studiul lor, și cred că prin studiu adaugi straturi succesive, ca într-o pictură, și abia după toată această muncă reluată și aprofundată simți că lucrul este gata. Cum am mai spus deja, unii pianiști se simt pregătiți să cânte „Hammerklavier” la 30 sau 40 de ani, iar alții nici la 70 de ani nu o înțeleg.

Ultimul dumneavoastră disc, cu Variațiunile Goldberg de Bach, a fost considerat un mare eveniment discografic, mai ales în Franța. Ce va cuprinde următorul disc?

Mi-ar plăcea să vă răspund, dar chiar nu știu, n-am încă o idee clară. Nu înregistrez mult și încerc să fac un disc doar când simt că am ajuns la un nivel de studiu, de înțelegere a unei lucrări care să justifice înregistrarea unui disc. Dacă aș fi foarte onest, n-aș mai înregistra deloc discuri, întrucât am mereu impresia că ceva lipsește din discurile pe care le fac. Sunt genul de pianist care așteaptă să fie sunat de casa de discuri și să fie întrebat „când mai înregistrezi ceva?”. Am colegi care spun mereu că vor să înregistreze mai multe lucrări, au mereu planuri pentru numeroase discuri. La mine este mai degrabă invers.

Pentru a încheia, vă propun un exercițiu care sper să vă amuze măcar puțin. Printre filmele dumneavoastră preferate se numără și Barry Lyndon al lui Stanley Kubrick. Ce muzică ați alege dumneavoastră pentru acest film? În afară de celebra Sarabandă a lui Händel sau de Andante con moto din Trio nr. 2 de Schubert.

Mai sunt și alte lucrări în acest film, e o sonată de Vivaldi pentru violoncel, care e minunată. E complicat să-ți imaginezi un film cu altă muzică, dar o să încerc să răspund la întrebare. Cum ador muzica barocă franceză de la începutul Barocului, într-un film ca Barry Lyndon aș vedea uverturi à la française, gen Lully, de exemplu. Passacaglia din opera Armide de Lully. Sau Les leçons de ténèbres de Couperin, care, pentru mine, e una din operele cele mai mari compuse vreodată, o lucrare pe care o ascult în mod regulat. Ar mai fi opere de Händel, pentru că am o adevărată pasiune pentru operele lui – Alcina, Rinaldo, Giulio Cesare –, toate aceste opere pe care le ascult frecvent.

La doar 28 de ani, tânărul pianist canadian Jan Lisiecki are deja o carieră de 15 ani, iar contractul cu Deutsche Grammophon, încheiat în 2012, l-a făcut rapid celebru în lumea muzicală internațională. L-am ascultat în această ediție a Festivalului „George Enescu” în Concertul pentru pian de Grieg, urmat de un bis aplaudat îndelung – Nocturna nr. 20 în do diez minor de Chopin.

Traducere: Daniela Lazăr

Ați devenit foarte cunoscut când încă nu aveați nici 15 ani, imediat după apariția primului disc al dumneavoastră, care cuprinde cele două concerte de Chopin (al doilea, înregistrat când aveați 13 ani, primul în anul următor). Cum de ați ales aceste concerte?

A fost foarte simplu, pentru că nu a fost vorba de o alegere pe care am făcut-o eu. Unul dintre primele mele concerte importante în Europa a fost la Varșovia, când aveam 13 ani, și cred că merită să povestesc cum am ajuns să cânt acolo. În același an mă prezentasem la un concurs la Manchester, în Marea Britanie, unde nu am câștigat decât premiul al doilea, întrucât eram într-o categorie de vârstă mai mare decât vârsta mea, dar unui membru al juriului, Howard Shelley, i-a plăcut cum am cântat Chopin și a încercat să mă invite să cânt la Varșovia, la prestigiosul festival „Chopin and his Europe”. Numai că și aici a fost din nou puțin complicat, pentru că persoana care organiza festivalul nu voia să aibă de a face cu copii-minune. Howard Shelley mi-a spus elegant că-i pare rău, explicându-mi că organizatorii nu au mai avut buget pentru mine, și atunci i-am spus că oricum în timpul verii urma să fiu în Polonia, întrucât îmi vizitam bunicii. Faptul că urma să fiu în Polonia și că organizatorii nu mai trebuiau să-mi cumpere bilet de avion a schimbat totul. Am cântat așadar Concertul în fa minor de Chopin, care a avut succes, și în anul următor m-au invitat să cânt Concertul în mi minor. Radioul polonez a fost acolo și bineînțeles a transmis concertul, apoi organizatorii festivalului m-au întrebat dacă sunt de acord să publice un CD cu aceste două înregistrări. Nu eram foarte convins, aveam doar 13-14 ani și mă întrebam ce ar trebui să fac, dar Howard Shelley m-a sunat, mi-a spus că interpretările mele au fost extraordinare și m-a încurajat să accept publicarea acestor înregistrări. Așa a apărut acel disc, cu două înregistrări live. Asta nu înseamnă că mai târziu nu poți schimba felul în care cânți aceste concerte, dar în acel moment așa le-am interpretat și chiar a fost un moment minunat.

Ce pianiști credeți că sunt mai aproape de spiritul lui Chopin?

E greu de spus. Interpretările din Chopin pe care eu le prefer au, să zicem, puțin din Arthur Rubinstein, puțin din Krystian Zimerman, puțin din Martha Argerich și puțin din Murray Perahia, dar după ce cânt eu însumi o lucrare, după ce am cântat-o de multe ori, este dificil să-i mai ascult pe alții. (râde) Îmi place în mod deosebit Zimerman, pentru că interpretarea lui este foarte personală, foarte diferită de a celorlalți pianiști, are întotdeauna idei despre modul în care ar fi compus Chopin.

Ce muzicieni v-au influențat cel mai mult? Mă gândesc la profesori, dirijori etc.

Toți oamenii pe care îi întâlnesc și cu care cânt mă inspiră întotdeauna. Pe de altă parte, nu am studiat foarte mult cu profesori.

M-a mirat că niciodată nu ați numit un profesor pe care îl considerați mentorul dumneavoastră.

Asta e poate puțin ciudat, într-adevăr. Am locuit și încă locuiesc la Calgary, în vestul Canadei – iar Calgary nu este centrul cultural al acestei țări –, dar profesorii de acolo au fost cu adevărat grozavi și m-au învățat multe lucruri. De la vârsta de 14-15 ani, am început să dau concerte și mi-am dat seama că învăț mult mai mult cântând, pentru că atunci când interpretezi în fața unui public, cu o orchestră și cu un dirijor, înveți mult, întrucât situația îți este un pic impusă. Când ești în fata unei audiențe, înveți mult despre ceea ce poți să faci și despre ceea ce nu poți să faci ca muzician. Dacă publicul te ascultă, dacă e prezent, simți asta. Dacă nu, de asemenea simți.

Aseară, după Concertul lui Grieg, ați cântat Nocturna nr. 20 de Chopin. Știți dinainte ce veți bisa sau uneori alegeți bisul în timpul aplauzelor?

De obicei aleg piesele de bis înainte de concert pentru că vreau să le repet pe pianul la care cânt și vreau, de asemenea, să văd ce riscuri în interpretare îmi pot permite în seara respectivă.

Se spune de câteva decenii că în arta pianului din zilele noastre s-a pierdut ceva, că pianiștii de azi nu mai au aceeași virtuozitate ca cei din prima jumătate a secolului XX. Ce credeți?

Calitatea interpretării este mult mai bună acum decât la începutul secolului XX. Este cu adevărat incredibil, este uluitor când asculți tineri pianiști care pot interpreta absolut orice. Deci virtuozitatea și viteza sunt acum la un nivel foarte înalt. Dar dacă e să punem împreună muzicalitatea și virtuozitatea, într-adevăr, poate că aici s-a pierdut ceva. Mă uitam la înregistrările video cu Arthur Rubinstein: el este cu adevărat „curat” pe scenă, este un adevărat maestru, nu face nimic exagerat. Interpretează pur și simplu, doar atât face, și o face într-un mod incredibil. Totul e acolo, toate notele sunt cântate, toată muzica e acolo. Este incredibil!

După o înregistrare în studio, lui Alfred Cortot i s-a reproșat: „Maestre, nu ați interpretat toate notele”. Răspunsul pianistului a rămas antologic: „Da, este adevărat, dar muzica este toată acolo”.

Da, exact! De fapt, un alt lucru pe care îl înveți și trebuie să-l cunoști atunci când cânți pe scenă, ceva ce am învățat rapid și eu, este că nu-i neapărat important să alegi ce note să interpretezi, ci cum să faci un serviciu cât mai mare muzicii. Nu vei fi mereu 100% în formă, asta nu este posibil. Cel mai important e să știi cum să redai muzica și chiar mai mult de atât, să știi cum să îți asumi riscurile potrivite ca să redai muzica. Îmi place sa arăt unele lucruri, muzical vorbind, dar asta este foarte dificil din punct de vedere tehnic și nu funcționează întotdeauna. Îmi place să risc în concert.

Printre pianiștii din zilele noastre sunt unii care își asumă mai des acest risc?

Da, bineînțeles. Martha Argerich, mă gândesc la ea, ea își asumă într-adevăr riscuri în concert. Este greu de spus dacă Yuja Wang își asumă cu adevărat riscuri, pentru că ea interpretează mereu perfect. Ea poate face asta, eu nu. (râde) Este incredibilă, pentru că muzica e acolo. Firește că există mulți pianiști care nu interpretează muzica aproape deloc. Interpretează doar notele, chiar pe toate, dar muzica lipsește. 

Într-o epocă în care toți pianiștii vor să cânte cât mai repede, cât de important este sunetul?

Sunetul este cel mai important, e ceva personal și cred că nu se învață, ci se descoperă după ani de muncă la pian. Am putea spune că îl „regăsești” în tine după ani de studiu. Noi, interpreții, suntem între muzică și public, iar pentru a prezenta geniul compozitorului trebuie să avem sunetul, tehnica și muzica. În ce mă privește, prefer ca virtuozitatea să nu se interpună între muzică și public.

Printre pianiștii din zilele noastre există pianiști subapreciați sau supraapreciați?

(râde) Da, bineînțeles că există, dar nu aș vrea să dau nume.

Dar printre pianiștii care nu mai sunt în viață?

Cred că istoria lămurește lucrurile acestea. Bineînțeles că sunt unii pe care îi uităm, chiar și printre compozitori. Există și înregistrări bune, dar și înregistrări mai puțin bune, chiar ale aceluiași artist. La Martha Argerich, de exemplu, nu toate înregistrările sunt la același nivel. E normal.

Unui adolescent care este curios să asculte muzică clasică ce îi recomandați să asculte?

Depinde. După concert dau autografe și mulți oameni care cumpără discurile mele mă întreabă: „Ce disc ar trebui sa cumpăr?”, și eu îi întreb: „Ce ați dori să ascultați acasă? Ceva calm? Ceva mai alert?” E deci dificil de spus. Depinde. Poate Mozart cu orchestra, poate puțin Chopin, pentru că este mai melodios, poate Schumann. Trebuie să găsești ceva care să te intereseze și apoi să încerci să-ți lărgești orizontul muzical. N-aș putea spune că un tânăr trebuie să asculte ceva anume. Într-adevăr, sunt câteva lucrări mari, importante, care te vor atrage. De exemplu, Concertul nr. 2 de Rahmaninov. Poate recunoști a doua parte a concertului, întrucât e celebră, și ești curios să asculți și celelalte două părți. Sau Mozart, Concertul nr. 21. Asculți partea lentă, Elvira Madigan, și te bucuri că o recunoști, iar asta te face să asculți și alte lucrări compuse de Mozart.

În calitate de pianist, care este experiența muzicală cea mai emoționantă de care va amintiți? 

Îmi amintesc de câteva concerte care au fost parcă mai speciale. Îmi aduc aminte cât de emoționant a fost, în timpul pandemiei, când am cântat din nou cu orchestra, după câteva luni de pauză – a fost incredibil să simt din nou freamătul de a fi pe scenă alături de o orchestră. Atunci am cântat Concertul de Grieg. Un alt concert special pentru mine a avut loc în Spania, unde am interpretat Concertul nr. 2 al lui Rahmaninov, pe care îl cântam mai rar. De obicei cântam concerte de Mozart sau Mendelssohn, cu orchestre mai mici, dar la Rahmaninov aveam o orchestră mare în spate. A fost copleșitor pentru mine. O altă experiență extraordinară a fost când am cântat împreună cu Claudio Abbado. Era un muzician incredibil, un mare maestru, dar apoi mi-am dat seama că este și un om deosebit, cu o prezență incredibilă pe scenă, și simțeam asta în timp ce cântam, în timp ce-l ascultam.

Și o experiență muzicală foarte intensă ca spectator?

Am ascultat, bineînțeles, multe concerte extraordinare. Unul dintre aceste concerte a fost la „BBC Proms”, unde, în a doua parte a programului, Antonio Pappano a dirijat Simfonia nr. 2 de Rahmaninov. A fost un concert incredibil, și dăruirea lui Antonio a fost cu totul extraordinară.

Există vreo lucrare pe care o studiați de ceva timp, dar pe care nu îndrăzniți încă să o interpretați în public?

Întotdeauna există lucrări pe care le studiem, le lăsăm deoparte, apoi le reluăm. Uneori aveam un recital cu programatul deja stabilit, dar îmi dădeam seama că acel program nu merge bine și îl schimbat. Firește că nu studiem doar pentru concerte. Concertele ne dau un fel de program de lucru, ca să-i spun așa. Trebuie să lucrăm că să ne pregătim pentru concerte, dar uneori, când avem puțin timp, repetăm pentru noi înșine.

Cu ce dirijor din secolul XX v-ar fi plăcut să cântați?

Mi-ar fi plăcut să-l întâlnesc pe Bernstein, cu siguranță. Cred că și pe Karajan. Amândoi au fost muzicieni deosebiți. Karajan a fost un om mai dificil, dar pe Bernstein mi-ar fi plăcut fără îndoială să-l întâlnesc și să lucrez cu el. Dar nu numai cu ei. Sunt atâția muzicieni extraordinari…

Printre artiștii cei mai așteptați la ediția din 2023 a Festivalului „George Enescu” se numără și dirijorul belgian Philippe Herreweghe, aflat acum pentru prima dată la București. Considerat de mulți ani unul dintre maeștrii interpretării muzicii renascentiste și baroce, din care a înregistrat peste 100 de discuri în ultimele două decenii, dirijorul s-a îndreptat și spre un repertoriu unde unii și-l imaginau mai greu: Beethoven (integrala simfoniilor, Missa Solemnis și Concertul pentru vioară și orchestră alături de Patricia Kopatchinskaja), Schubert, Schumann, Brahms, Bruckner, Mahler (Cântecul Pământului sau Simfonia nr. 4), dar și Stravinsky sau Kurt Weill.

În timp ce erați încă student la psihiatrie, ați înființat un cor care a devenit repede celebru – Collegium Vocale Gent. De unde a venit această dorință de a înființa un cor care să cânte în primul rând muzică barocă? Dacă nu mă înșel, a fost primul în acest gen.

Pur și simplu. Am studiat muzica încă din copilărie, apoi la Conservator și la un moment dat am descoperit muzica barocă așa cum era ea interpretată – într-o manieră cu totul nouă – de interpreți precum Gustav Leonhardt și Nikolaus Harnoncourt. Mi se părea fantastic. La început, am înființat, la universitate, un cor de studenți care cânta însă tot repertoriul, dar m-am hotărât apoi să reduc mult numărul muzicienilor din cor, muzicieni cu voci specifice care corespundeau unui ideal muzical așa cum mi-l imaginam eu pe atunci pe baza practicii mele de a asculta clavecine, orgi vechi sau în urma lecturii tratatelor de muzică. M-am gândit atunci că, dacă Gustav Leonhardt și La Petite Bande [orchestră înființată de Sigiswald Kuijken în 1972] cântă muzică barocă în această manieră nouă, atunci ar trebui să existe și un cor care să cânte în aceeași manieră. Ca atare, am organizat audiții și am căutat interpreți care, după cum vedeam eu lucrurile, se potriveau pentru ce doream să fac. Astfel a început Collegium Vocale care la început a fost un cor vag amator, dar care a devenit foarte repede semiprofesionist, iar apoi profesionist și foarte cunoscut. Încă există după 50 de ani.

Ca foarte tânăr muzician, ați avut șansa de a fi invitat de către Gustav Leonhardt, maestrul absolut în epocă al interpretării informate istoric, să participați la înregistrarea integralei cantatelor lui Bach. Cum v-a influențat această colaborare?

Eram încă student la medicină și psihiatrie și dirijam Collegium Vocale ca un fel de hobby. Gustav Leonhardt a considerat că sună foarte frumos corul nostru – la nivelul vocilor și al sonorităților – și mi-a propus să participăm la această înregistrare Telefunken. De fapt, eu dirijam, Leonhardt era la orgă, iar mica orchestră cuprindea muzicieni fantastici: Frans Brüggen sau Anner Bylsma. Aveam onoarea să-i dirijez pe acești oameni, însă directorul artistic era Gustav Leonhardt, el venea cu ideile. Vreme de cinci ani am participat la aceste înregistrări și, într-un anume fel, în timpul ședințelor de înregistrare pot spune că am luat cursuri cu Gustav Leonhardt. Am învățat mult de la el.

Și dumneavoastră, începând din anii ’80, ați înregistrat o bună parte din cantatele lui Bach, inițial pentru Harmonia Mundi, apoi pentru casa de discuri Phi. Care e diferența cea mai importantă între interpretarea dumneavoastră și cea a lui Gustav Leonhardt?

Să zicem că am învățat de la el totul la nivelul articulării, al dansului care există în această muzică, în muzica franceză barocă, pe care am practicat-o multă vreme. Am locuit la Paris timp de 25 de ani. Revenind la Leonhardt, el nu era deloc cântăreț, era clavecinist, așadar tot ce a făcut el a fost salutar la nivelul articulării textului muzical ș.a.m.d. Ca să ajung aici am lucrat mult. Eu cânt puțin, am luat chiar cursuri de canto. Eram interesat mai ales de voci, deci și de text. Cred că am reintrodus un anumit legato, în mai mare măsură decât cel existent în înregistrările lui Leonhardt. Și prietenul meu René Jacobs, din Gant ca și mine, are această moștenire muzicală de la Gustav Leonhardt, dar el e mai degrabă interesat de operă. Să zicem că am reintrodus o linie. Și cred că lucrez mai mult decât el asupra textului. El nu lucra niciodată la nivelul tehnic al vocii, iar când lucra cu cântăreții, fluiera câte o arie. Mai mult sau mai puțin, eu pot să cânt, firește nu ca să dau concerte, dar pot lucra în detaliu cu cântăreții, iar asta e important. Iar apoi, experiența mea de acum este mult mai mare decât a lor de atunci, ei erau aproape niște debutanți, înregistrau câteva cantate. Eu le-am făcut pe toate și de mai multe ori în acești aproape 50 de ani. La un moment dat, o luăm pe un drum mai personal, iar acesta pleacă de la cânt și cred că asta e esențial.

Ați declarat că Bach compunea pentru Dumnezeu, iar Händel pentru public, pentru succes. Care vi se pare cea mai importantă diferență între muzica celor doi?

Să zicem că-mi plac compozitori precum Bach, Bruckner, Webern, Kurtag, pe scurt, compozitori care nu sunt de efect. Händel este un mare compozitor, foarte axat pe efect. Nu dirijez muzica lui pentru că alții o fac mai bine decât aș face-o eu. Dacă Händel e axat pe efect, Bach, în schimb, era un om profund religios care voia ca prin muzica lui să-și exprime credința. Cred cu tărie acest lucru. Nu cred că Bach nu voia să aibă succes, avea și el ambiția de a avea o carieră, de a lucra cu cei mai buni muzicieni posibili. De exemplu, a compus Misa în si minor pentru că voia să obțină postul de director muzical la Dresda, întrucât se săturase de Leipzig. Avea deci această ambiție. Și firește că dorea ca muzica lui să fie apreciată, dar muzica lui, în ea însăși, nu are ca prim scop să aibă succes în rândul publicului. Pe de altă parte, în acele vremuri, economia era diferită. În ce-l privește pe Händel, dacă operele lui nu mergeau, el nu câștiga bani. În schimb, Bach avea un salariu pentru a compune muzică religioasă. Revenind la diferențele dintre Bach și Händel, să zicem că muzica lui Händel e poate mai puțin complexă, are o arhitectură mai simplă. Lucru ciudat, Beethoven îl considera pe Händel un compozitor mai mare decât Bach. În același timp, e adevărat că Händel, pornind de la o celulă muzicală, de la un motiv, poate să compună o operă care durează o oră și jumătate.

Melomanii au rămas cu impresia că vă place în mod deosebit să înființați ansambluri. La început a fost Collegium Vocale, apoi La Chapelle Royale, apoi L’Orchestre des Champs-Élysées, toate create pentru proiecte care vă interesau la un moment dat în carieră.

Mă interesează, firește, toate proiectele în care mă implic. Altădată, existau ansambluri baroce de amatori, ceea ce e foarte bine, dar ca ansambluri profesioniste. În anii ’60, nu existau decât orchestrele simfonice care interpretau întreg repertoriul: Bach, dar mai ales Mozart, apoi Beethoven, Schumann, Brahms, Debussy, interpretau tot. Dar o făceau cu aceiași muzicieni, cu aceleași instrumente și cu aceeași lipsă de cultură și de cunoștințe pe care o întâlnești atât de des la muzicieni. În epoca lui Gustav Leonhardt, adică anii ’60 și ’70, ce îi era specific ansamblului său era faptul că muzicienii citeau tot ce se putea citi despre Bach, citeau toate tratatele de muzică, toate lucrările de pedagogie din epoca lui Bach. Se concentrau asupra lui Bach și-l știau foarte bine. La început, rezultatul tehnic, de exemplu pentru cantate, poate că nu era perfect, a fost chiar criticat de presă și chiar de o parte din public. Dar a urmat o a doua fază, în care muzicienii cântau din ce în ce mai bine și au avut rezultate mult mai convingătoare decât orchestrele care cântă de toate. Aceste orchestre cântă și ele Bach, dar e un Bach mult mai greoi și mai puțin interesant. Revenind, în prima fază au existat critici, așa cum am mai spus, dar apoi presa și publicul au spus „ah, dar într-adevăr, e mult mai frumos așa”. S-a ajuns ca în prezent marile orchestre simfonice să nu mai cânte aproape deloc Bach.

Dar acela a fost punctul de plecare al acestei filozofii chiar printre dirijorii tradiționali, să le zicem așa – de a se concentra asupra unui compozitor, de a citi despre el și de a-i studia profund opera. Günter Wand cunoaște în profunzime opera lui Bruckner, Herbert Blomstedt cunoaște în profunzime opera lui Schubert. Dar în general dirijorii obișnuiți știu puțin din toate, dar nu prea știu nimic cu adevărat. Abia odată cu mișcarea aceasta a muzicii vechi s-a schimbat și mentalitatea, iar muzicienii au început să învețe ce înseamnă o ediție bună, să se întrebe cum se cânta în epoca lui Beethoven, Schumann sau chiar Mahler, pe ce instrumente etc. Chiar orchestra lui Mahler de la Viena era foarte diferită de orchestra din Paris. Eu fac parte din această vastă mișcare – interpretarea informată istoric.

Problema este că 80% din bugetul de stat se duce la aceste orchestre-mamut, iar noi primim firimiturile. Cred că un nou echilibru e pe punctul de a se naște. S-au creat orchestre pentru Bach, apoi s-a creat orchestre pentru Buxtehude, de exemplu, și pentru alții, dar problema e că nu poți crea o orchestră pentru fiecare compozitor în parte, una pentru Bach, alta pentru Schumann. E imposibil.

De câteva decenii vă numărați printre maeștrii interpretării informate istoric. Mai puteți asculta Bach interpretat de Pablo Casals, Otto Klemperer, Edwin Fischer, Glenn Gould sau Sviatoslav Richter?

Să zicem că instrumentele sunt importante, pentru că ele luminează muzica, dar până la urmă ceea ce contează e talentul interpretului. Vă dau un exemplu: Scarlatti cântat de Ivo Pogorelich e un disc minunat. Am colaborat de multe ori cu Pogorelich, care poate e puțin nebun, dar, muzical vorbind, e un om interesant. Apoi, în ce mă privește, nu mă înnebunesc după Valery Gergiev, să zicem că nu e pe gustul meu felul în care dirijează Beethoven, dar în muzica rusă are un talent incredibil. Prefer, de departe, să ascult Clavecinul bine temperat de Bach interpretat de Maurizio Pollini pe un Steinway decât interpretat de un clavecinist mediocru pe un clavecin minunat din epoca lui Bach. Dar idealul, evident, ar fi să ascult Clavecinul bine temperat cu Pierre Hantaï – el are tot, are talentul, cântă pe instrumente foarte bune. Un alt interpret pe care îl admir și care este mai puțin cunoscut este Maude Gratton, care a cântat la orgă în seara aceasta.

Ca spectator, care a fost cea mai importantă experiență muzicală a dumneavoastră?

Mai întâi, trebuie să vă spun că, din păcate, am repetiții aproape în fiecare zi a anului, așadar merg rar la concerte. Dar am o casă în Italia și aici am înființat un mic festival – nu pierd ocazia de a-i face și puțină publicitate –, Collegium Vocale Crete Senesi, în Toscana, lângă Siena, unde invit prieteni. Iar în timpul acestui festival merg la toate concertele. O experiență incredibilă, recentă, a fost un recital al lui Pierre-Laurent Aimard care a cântat studii de Ligeti și bagatele de Beethoven. A fost o experiență fantastică. Apoi a fost violoncelista Marie-Elisabeth Hecker, care e un geniu, e făcută pentru muzica romantică. Pe ea am ascultat-o cântând Schnitzler. Apoi soțul ei, Martin Helmchen, care e un foarte bun pianist și pe care l-am ascultat în Vingt regards sur l’Enfant-Jésus de Messiaen sau în Variațiunile Diabelli de Beethoven. Orchestre ascult foarte rar, pentru că nu am ocazia, dar din când în când ascult, firește, înregistrări, mai ales cu repertoriul pe care îl fac și eu, ca să mă instruiesc. De exemplu, recent am descoperit un dirijor al cărui nume îl știam, evident. E vorba de Herbert Blomstedt care, după părerea mea, e un foarte mare dirijor, iar acum ascult multe din înregistrările lui. Deci ascult mereu în funcție de ce anume dirijez și nu mai ascult muzica clasică pentru plăcerea de a o asculta, ci întotdeauna mă întreb ce anume face dirijorul, de ce face anumite lucruri. Pe timpuri, îmi făcea o mare plăcere să ascult Cântecul Pământului de Mahler, când eram tânăr, alături de o fată, sub cerul plin de stele… Acum, pentru că am dirijat de multe ori Cântecul Pământului, nu mai simt același lucru și, într-un fel, îmi pare puțin rău. Pentru plăcerea mea, ascult muzică foarte diferită, muzică indiană, de exemplu.

În 2019, la 22 de ani, obținea marele premiul la Concursul Ceaikovski, iar criticii apreciau „tehnica fenomenală și muzicalitatea halucinantă” a tânărului Alexandre Kantorow. Aceleași elogii primea încă din 2016, când în Statele Unite era considerat „încarnarea lui Liszt”. În 2023 s-a aflat pentru prima dată la București, unde a cântat Concertul nr. 2 de Prokofiev alături de Orchestra Filarmonică din Israel dirijată de Lahav Shani.

Sunteți primul pianist francez care a câștigat marele premiu la Concursul Ceaikovski, cel mai important concurs pentru pian din lume. Și ați făcut-o la vârsta de 22 de ani. Care sunt cele mai mari riscuri pentru un artist atât de tânăr care devine peste noapte celebru?

Cred că principalul risc e să te rătăcești. Cum ești tânăr, ai puțină experiență, te-ai gândit prea puțin la cine ești sau spre ce te îndrepți, iar faptul că după un asemenea concurs ți se schimbă viața de la o zi la alta te poate face să te pierzi, cu toate angajamentele care apar și cu toată această viață complet nouă care începe pentru tine. În ce mă privește, am avut mare noroc pentru că oamenii cu care lucram înainte de concurs sunt aceiași și astăzi, sunt oameni care mă cunosc dintotdeauna, oameni în a căror judecată am încredere totală. Știu că, dacă fac ceva prost, ei sunt primii care mă trag de mânecă și mă îndreaptă pe drumul cel bun. Din acest punct de vedere, am avut mare noroc. Apoi, într-adevăr, după un concurs așa de important, începe o viață nouă, sunt multe lucruri pe care trebuie să le anticipezi, să te gândești la lucruri oarecum antimuzicale, de exemplu, trebuie să anunți diverși organizatori despre anumite concerte pe care le vei cânta peste doi ani. În plus, sunt obligat să-mi organizez foarte bine timpul, pentru că am din ce în ce mai puțin. Toate acestea sunt lucruri pe care trebuie să le rezolvi într-un fel. Marele meu noroc a fost acest cerc de apropiați care mi-au fost mereu alături.

Nu erați chiar un necunoscut înainte de concurs. În 2014, când aveați 17 ani, apărea primul disc, înregistrat împreună cu Jean-Jacques Kantorow, tatăl dumneavoastră, care cuprindea sonate pentru vioară și pian de Camille Chevillard, Gabriel Fauré și André Gedalge. Au urmat cele două concerte ale lui Liszt (2015), apoi À la russe (2016) – cu lucrări de Ceaikovski, Balakirev, Rahmaninov și Stravinski – și, în 2019, înregistrate înainte de Concursul Ceaikovski, Concertele nr. 3, 4 și 5 de Saint-Saëns.

După cum ați și spus, nu veneam chiar de nicăieri, aveam o experiență. Apoi, am un tată care a făcut și el o carieră frumoasă și care are ceva discernământ. Așadar, nu eram pierdut în pustiu. În viața mea însă, trebuie s-o recunosc, lucrurile se împart între ce a fost înainte și ce a fost după concurs. Concursul a fost ca o trecere la vârsta adultă. Înainte eram un copil, totul era ușor, toată lumea se ocupa de mine, dar acum eu singur trebuie să mă descurc cu toate. Cam asta s-a schimbat în viața mea, dar, o repet, am avut și am mare noroc cu cei din jurul meu.

Ați studiat cu Rena Shereshevskaya, care a fost profesoara lui Lucas Debargue, un alt pianist francez devenit celebru după Concursul Ceaikovski din 2014. Ce-i datorați în primul rând acestei celebre profesoare?

Mult, mult, mult îi datorez… pentru că este un pedagog autentic, adică nu e doar un bun muzician, a fi un bun pedagog ține de altceva. Cred că mi-a deschis larg ochii asupra posibilităților interpretării, și aici vreau să spun că, înainte de a o întâlni, prioritățile mele muzicale nu erau deloc aceleași. Rena Shereshevskaya vrea să se concentreze asupra partiturii în primul rând și să uite întreaga tradiție a interpretării, să rupă cu ceea ce urechile noastre s-au obișnuit să audă. În același timp, există o libertate a posibilităților de interpretare care mă face ca, ori de câte ori o văd, să simt să se face lumină, să-mi dau seama de imensitatea câmpului interpretării. Într-adevăr, din ce am învățat de la ea, asta cred că e cel mai important. În plus, m-a ajutat să învăț multe despre corpul meu, să-mi dau seama de mult mai multe lucruri, pentru că ea e interesată și de această parte riguroasă și practică a pianului. Apoi, în lecțiile cu ea există și o parte mistică care vorbește despre simbolism, consideră că totul este legat de Bach și că întâlnim temele lui Bach peste tot în muzică. Rena Shereshevskaya emană acest melanj între vertical și orizontal care-mi place enorm. Chiar și acum, când am puțin timp liber, mă duc să-i cânt câte o lucrare nouă, pentru că știe întotdeauna să ne reseteze, să ne motiveze și să ne transmită plăcerea pentru arta de a căuta în partitură lucruri noi.

La ce vârstă ați început să studiați cu ea?

Destul de târziu, era după Conservatorul din Paris (Rena Shereshevskaya este profesoară la École Normale de Musique de Paris), deci cred că aveam 18-19 ani când am început să lucrez serios cu ea. Ea mi-a arătat cât de departe, cât de profund poți merge în studiul unei lucrări, pentru că am pregătit programul pentru Concursul Ceaikovski vreme de un an și ceva, și-mi amintesc de zile întregi în care discutam despre începutul studiilor de Liszt (la Concursul Ceaikovski a cântat „Chasse-neige” din „Studiile transcendentale”). Am înțeles, lucrând cu Rena Shereshevskaya, când de mult poți studia, când de mult poți aprofunda o lucrare până să găsești acel ceva… iar aceasta e ceva ce nu știam înainte de a o întâlni, când eram obișnuit să studiez cu ceva mai multă viteză, cu ceva mai multă superficialitate. Rena e un om de la care am învățat multe.

În finala Concursului Ceaikovski ați cântat Concertul nr. 2 de Brahms, apoi ați înregistrat ultimele două sonate ale aceluiași compozitor, discuri care au fost primite excelent în toată lumea și despre care s-a scris ditirambic. Ce vă fascinează în muzica lui Brahms?

Am ascultat de multă vreme Brahms, asta e de la sine înțeles, și cred că la început a fost gustul pentru lirism și romantism, apoi o anumită căldură orchestrală, ascultam mai ales simfoniile, pentru că mă fascina sunetul corzilor, era ceva foarte profund și o căldură extraordinară în această muzică. Dar i-am descoperit după aceea muzica de cameră, cântând-o cu prieteni, și mi se pare că spre sfârșit Brahms a găsit un fel de ideal în toate genurile, fie că e vorba de concerte, simfonii, sonate sau lucrări pentru pian solo. Lui Brahms îi plac marile forme arhitecturale; când asculți lucrările lui, vezi o nemaipomenită logică componistică, pentru că totul se bazează pe câteva motive care se transformă încontinuu, totul e foarte organic și foarte temeinic gândit. Apoi, în același timp, există această parte instinctivă, care e lirică, iar acolo există o mare de demnitate în emoție. Simți în opera lui și trecutul, și viitorul. E un compozitor care îmi este mereu aproape, nu mă pot despărți de muzica lui, pe care o explorez fără grabă și pe care simt că o voi explora multă vreme de acum încolo.

Într-un interviu recent, ați declarat că ascultați Simfonia nr. 4 de Șostakovici când totul merge prost sau când vreți să vă provocați o stare de spleen înainte de a cânta lucrări sumbre și violente precum Concertul nr. 2 de Prokofiev, pe care îl veți interpreta în această seară. Astăzi ați ascultat deja această simfonie?

(Râde) Încă nu, dar poate o s-o ascult înainte de a începe concertul, și o să ascult măcar ultimele acorduri ale simfoniei, unde atmosfera este atât de meditativă, cu celesta, e acolo un ultim moment macabru, un fel de hipnoză lentă și cred că e perfect pentru începutul Concertului nr. 2 de Prokofiev, care puțin are aceeași stare, această legănare lentă a muzicii, în care te simți încă oarecum pierdut. Deci, poate că voi asculta.

Anumite lucrări vă cer o pregătire specială înainte de a le cânta?

Cele mai multe, da, aș zice. Orice lucrare cere o anumită pregătire, chiar dacă pregătirea poate fi pur și simplu una banală, tehnică. Anumite părți ale corpului nostru sunt mai solicitate decât altele, uneori poignet-ul, ușurința brațelor, alteori avem mai multă nevoie de umeri, de spate. Deci pregătirea aceasta e legată măcar de regăsirea gestului care trebuie, a gestului corect. Dar apoi mai este și o pregătire a urechii, a auzului interior, și cred că unele lucrări cer, și aici mă gândesc la partea emoțională, ca muzica să fie deja în noi când începem să cântăm, ca și când muzica deja cântă în noi, iar când atingem prima dată pianul să simțim că, într-un fel, continuăm ceva deja început. Într-adevăr, concertul lui Prokofiev are această particularitate că, încă de la început, plonjează într-o lume oarecum neomenească, cu planuri sonore foarte speciale, complet neobișnuite, iar pentru o astfel de muzică trebuie să te pregătești înainte de a intra pe scenă.

Credeți că artistul trebuie să se implice și civic? Mă gândesc la Jordi Savall care a cântat la Calais, dar mă gândesc și la Valery Gergiev care este interzis în Occident de un an și jumătate. La începutul acestui război s-a mers până la a interzice muzica lui Ceaikovski din concerte. Trebuie făcută o distincție între muzică și politică?

Da, trebuie făcută o distincție, mai ales că, dacă tot ați amintit de Ceaikovski, el a suferit mult din cauza Puterii. În mod ideal, asta e evident, ne-ar plăcea ca muzica și politica să fie separate, ne-ar plăcea ca muzica să transceandă toate frontierele posibile, toate barierele posibile, mai ales că e compusă de oameni, iar aceștia locuiesc în mijlocul societății și, prin urmare, cum cultura este un mijloc de comunicare foarte puternic, mulți politicieni și guvernanți se folosesc de ea. Am văzut asta, nu-i așa, de multe ori în Rusia, cu Gergiev, firește, care e în centrul vieții politice, numai că aceasta e ceva normal acolo, toată lumea este aproape de Putere la nivel foarte înalt, în sport, cinema sau muzică. În Occident, avem norocul de a nu trebui să intrăm în jocul politic, ne permitem acest lucru. Simt și eu că unele lucruri care se întâmplă în jurul meu mă privesc, dar nu simt neapărat nevoia să ies și să militez pentru ceva anume. În țările noastre avem acest noroc de a separa muzica de politică.

Cred că sunteți singurul pianist ale cărui CD-uri, toate, au primit distincțiile „Diapason d’or” și „Choc de Classica”, acordate de două dintre revistele de specialitate cele mai importante în lumea muzicală. Ce urmează să înregistrați?

Ați amintit chiar dumneavoastră de ultimele două sonate de Brahms pentru pian, așadar următorul CD va cuprinde prima lui sonată, apoi Fantezia „Wanderer” de Schubert și lieduri de același Schubert transcrise pentru pian de Liszt.

Ce lieduri ați ales?

Am ales cinci lieduri transcrise de Liszt, poate mai puțin cunoscute – Der Wanderer (liedul care stă la baza fanteziei cu același nume, amintită mai devreme), Der Müller und der Bach (din Frumoasa morăriță), Die Stadt (din Cântecul lebedei), Frühlingsglaube și, la final, Am Meer (tot din Cântecul lebedei). În centrul fanteziei lui Schubert și al sonatei lui Brahms este câte un lied, cu același aspect ritmic, cu aceleași motive de la început până la sfârșit, iar asta mi s-a părut interesant.

Știu că sunteți pasionat de cărți și de filme. Ce v-a marcat în ultima vreme?

Tocmai am terminat Dragoste în vremea holerei a lui Gabriel García Márquez, o carte care te marchează puternic, mai ales prin stările de spirit care există grație acestui orășel din Caraibe. Apoi se discută atât de mult de nostalgia față de trecut, de lucrurile pe care ni le imaginăm că există în noi înșine, de idealuri și despre cum ne distrugem toate legăturile din cauza acestor idealuri pe care ni le proiectăm. Mi s-a părut extraordinar. În ce privește filmele, este unul care îmi place enorm, Holy Motors, un film făcut de Leos Carax, care a mai făcut, recent, și Annette. În Holy Motors, care e făcut după o idee foarte stranie, un actor coboară dintr-o limuzină, iar de fiecare dată când coboară scena care urmează e complet diferită de cea dinainte, ai zice că e teatru, nu cinema. E o plăcere să vezi acest film, fiecare scenă e făcută cu o inventivitate incredibilă – e cinema adevărat.

Dintre pianiștii de astăzi pe cine admirați în mod special?

Pe mulți îi admir. Printre pianiștii care chiar m-au marcat, mai ales în perioada în care studiam cu Rena Shereshevskaya, trebuie să-l amintesc pe Mikhail Pletnev. În copilărie, au fost colegi în aceeași clasă. Rena ne punea mereu să-l ascultăm pe Pletnev pentru creativitatea lui, pentru limbajul său muzical cu totul ieșit din comun – ai impresia că are la îndemână o pălărie magică din care poate să scoată mii de sunete unice din pian, îl poate face să sune ca un clopot, pur și simplu e în stare să scoată sunete halucinante pe care nu le auzi la nimeni altcineva. Pletnev e un model de creativitate. Apoi Martha Argerich are un instinct muzical absolut incredibil, când cântă ai impresia că e conectată la nu știu ce anume, dar a atât de prezentă în fiecare moment pe scenă, urechea și mâna par așa de perfect conectate, încât pentru mine asta e aproape un miracol. Un alt pianist extraordinar este Arcadi Volodos, care are un deosebit simț al liniei melodice, a culorilor, încât îți lasă impresia că poate scoate din pian absolut tot ce dorește.

Majoritatea pianiștilor care îmi plac în mod deosebit sunt cei la care simți că și-au extins felul de a fi și ideile despre artă la maximum, și sunt unici nu pentru că vor să facă pe originalii, ci pentru că, într-un fel, nici nu știu cum să spun, îi simți că sunt autentici, că sunt mereu ei înșiși, iar asta o remarci de fiecare dată, în calitatea sunetului, în ideile pe care le au despre o anumită lucrare, și astfel fiecare interpretare a lor pare că o continuă pe precedenta. La finalul unui concert, ai impresia că vezi un minunat tablou mental al acestor artiști.

Iar dintre pianiștii din trecut?

Ascult enorm pianiștii din trecut. Pe Vladimir Sofronitzki l-am ascultat mult, e un model de instinct absolut nebun, are o știință a timing-ului cu totul miraculoasă. Acest timing e legat de cel al lui Alfred Cortot. Sunt pianiști pe care îi ascult cu enormă plăcere pentru asta. Horowitz mă face să plâng în anumite înregistrări, are o magie numai a lui, știe să susțină un sunet până la capăt, iar așa ceva nu prea mai auzi astăzi la nimeni. Am ascultat-o mult pe Maria Yudina, pe Sviatoslav Richter, chiar în muzica de cameră, unde poate fi extraordinar. Pentru mine, e legendară înregistrarea Trioului de Franck cu Richter, Kagan și Gutman.

Aveți un nume foarte frumos. Kantorow este „cantorul” de la sinagogă. Ce datorați rădăcinilor dumneavoastră evreiești și rusești?

E dificil de spus. Din partea familiei tatălui meu suntem evrei ashkenazy din Odesa, dar mama mea nu este evreică, este englezoaică, deci tehnic eu nu sunt evreu. Străbunicii mei paterni au venit în Franța înaintea Revoluției ruse, iar după Al Doilea Război Mondial nu au vrut deloc să vorbească despre iudaism sau să-l impună în familie, nici chiar să și-l manifeste. A fost un fel de pudoare în jurul acestui subiect, așa că niciodată n-am simțit iudaismul prezent în familia noastră, nici în familia tatălui meu. Știu, de exemplu, că verii mei sunt practicanți. Suntem o familie asimilată și știu de la tatăl meu că tatăl lui i-a vorbit foarte puțin despre acest aspect al familiei. Tatăl meu nu a fost niciodată foarte practicant. Pe de altă parte, am simțit că ceva s-a întâmplat când am ajuns prima dată la Sankt Petersburg, simt că ceva se întâmplă când vorbesc cu prieteni evrei, simt că e ceva acolo, poate felul de a simți arta, care e mereu ceva vital, nu știu, poate e ceva în sunetul instrumentului, nu știu.

Propun să încheiem cu o mică glumă. Poate știți celebra butadă a lui Horowitz care spunea că există trei feluri de pianiști: pianiști evrei, pianiști gay și pianiști proști. Ar putea fi adevărat?

(Râde) E amuzant pentru că pot fi date multe exemple. A existat o lungă perioadă, aici e valabil și pentru dirijori, și pentru violoniști mai ales, în care toți veneau din țările de Est și erau evrei. Dar astăzi am impresia că totul e atât de amestecat, încât ar fi complicat să mai poți spune așa ceva, dar butada lui Horowitz e mortală. Horowitz era și evreu, și gay și astfel, în același timp, se punea la adăpost și făcea și o glumă reușită.

BRODY INTERPRETEAZĂ ARANJAMENTE VOCALE ORIGINALE ÎN PREMIERĂ ALE UNOR CAPODOPERE ALE MUZICII CLASICE

Cel mai recent album al Teodorei Brody, Rhapsody, lansat luna trecută la Signum Classics, se găsește acum în format CD și în România, în rețeaua națională a librăriilor Cărturești. Albumul prezintă în premieră aranjamente vocale originale ale unor lucrări orchestrale de mare valoare din muzica clasică universală, în orchestrația lui Lee Reynolds. Brody interpretează alături de London Symphony Orchestra, dirijată de Robert Ziegler.

În albumul Rhapsody, Teodora Brody își unește forțele cu una dintre marile orchestre ale lumii, London Symphony Orchestra, sub bagheta dirijorală a lui Robert Ziegler, pentru un nou capitol extraordinar din călătoria ei în repertoriul clasic, reinterpretând în versiuni vocale originale lucrări binecunoscute de Beethoven, Bartók, Enescu și Pachelbel. Albumul se încheie cu o doină, interpretată de solistă a capella.

Albumul Rhapsody, în format CD, este disponibil acum și în România, în rețeaua librăriilor Cărturești din toată țara și online și pe carturesti.ro.

O vocalistă fără egal, Teodora Brody sfidează genurile și încântă audiențe din întreaga lume cu arta sa, ce cuprinde jazz, muzică clasică, muzică etno și nu doar atât. Cu puterea sa primordială de expresie și un registru vocal remarcabil de patru octave, instrumentul uluitor al Teodorei – vocea – este o forță a naturii de neuitat.

Prin arta acestor muzicieni de elită, notele pieselor clasice legendare și familiare se topesc și se transformă, curgând între genuri și dezvăluind noi conexiuni surprinzătoare. La începutul albumului, arpegiile binecunoscute ale Sonatei Lunii de Beethoven se transformă într-un tip foarte diferit de nocturnă; armoniile de blues și emoționalul scat evocă atmosfera unui bar de jazz plin de fum, în orele târzii ale nopții. Mai încolo, fibrele populare ale Canonului lui Pachelbel sunt răsucite în direcții cu totul noi, trecând de la incantații șoptite la un crescendo orchestral impetuos.

În altă zonă a albumului, Teodora explorează repertoriul din România natală, cu interpretări vocale extraordinare ale celor două Rapsodii Române de Enescu și ale Dansurilor românești de Bartók. Orchestrațiile evocatoare și vocea pură, ancestrală, a Teodorei conferă interpretărilor o pasiune profundă, cu toată intensitatea tradițiilor muzicale populare din România transpusă într-un cadru orchestral. 

Cu ultima piesă de pe album, Teodora se întoarce mai adânc către rădăcinile ei cu o Doină încărcată de emoție, pe care o interpretează a capella. După cum își amintește orchestratorul proiectului, Lee Reynolds, „la sfârșitul celei de-a doua zile de înregistrare, când orchestra a plecat și studioul era liniștit, am înregistrat cu Teodora o Doină fără acompaniament, absolut uimitor de frumoasă. Eu și producătorul eram în cabina de ascultare și ne-am uitat amândoi unul la celălalt cu respirația tăiată. A fost un moment magic. Așa ceva nu se întâmplă foarte des și totuși am surprins atât de multe momente de acest fel cu Teodora, pe acest album.”

„Crearea acestui album a fost o lungă călătorie pentru mine și o muncă făcută cu mare dragoste. Legătura mea cu muzica clasică este profundă – îmi simt spiritul înălțându-se atunci când interpretez aceste piese extraordinare, cu propriile mele răspunsuri vocale la muzica ce a mișcat și a inspirat oamenii de secole. Să văd că Rhapsody – pe care îl simt ca o celebrare a vieții – își face în sfârșit drum în lume este pentru mine un vis devenit realitate” a menționat Teodora Brody.

Jonathan Allen, producătorul Rhapsody, a mărturisit: „Mi-a amintit de momentul în care Jeff Beck a interpretat [la chitară, Adagietto din Simfonia Nr.5 de] Mahler – acea combinație minunată de ceva proaspăt și comunicativ. Teodora insuflă acestei muzici atingerea umană pe care doar vocea o poate da, și a scos la lumină simțire adevărată din aceste melodii pe care le cunoaștem cu toții atât de bine.”

Albumul Rhapsody este disponibil pentru ascultare: https://lnk.to/TBrodyRhapsody

Contact pentru informații de presă: Oana Marinescu, OMA Vision, oana.marinescu@omavision.ro 

Note pentru Editori

Tracklisting
1 Rapsodia Română No. 1, Op. 11, George Enescu
2 ‘Moonlight’ Sonata, Ludwig van Beethoven 
3 Dansuri Românești, Béla Bartók
4 Canon în D Major, Johann Pachelbel
5 Rapsodia Română No. 2, Op. 11, George Enescu
11 Doina (Tradițional) 

Aranjamente muzicale de Teodora Brody și Călin Grigoriu
Orchestrație de Lee Reynolds
Aranjamente vocale de Teodora Brody

SIGCD765 | Data lansării: Septembrie 2023

Biografie

Născută în România, în prezent stabilită în Elveția, Teodora Brody (Enache) s-a pregătit inițial în jazzul clasic și a devenit cunoscută la sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000, cântând alături de legendarul pianist de jazz Johnny Răducanu. Aclamată pentru puterea sa vocală extraordinară și viziunea creativă, Teodora a fost pionieră în fuziunea jazzului cu Doina – creație lirică specifică poporului român – și este larg recunoscută pentru introducerea publicului internațional în lumea unică a acestui gen muzical, profund emoționant și personal.

Căutând mereu noi teritorii muzicale de explorat, Teodora a interpretat alături de muzicieni precum Stanley Jordan, Theodosii Spassov, Lars Danielsson, Johnny Răducanu, Les Paul, Curtis Fuller, Eric Legnini, Phillippe Duchemin, Guido Manusardi, Benny Rietveld, Daniele di Bonaventura, Ion Baciu Jr. și Al Copley. Pe scena mondială, Teodora a apărut în mod regulat la prestigioase festivaluri europene de jazz, inclusiv Montreux, Lugano și Marciac, iar peste Atlantic a cântat la Biblioteca Congresului din SUA și la Galeria de Artă Corcoran, precum și la cluburi legendare cum ar fi Iridium New York și Blues Alley din Washington D.C.

În 2004, guvernul american a numit-o pe Teodora Ambasador Cultural al României în SUA, iar în 2007 și 2008 Teodora a fost distinsă cu premiul pentru „Cea mai bună contribuție internațională de jazz a unui artist român” de către Compania Română de Radiodifuziune.

În ultimii ani, imaginația îndrăzneață a Teodorei a dus-o mult dincolo de rădăcinile ei românești și de jazz, pe un nou teritoriu muzical. Cu proiecte unice precum „Unifying Worlds”, „From Classical to Jazz” și „Classical Emotion”, Teodora a explorat repertoriul clasic cu o abordare complet nouă, creând și interpretând versiuni vocale originale ale unora dintre capodoperele create de Bach, Beethoven, Enescu, Pachelbel, Vivaldi, Bartók, Pablo Casals. În 2019, „From Classical to Jazz” a fost desemnat „Proiectul anului” la Gala Premiilor de Jazz din România, iar Teodora însăși a fost numită „Muzicianul anului” pentru al doilea an consecutiv. Solista a susținut prezenţe interpretative remarcabile în cadrul prestigiosului Festival Internațional George Enescu, în edițiile din 2019, 2021 și 2023.  

2023 este anul în care Teodora își continuă parcursul creativ unic cu proiecte interesante, inclusiv sesiunile sale Impromptu – o serie de concerte experimentale inedite, fără compoziții, scenarii sau repetiții prealabile, susținute cu invitați speciali în toată Europa – și albumul Rhapsody, înregistrat cu London Symphony Orchestra, lansat la Signum Classics in septembrie.

Pentru mai multe informații vă rugăm să vizitați teodorabrody.com 

Instagram: @officialteodorabrody
Facebook: facebook.com/teodorabrody
YouTube: youtube.com/teodorabrodyofficial

Seismică. E cuvântul cel mai nimerit, pentru mine, în relație cu volumul de memorii semnat de Bono, Surrender (Editura Litera, 2023). Sau, cel puțin, așa mi se pare acum. În următoarele minute e posibil să mi se pară, din nou, palimpsestică. Ieri mi s-a părut inflamatorie. Alaltăieri, confesivă până la nuditate emoțională absolută. La începutul săptămânii era tulburătoare. Haotică. Sincretică. Politică. Periculoasă. Istorică. Penitentă. Orgolioasă. Devoratoare. Spectaculoasă.

Bono, aka Paul David Hewson, e fiul lui Iris, mama a cărei pierdere îi fracturează existența, și al lui Bob, tatăl plin de revelații, deși zgârcit ca Scrooge cu cuvintele, e soțul care îi dedică lui Ali cartea despre viața lui de star rock, e prins între punk și pop, e trickster și poet, e mistic și militant politic, e The Fly și MacPhisto, e filantrop, e narcisist care se autoflagelează discursiv când și când, e leader-ul și elementul potențial perturbator al trupei, e personaj de animație Disney și legendă care-și detaliază în pagină propriul cult.

Cartea, în sine, e un show, un playlist, e declarație explozivă de sine, întreruptă de melancolii de toate felurile, crize mistice, crize creative, crize de cuplu, crize de management al trupei, crize de marketing (incidentul din 2014, cu Songs of Innocence, asupra căruia voi reveni, a schimbat felul în care ne apărăm, online, intimitatea și spațiul personal).

De la mulțimi furioase care-i atacă mașina la planuri de răpire, Bono e personaj în propriul său thriller care are, întotdeauna, soundtrack.

Îl citesc și mă fură muzica. Mă duce de la Pride la One, de la If God Will Send His Angels la Who’s Gonna Ride Your Wild Horses, de la All I Want Is You la With Or Without You. Sună a Doors, a Coldplay, a trecut și a viitor și a moment unic în istoria muzicii pe care chitara lui The Edge și vocea lui Bono îl amprentează într-un sound imediat recognoscibil, în care ideea are trup fluid, melodic, incandescent. 

Bono a scris muzică inspirată de romanul lui Rushdie, The Ground Beneath Her Feet/ Pământul de sub tălpile ei (unul dintre preferatele mele), a crescut cu capul plin de Bowie și de Ramones, a obținut ștergerea datoriilor țărilor africane care luptau cu sărăcia într-un efort de lobby aproape incredibil, și-a trimis albumul, Songs of Innocence, în biblioteca audio a tuturor utilizatorilor de iTUNES gratis, a cântat la metrou, în Kiev, după invadarea Ucrainei de către Rusia. Sunt decupaje aleatorii dintr-un parcurs sinuos, cu volute existențiale care merg de la scandalos la memorabil. E un personaj contestat, controversat, adulat și paradoxal.

Surrender e, ea însăși, un continuum lirico-poetic în care, pe armătura a 40 de piese, cititorul e invitat în intimitatea unei cariere (și a unei căsnicii) de 40 de ani. Nu are cum să nu fie o scriere excentrică. Surprinzătoare, însă, sunt momentele de umor, de duioșie, uneori chiar și de panică. Momentele (extinse și minuțios analizate) de căutare spirituală, update-urile frecvente și feroce negociate cu restul membrilor trupei ale procesului creativ. 

E o carte prin care trec personaje larger than life, ca într-un hall of fame transformat într-un carusel de imagini alcătuit parcă după un algoritm al scrollat-ului compulsiv. Paul McGuinness, cel pe care Bono îl numește „acest Winston Churchill al rock-ului”. Bob Dylan. Frank Sinatra. Steve Jobs. Angela Merkel. Nelson Mandela. Lista poate continua (și continuă) pe durata a sute de pagini în care Bono aduce, în paragrafe învecinate, versurile lui Yeats și Banca Mondială, pe Oscar Wilde și distanța de la The Joshua Tree la Achtung Baby. În tot acest timp, plouă cu premii și cu bombe IRA. Cam în același ritm.

În cartea aceasta, însă, încap mai multe cărți, mai mulți sâmburi epici. Încape și un poem de dragoste pentru Ali. Și un album foto. Și o relație concertistică, intensă, bântuitoare cu cititorul. Fredonezi mental mult timp după ce o termini. Cu vocea lui, strălucitoare sub reflectoare, făcându-și loc în mulțime.

“I’m a musician. I write songs. I just hope when the day is done I’ve been able to tear a little corner off of the darkness.”

Am absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti, specializarea Engleză–Spaniolă, şi un masterat în Studii Culturale Americane la aceeaşi facultate. Am lucrat 19 ani ca jurnalist de radio. 
Între interviurile care mă bucură încă le păstrez pe cele cu  David Lodge, Jonathan Safran Foer, Nicole Krauss, Sarah Dunant, Alain de Botton, David Mitchell, Andrew Solomon, Evgheni Vodolazkin, Richard Flanagan, Ludmila Ulițkaia, Guzel Yakhina, Jón Kalman Stefánsson, Elizabeth Gilbert, Isabel Allende, Mathias Énard, Jhumpa Lahiri, David Grossman, Bernardine Evaristo, Dalia Sofer, Irene Vallejo și, mai nou, Anthony Doerr. Mai sunt suficient de mulți cât să cădem într-o enumerare plictisitoare. 
Am colaborat cu Esquire, The One, ELLE, Forbes Life și Harper’s Bazaar.
Din 2022 semnez, pentru Forbes Life, editorialul #backtoLIFE și pentru revista ELLE, interviuri cu scriitori, artiști și provocatori culturali care mi se par interesanți.
Am tradus din limba engleză Povestea lui Peter Iepurașul, de Beatrix Potter (Editura Art, 2013), Malala și creionul magic (Arthur, 2019), Carton, de Doug TenNapel (Arthur, 2019), din franceză volumul 12 creatoare care au schimbat istoria, de Bertrand Meyer-Stabley (Editura Baroque Books and Arts, 2014).
În martie 2015 am publicat, la Editura Humanitas, volumul de proză Dincolo de portocali, nominalizat, în 2016, la Premiile revistei Observator Cultural.
În 2017 a apărut, la aceeași editură, romanul Nautilus, urmat, în 2019, de Poveste pentru Maria, la Editura Nemira, volum nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România. Am publicat, de asemenea, proză scurtă și eseu în antologiile Selfie (Editura Arthur, 2018), Dragă Virginia (Black Button Books, 2019) și Literatura la feminin. O antologie (Editura Seneca, 2021).În 2020 am lansat ioanabaldea.com, o platformă de întâlniri, interviuri, reflecții și intersecții de idei, mai mult sau mai puțin culturale. Din 2023 sunt moderatoarea podcastului #CuVoceTare, al Editurii Litera.

Luni 26 februarie 2024, vă invităm să vă îmbarcați într-o călătorie fascinantă prin prisma concertului Bohemian Jazz | Bucharest Classix, o simbioză culturală între eleganța muzicii clasice și spontaneitatea jazz-ului, care celebrează Anul Muzicii Cehe printr-o explorare armonioasă a simțurilor.

Classix – festivalul ieșean dedicat muzicii clasice -, își aduce magia experienței de live performance și show multimedia în atenția publicului din capitală prin acest eveniment organizat la Sala Gloria (Strada Bucovina nr. 6, București). Concertul este susținut de Trio Bohémo și este organizat de Asociația Industrii Creative, Showberry și Centrul Ceh, cu sprijinul Ambasadei Republicii Cehe în România. Biletele au fost puse în vânzare online.

Programul concertului include: Martin Brunner: Moving Silhouettes, Bedřich Smetana: Trio pentru pian în sol minor, op. 15, Antonín Dvořák: Trio pentru pian în Mi minor, op. 90 ‘Dumky’, Paul Schoenfield: Café Music. 

Concertul aduce o experiență eclectică formată din eleganța și patosul ceh, alături de virtuozitatea de jazz. Prin romantismul Boemiei celebrăm anul muzicii cehe. Mai apoi însă, pătrundem într-o lume boemă cu adevărat, odată cu muzica de café american într-o seară plină de fuziuni exotice!

mărturisește Dragoș Cantea, directorul artistic la Classix. Evenimentul este organizat cu ocazia anului 2024 – Anul Muzicii Cehe, alături de Centrului Ceh și Ambasada Republicii Cehe în România.

Trio Bohémo, originar din Republica Cehă, s-a făcut remarcat într-un ritm alert de la înființarea sa în 2019. Format din violonistul Matouš Pěruška, violoncelista Kristina Vocetková si pianisul Jan Vojtek, trio-ul a concertat pe numeroase scene importante precum Musikverein din Viena, Wigmore Hall din Londra sau Stoller Hall din Manchester, unde și-a consolidat statutul în zona muzicii de cameră. Performanțele lor la festivaluri renumite, precum Primăvara din Praga (Cehia), Schwarzwald Musikfestival din Freudenstadt (Germania) și Festival van Vlaanderen din Gent (Belgia), au fost remarcate la nivel internațional. Încă de la debut până în 2022, Trio Bohémo a fost membru al Academiei Europene de Muzică de Cameră și a studiat sub îndrumarea unor mentori apreciați precum Hatto Beyerle, Johannes Meissl, Patrick Jüdt și Avedis Kouyoumdjian.

Acest eveniment organizat alături de Centrul Ceh, cu ocazia Anului Muzicii Cehe, reprezintă un bun prilej de a invita publicul bucureștean să descopere o nouă experiență de concert, prin intermediul interdisciplinarității, cu ajutorului noilor tehnologii și a artelor de tip new media. Cu ajutorul artiștilor cehi de excepție de la Trio Bohemo, muzica clasică de cameră va căpăta noi dimensiuni, la fel ca în cadrul festivalului Classix, de la Iași. Suntem încrezători că va ieși un concert extraordinar, iar sinergia artelor și fuziunea cu light designul și video mapping-ul va reda aventura clasică contemporană de care publicul nostru s-a îndrăgostit.

Patricia Brohanschi, director și co-fondator al festivalului Classix.

Classix Festival « a contemporary classic affair » va avea loc la Iași în perioada 18-25 februarie 2024, iar abonamentele și biletele au fost puse în vânzare online, în avans. 

Video-ul de prezentare a ediției Classix Festival 2023 dezvăluie atmosfera festivalului și frumusețea clădirilor de patrimoniu din Iași care găzduiesc concertele și evenimentele conexe. Programul complet Classix 2024 se găsește website-ul festivalului, www.classixfestival.ro. 

Classix Festival reprezintă atât o sărbătoare a muzicii clasice, cât și un catalizator al unei noi generații de artiști. Demersurile apelului de proiecte Classix in Art a apărut ca o formă de suport și încurajare a practicii artistice, oferind anual sesiuni gratuite de masterclass destinate muzicienilor și burse de creație în domenii precum artele vizuale, muzică și artele spectacolului.

Prima incursiune muzicală a festivalului Classix Festival în București a fost marcată de un pop-up show ”jazzy with a [classix] twist” oferite de pianistul Andrei Petrache, care a avut loc pe data de 11 februarie la Cărturești Carusel. Andrei Petrache este unul dintre câștigătorii burselor oferite prin prisma programului ”Classix in Art” în 2023. Artistul și-a finalizat studiile de Licență și Master în Compoziție Clasică și în prezent continuă ca doctorand la aceeași specializare, la Universitatea Națională de Muzică București.

Ajuns la cea de-a 5a ediție, Classix Festival, continuă să-și consolideze statutul conectând artiștii și iubitori de muzică, cucerind publicul prin inovație, implicare comunitară și prin diversitatea experiențelor culturale internaționale.
De la debutul său din 2020, Classix a devenit unul dintre cele mai importante festivaluri internaționale independente din România, care în 4 ediții a adus împreună peste 14.000 spectatori în săli și 200.000 în mediul online, 200 de artiști internaționali din 18 țări, 20 de parteneri culturali și diplomatici, în 28 de concerte, 14 panel-uri, 2 prelegeri, 2 vernisaje, o lansare de carte, 8 proiecții de film, 121 masterclass-uri și 15 burse pentru artiști în valoare de 15 000 euro. 

Organizatori: Asociația Industrii Creative, Showberry, Centrul Ceh

Parteneri instituționali: Ambasada Republicii Cehe în România, Ministerul Culturii din Cehia, SoundCzech, Czech Recovery Plan

Parteneri de ospitalitate: Vitamin Aqua, Gramma Wines

Parteneri de promovare: Printco

Partener de vestimentație: Tudor Tailor

Parteneri media: Radio România Internațional, Radio România Cultural, Radio România Muzical, Radio France International, Radio Iași, Viva FM, Radio HIT, Smart Radio,IQads, Scena9, Cărturești, Dilema Veche, Zile și Nopți, Capital Cultural, Romania Journal, Suplimentul de Cultură, Ziarul de Iași, Observator Cultural, Aici a Stat, Curatorial.ro, Bookhub.ro, LiterNet.ro, News.ro, Infomusic.ro, Fashion Premium Magazine, Like5.ro, Aleph News, Canal 33, Modernism.ro 

***

Asociația Industrii Creative este organizator al festivalurilor Rocanotherworld și Classix din Iași, având drept scop revitalizarea culturală a orașului, angrenarea comunităților creative și implicarea în viața civilă a societății prin acțiuni care promovează spiritul proactiv, contributiv și participativ.

Showberry, membru AROC (Asociatia Română a Organizatorilor de Concerte si Evenimente Culturale), este un startup câștigător al programului Investește în oameni! Din 2015 dezvoltă proiecte culturale și creative, fiind unul dintre principalii promotori de concerte publice și evenimente tematice din regiunea de nord-est a României. Din 2016 este co-organizator al festivalului Rocanotherworld iar din 2020 a Classix Festival, alături de Asociația Industrii Creative.

Website: www.classixfestival.ro 

Facebook: https://www.facebook.com/classixFestival/

Instagram: https://www.instagram.com/classixfestival/ 

Youtube: https://shorturl.at/louFW

***

Contact: media@classixfestival.ro 

Concerte în locații emblematice, sesiuni de masterclass, panel-uri și dezbateri

În inima Transilvaniei, la 25 de km de Sibiu, se află satul Hosman.Aici, în jurul bisericii fortificate, prinde viață Holzstock Indie Festival, un eveniment ce combină muzica, arta și admirația pentru patrimoniul cultural. Holzstock nu este doar un festival de muzică, ci o experiență completă ce promovează cultura și valorile sașilor transilvăneni, alături de genuri muzicale alternative și tineri artiști în ascensiune.

Festivalul a ajuns la a 10-a ediție, iar în acest an urcă pe scenă nume populare în rândul fanilor muzicii alternative, precum: Gaye Su Akyol, Lucy Kruger & The Lost Boys, Deeper, Paul Plut, Balkan Taksim, Orkid, Cardinal, Ioana Iorgu, Gunshee, Getchoo și Gipsy Caravan.

Cum este diferit? 

Holzstock Indie Festival se remarcă prin câteva aspecte unice:

1. Singurul festival într-o biserică fortificată: această locație istorică unică adaugă un farmec aparte și o atmosferă inedită festivalului nostru. 
2. Muzică pentru toate gusturile alternative: de la jazz balkan și gipsy music, la rock progresiv și muzică indie, festivalul oferă o paletă diversificată de genuri muzicale.
3. Susținerea tinerilor artiști: ne mândrim cu promovarea artiștilor tineri și talentați, oferindu-le o platformă de exprimare și oportunitatea de a-și împărtăși muzica cu un public larg.
4. Activități pentru toată familia: Holzstock este un festival pentru toți – de la cei mici la bunici. Copiii până în 14 ani intră gratuit și primim cu brațele deschise și membrii patrupezi ai familiei. Avem activități și ateliere pentru copii, zone de relaxare, jocuri în aer liber și multe alte surprize, de dimineață de la ora 10 până la începerea concertelor.
5. Camping gratuit și parcare pentru campervans: campingul este gratuit, la fel și spațiile pentru campervans. Pentru a beneficia de aceste facilități, este necesară completarea unui formular de înregistrare pentru camping și dacă vrei să vii cu campervanul.
6. Cadrul natural deosebit: festivalul are loc într-un peisaj natural impresionant, cu vederi spectaculoase asupra Munților Făgăraș. Acest cadru oferă oportunități de relaxare și conectare cu natura, adăugând un farmec aparte experienței festivalului.

Facilități și organizare

În acest an va exista transport dinspre Sibiu spre Hosman și retur. Însă toți cei interesați sunt rugați să se înregistreze.

Festivalul oferă toate facilitățile necesare pentru o experiență plăcută și confortabilă. În afara beneficiilor menționate anterior, participanții se pot bucura de dușuri și toalete curate pe toată durata evenimentului.

Pentru cei care preferă să nu campeze, există opțiuni de cazare în orașul Sibiu. Important de menționat este că festivalul are o limită de 1000 de participanți, ceea ce garantează o atmosferă intimă și prietenoasă.

20% Reducere pentru Full Pass la Holzstock Indie Festival!

Avem o reducere specială dedicată comunității Cărturești. La achiziționarea unui Full Pass pentru Holzstock Indie Festival, beneficiezi de un discount de 20% folosind codul CĂRTU20. Această ofertă specială îți permite să te bucuri de o experiență culturală și muzicală de neuitat, într-un cadru unic!

Te invităm la Hosman!

Holzstock Indie Festival te invită să te alături unei experiențe de neuitat. Fie că ești pasionat de muzică, artă sau pur și simplu vrei să petreci timp de calitate în mijlocul naturii, la umbra unei biserici fortificate, festivalul are ceva memorabil de oferit. Vino să descoperi experiența Holzstock și să contribui la păstrarea unui patrimoniu de neprețuit.

Pentru mai multe detalii și pentru bilete, vizitează site-ul lor și fii parte din această poveste frumoasă. Îi mai găsești pe Facebook și pe Instagram.

Ne vedem la Hosman!

Ocaziile speciale precum aniversările sau sărbătorile sunt momente ideale pentru a le arăta bunicilor afecțiunea, recunoștința și aprecierea ta. Pentru că ei sunt cei care te-au răsfățat în copilărie, care te iubesc necondiționat și care sunt acolo lângă tine oricând ai nevoie de un sfat, îți dorești să-i suprinzi pe bunici cu un cadou deosebit care să-i lase fără cuvinte.

Dacă vrei să le mulțumești bunicilor pentru tot ce au făcut pentru tine de-a lungul timpului, ți-am pregătit o listă cu idei de cadouri inspirate, utile și personalizate pentru bunici, care să le fie de ajutor și să le aducă zâmbetul pe buze.

Cadouri pentru bunica

Ciocolată caldă Le Comptoir De Mathilde

O ciocolată caldă este cadoul perfect pentru bunicile care iubesc să își răsfețe copiii și nepoții. Ciocolată caldă strânge familia laolaltă la povești când afară este frig și începem să visăm la fulgi în gene. Un cadou pentru bunici și întreaga familie.

Ceainic cu infuzor

Un ceainic cu infuzor numai bun pentru a pregăti 4 cești de ceai constituie un cadou deopotrivă util dar și creator de ambianța. Cu un design deosebit, realizat din sticlă și oțel inoxidabil, ceainicul de la Creative Tops este o opțiune inspirată pentru bunici.

O broșă pentru bunica elegantă care iubește accesoriile

O broșă în formă de inima pentru o bunica care îi poartă în inima pe toți poate fi o întâlnire numai bună de purtat cu drag. Colecția “Wear your heart out” ne încurajează să ne îmbrățișam toate emoțiile, toate nesiguranțele și să facem din vulnerabilitate formă noastră de curaj. Brosele sunt lucrate manual și au detalii de foiță de aur, pictate cu acrilice și guașe. 

Un aranjament cu flori prezervate care să o înveselască în fiecare zi

În loc de tradiționalul buchet de flori dăruiește-i bunicii de ziua ei sau cu oricare altă ocazie un cadou unic, delicat și handmade, care să-i aducă bucurie mult timp de acum înainte – un aranjament cu dop de sticlă cu flori 100% naturale prezervate într-o sticlă cu dop de pluta.

O ramă foto în care să păstreze cele mai prețioase amintiri

Pentru bunicile care iubesc să decoreze întreaga casă cu poze, o alegere inspirată este o ramă foto de perete în care poți pune fotografii cu momente pline de însemnătate trăite alături de ele și întreaga familie. Un cadou pe care să-l pună la loc de cinste și care să le aducă bucurie în suflet de fiecare dată când îl privesc.

Un difuzor de parfum care să o transporte într-un loc de poveste

Pentru bunica ta care are o pasiune aparte pentru lumânări și parfumuri de cameră și adoră să-și decoreze sanctuarul cu aceste mici obiecte fermecătoare, oferă-i cadou de ziua ei, de Crăciun sau de 8 martie, un difuzor de parfum cu aromă de trandafiri, flori dulci și cașmir. Cu o mireasmă orientală, în care notele florale și lemnoase se întrepătrund ca într-un dans magic, parfumul de cameră o va duce cu gândul la locuri îndepărtate, de poveste.

Marea carte de bucate

Marea carte de bucate românești este cadoul ideal pentru bunica care iubește să îi răsfețe pe toți cei dragi cu mâncăruri și deserturi delicioase. Cuprinde mai mult de 1000 de rețete tradiționale și moderne.

Pericol la End House – carte de Agatha Christie

Întotdeauna cazurile misterioase prin care ne conduce Hercule Poirot vor face deliciul oricărei cititoare de carte din genul crime și mister, iubitoare a romanelor semnate Agatha Christie. Un cadou care invită orice bunica într-o aventură narativă palpitantă.

Cadouri pentru bunic

Un set de table și șah lucrat manual

Dacă bunicul tău se numără printre cei care ies cu “gașca” la mesele de șah din parcuri și este cel care te-a învățat tainele acestui joc de logică, alege un cadou care îi va aduce o mare bucurie – un set de table și șah cu piese din lemn, lucrate manual în România, într-o manieră tradițională.

Vinil – The Classic Christmas

Vinilul The Classic Christmas Album este un cadou potrivit pentru orice bunici amatori de Crăciun, dans sau Elvis…sau toate laolaltă. Un cadou pentru nostalgicii posesori de pick-up care va înveseli zilele petrecute împreună de Sărbători.

Un pachet cu trei sticle de vin românesc

Cu o sticlă de vin bun, cu siguranță vei reuși să-l surprinzi pe bunicul care apreciază calitățile acestei băuturi nobile. De ziua lui sau de Crăciun oferă-i cadou o cutie cu 3 sticle de vin de la crama Liliac care acoperă cele mai diverse ocazii: un vin alb plin de personalitate, elegant și savuros, un vin roșu cu note suave de vanilie și scorțișoară și un vin rosé cu arome subtile de zmeură.

Puzzle 3D – Ceas cu alarmă vintage

Pentru bunicul care și-a păstrat bucuria de a pune laolaltă și a construi ceasul cu alarmă vintage este cadoul ideal. Pentru cei care vor să regăsească emoții pe care nu le-au mai întâlnit din copilărie, puzzle-ul 3D Vitange Ugears este o întoarcere fermecătoare, o amintire decorativă a ceasului cu alarmă mecanic așezat pe noptieră din casă de altă dată a părinților și a bunicilor.

Carte – Falși eroi

Che Guevara, Henric al V-lea, JFK , Coco Chanel – cu toții au intrat în istorie. Dar ei ascund secrete întunecate, pe care Otto English, (pseudonimul jurnalistului Andrew Scott ) le scoate la lumina într-o poveste fascinantă, condimentată de informații ieșite din comun. O carte care va fi citită pe nerăsuflate care explorează de la hoția flagrantă a lui Andy Warhol, la trecutul întunecat al lui Coco Chanel în lumea nazistă sau vânătoarea de glorie a căpitanului Scott.

Cotor de carte DIY – Biblioteca lui Shakespeare

Un produs de bricolaj inovator, creativ și sustenabil creat special să redea oamenilor pasiunea pentru viață. Bunicul tău va iubi acest cadou cu tot ce are el mai bun – plăcerea de a reconstitui un univers miniatural în toate detaliile sale specifice.

Un etui cu un model simpatic care să-i protejeze ochelarii

Dacă și bunicul tău se numără printre persoanele care au deja câteva perechi de ochelari, unii pentru vederea la distanță, alții pentru citit, avem și pentru el o idee de cadou inspirată. Alege un etui elegant și util pentru protecția ochelarilor, care îl va ajuta totodată să-și depoziteze perechea de ochelari mereu în același loc, evitând să-i mai piardă și să-i caute prin toata casa.

Sperăm că ți-am fost de ajutor în a găsi cadoul ideal pentru bunicii tăi de ziua lor, de Crăciun sau cu oricare altă ocazie. Fie că ai ales ceva simbolic, personalizat sau util, important este gestul sincer din spatele darului. Toate cadourile din acest ghid, precum și sute de alte idei grozave, haioase sau originale te așteaptă în librăriile Cărturești și pe carturesti.ro.

Ocaziile speciale precum aniversările sau sărbătorile sunt momente ideale pentru a le arăta bunicilor afecțiunea, recunoștința și aprecierea ta. Pentru că ei sunt cei care te-au răsfățat în copilărie, care te iubesc necondiționat și care sunt acolo lângă tine oricând ai nevoie de un sfat, îți dorești să-i suprinzi pe bunici cu un cadou deosebit care să-i lase fără cuvinte.

Dacă vrei să le mulțumești bunicilor pentru tot ce au făcut pentru tine de-a lungul timpului, ți-am pregătit o listă cu idei de cadouri inspirate, utile și personalizate pentru bunici, care să le fie de ajutor și să le aducă zâmbetul pe buze.

Cadouri pentru bunica

Ciocolată caldă Le Comptoir De Mathilde

O ciocolată caldă este cadoul perfect pentru bunicile care iubesc să își răsfețe copiii și nepoții. Ciocolată caldă strânge familia laolaltă la povești când afară este frig și începem să visăm la fulgi în gene. Un cadou pentru bunici și întreaga familie.

Ceainic cu infuzor

Un ceainic cu infuzor numai bun pentru a pregăti 4 cești de ceai constituie un cadou deopotrivă util dar și creator de ambianța. Cu un design deosebit, realizat din sticlă și oțel inoxidabil, ceainicul de la Creative Tops este o opțiune inspirată pentru bunici.

O broșă pentru bunica elegantă care iubește accesoriile

O broșă în formă de inima pentru o bunica care îi poartă în inima pe toți poate fi o întâlnire numai bună de purtat cu drag. Colecția “Wear your heart out” ne încurajează să ne îmbrățișam toate emoțiile, toate nesiguranțele și să facem din vulnerabilitate formă noastră de curaj. Brosele sunt lucrate manual și au detalii de foiță de aur, pictate cu acrilice și guașe. 

Un aranjament cu flori prezervate care să o înveselască în fiecare zi

În loc de tradiționalul buchet de flori dăruiește-i bunicii de ziua ei sau cu oricare altă ocazie un cadou unic, delicat și handmade, care să-i aducă bucurie mult timp de acum înainte – un aranjament cu dop de sticlă cu flori 100% naturale prezervate într-o sticlă cu dop de pluta.

O ramă foto în care să păstreze cele mai prețioase amintiri

Pentru bunicile care iubesc să decoreze întreaga casă cu poze, o alegere inspirată este o ramă foto de perete în care poți pune fotografii cu momente pline de însemnătate trăite alături de ele și întreaga familie. Un cadou pe care să-l pună la loc de cinste și care să le aducă bucurie în suflet de fiecare dată când îl privesc.

Un difuzor de parfum care să o transporte într-un loc de poveste

Pentru bunica ta care are o pasiune aparte pentru lumânări și parfumuri de cameră și adoră să-și decoreze sanctuarul cu aceste mici obiecte fermecătoare, oferă-i cadou de ziua ei, de Crăciun sau de 8 martie, un difuzor de parfum cu aromă de trandafiri, flori dulci și cașmir. Cu o mireasmă orientală, în care notele florale și lemnoase se întrepătrund ca într-un dans magic, parfumul de cameră o va duce cu gândul la locuri îndepărtate, de poveste.

Marea carte de bucate

Marea carte de bucate românești este cadoul ideal pentru bunica care iubește să îi răsfețe pe toți cei dragi cu mâncăruri și deserturi delicioase. Cuprinde mai mult de 1000 de rețete tradiționale și moderne.

Pericol la End House – carte de Agatha Christie

Întotdeauna cazurile misterioase prin care ne conduce Hercule Poirot vor face deliciul oricărei cititoare de carte din genul crime și mister, iubitoare a romanelor semnate Agatha Christie. Un cadou care invită orice bunica într-o aventură narativă palpitantă.

Cadouri pentru bunic

Un set de table și șah lucrat manual

Dacă bunicul tău se numără printre cei care ies cu “gașca” la mesele de șah din parcuri și este cel care te-a învățat tainele acestui joc de logică, alege un cadou care îi va aduce o mare bucurie – un set de table și șah cu piese din lemn, lucrate manual în România, într-o manieră tradițională.

Vinil – The Classic Christmas

Vinilul The Classic Christmas Album este un cadou potrivit pentru orice bunici amatori de Crăciun, dans sau Elvis…sau toate laolaltă. Un cadou pentru nostalgicii posesori de pick-up care va înveseli zilele petrecute împreună de Sărbători.

Un pachet cu trei sticle de vin românesc

Cu o sticlă de vin bun, cu siguranță vei reuși să-l surprinzi pe bunicul care apreciază calitățile acestei băuturi nobile. De ziua lui sau de Crăciun oferă-i cadou o cutie cu 3 sticle de vin de la crama Liliac care acoperă cele mai diverse ocazii: un vin alb plin de personalitate, elegant și savuros, un vin roșu cu note suave de vanilie și scorțișoară și un vin rosé cu arome subtile de zmeură.

Puzzle 3D – Ceas cu alarmă vintage

Pentru bunicul care și-a păstrat bucuria de a pune laolaltă și a construi ceasul cu alarmă vintage este cadoul ideal. Pentru cei care vor să regăsească emoții pe care nu le-au mai întâlnit din copilărie, puzzle-ul 3D Vitange Ugears este o întoarcere fermecătoare, o amintire decorativă a ceasului cu alarmă mecanic așezat pe noptieră din casă de altă dată a părinților și a bunicilor.

Carte – Falși eroi

Che Guevara, Henric al V-lea, JFK , Coco Chanel – cu toții au intrat în istorie. Dar ei ascund secrete întunecate, pe care Otto English, (pseudonimul jurnalistului Andrew Scott ) le scoate la lumina într-o poveste fascinantă, condimentată de informații ieșite din comun. O carte care va fi citită pe nerăsuflate care explorează de la hoția flagrantă a lui Andy Warhol, la trecutul întunecat al lui Coco Chanel în lumea nazistă sau vânătoarea de glorie a căpitanului Scott.

Cotor de carte DIY – Biblioteca lui Shakespeare

Un produs de bricolaj inovator, creativ și sustenabil creat special să redea oamenilor pasiunea pentru viață. Bunicul tău va iubi acest cadou cu tot ce are el mai bun – plăcerea de a reconstitui un univers miniatural în toate detaliile sale specifice.

Un etui cu un model simpatic care să-i protejeze ochelarii

Dacă și bunicul tău se numără printre persoanele care au deja câteva perechi de ochelari, unii pentru vederea la distanță, alții pentru citit, avem și pentru el o idee de cadou inspirată. Alege un etui elegant și util pentru protecția ochelarilor, care îl va ajuta totodată să-și depoziteze perechea de ochelari mereu în același loc, evitând să-i mai piardă și să-i caute prin toata casa.

Sperăm că ți-am fost de ajutor în a găsi cadoul ideal pentru bunicii tăi de ziua lor, de Crăciun sau cu oricare altă ocazie. Fie că ai ales ceva simbolic, personalizat sau util, important este gestul sincer din spatele darului. Toate cadourile din acest ghid, precum și sute de alte idei grozave, haioase sau originale te așteaptă în librăriile Cărturești și pe carturesti.ro.

Nu cred în topuri. Pur și simplu nu cred că un produs artistic poate fi mai bun ca un altul. Poate doar mai pe gustul cuiva, dar nu mai bun sau mai rău. Drept urmare n-am să mă apuc să fac un top al albumelor pe care le-am ascultat în 2024, ci am să enumăr și comentez puțin câteva dintre cele care au fost pe gustul meu. Se înțelege că n-am ascultat tot ce a apărut și am fost deschis mai degrabă către nume pe care le știam deja. O să țin lista cât se poate de scurtă, pe modelul High fidelity (top 5 sau nimic), singura carte cu colecționari de muzică pe care am citit-o vreodată. A, stai, s-a făcut și film…

Elbow – Audio Vertigo

Ascult Elbow de vreo douăzeci de ani, și, oricât aș ține la ei, pe cele mai recente albume mi s-a părut că li s-a mai dus din sevă. Ceva normal, considerând că au vârsta pe care o au. Însă Audio Vertigo, cel de-al zecelea album al lor, a fost parcă făcut special ca să mă contrazică. E foarte fresh, plin de entuziasm, cu niște piese excelente și un iz de retro modern.

Anul ăsta am înființat și un audioclub — un fel de bookclub la care se ascultă și se discută despre muzică —, iar albumul ăsta a fost primul pe care l-am propus.

Chelsea Wolfe – She reaches out she reaches out she

Nu auzisem de Chelsea Wolfe până în 2024 (să-mi fie rușine, She reaches out… e al nouălea ei disc). Am dat de ea absolut întâmplător. Probabil algoritmii încercau să-mi recomande ceva à la Portishead, una din trupele mele preferate, iar Chelsea patina în acea direcție, amestecând ideea de trip-hop cu ceva PJ Harvey într-un cazan mare de goth. Mai mult ca sigur producătorul Dave Sitek a jucat un rol destul de important în zeama asta, sound-ul albumului e năucitor. Bine, nici cu mixeristul nu mi-e rușine, dar despre el o să vorbim un pic mai târziu.

Am încercat să ascult și alte creații ale don’șoarei, dar nu am găsit nimic similar. Apoi am citit mai multe despre She reaches out… și am aflat că a fost felul ei de a se transforma într-o non-alcoolică. Și discul ăsta a trecut pe la audioclub.

Geordie Greep – The New Sound

Am fost destul de dezamăgit când am auzit de despărțirea trupei Black Midi. Era una dintre cele mai interesante apărute în ultima decadă. Însă la scurt timp după anunț a apărut primul album al lui Geordie Greep, vocalistul și master-mind-ul trupei, iar dezamăgirea mea s-a transformat într-o uimire.

The New Sound este un fel de Black Midi reinventat, un album la care au lucrat nu mai puțin de treizeci de muzicieni, o dileală înregistrată în mai multe studiouri din Anglia și Brazilia, cu multe influențe de jazz și latino, pe lângă cele de până acum de rock progresiv/art rock. Versurile sunt destul de vulgare pe alocuri, însă asta nu mă deranjează deloc, mi se pare că adaugă o culoare îndrăzneață.

The Smile – Cutouts

Acum doi ani credeam că proiectul celor doi Radioheads, Thom Yorke și Jonny Greenwood, și al lui Tom Skinner de la Sons of Kemet, este doar un experiment, o pasă trecătoare în așteptarea unei reuniri sau ceva de genul. Nu puteam fi mai naiv de atât. The Smile a lansat anul ăsta încă două albume, uite așa, pentru că poate.

Și dacă pe primul l-am ascultat imediat ce a apărut, pe al doilea am tins să-l ignor, crezând că-i alcătuit din resturi. Iarăși, nu puteam fi mai naiv. Cutouts e probabil cel mai coerent dintre cele trei albume The Smile de până acum, deși e la fel de dus cu pluta. Atenție, albumul începe foarte lent, aveți puțintică răbdare!

Brittany Howard – What now

Altă vocalistă care s-a dezlipit de trupa-mamă. Brittany a cântat vreo nouă ani în Alabama Shakes, cu care a lansat două albume și a împușcat patru premii Grammy. What now este a doua aventură solo, un pic mai matură și mai elegantă decât precedenta, Jamie, însă păstrând caracteristicile sonore începute pe Sound & Color, albumul care i-a adus faima alături de fosta trupă. Și nu întâmplător.

What now este mixat de același Shawn Everett care s-a ocupat și de celelalte, și care de data asta și-a pus și halatul de producător. Tot el a mixat și albumul Chelsea Wolfe de care vorbeam mai devreme. Și multe altele pe care probabil le știi.

Plus două albume românești foarte frumoase:

Amphitrio – Timelines

Al treilea album al trioului de jazz fondat în 2020 de Andrei Petrache (pian), Mike Alex (bas) și Philip Goron (tobe), Timelines e în mare parte instrumental (apar și niște voci, însă fără cuvinte). Piesele sunt elegante, moderne, temele au pe alocuri un iz balcanic, dar nu cad nicio clipă în partea frivolă a genului, iar invitații sunt aleși pe sprânceană — Nicu Patoi, Sebastian Burneci, Mihail Grigore, Cătălin Milea și Blue Noise.

Se simte că trio-ul e format din oameni tineri, cu orizonturi ceva mai deschise ca ale generației mele, și că în spatele compozițiilor și al interpretării stă un munte de studiu. Și pentru că în jazz colaborările sunt parte din ADN, cei trei au lansat anul ăsta încă un album, Sketches, cu Răzvan Florescu Quartet. E mult mai clasic ca abordare, dar foarte frumos și el (are și două piese delicioase cu Luiza Zan).

Cristina Lupu – Sweet amnesia

Dacă n-ar cânta în engleză, Cristina ar fi putea fi una dintre stelele folkului contemporan românesc. Dar nu e, pentru că engleza e o ispită mai mare și oricum mă îndoiesc că și-ar dori un astfel de titlu. Păcat. Dincolo de orice posibile succese, cred ne lipsește genul ăsta de songwriting în limba română.

Trecând peste, Sweet Amnesia e un album frumușel foc, căruia îi poți găsi hibe doar la nivel de producție și numai dacă insiști. Piesele sunt foarte simpatice, versurile pline de umor, iar Cristina cântă cu un entuziasm de invidiat. Versul meu preferat se găsește chiar în prima piesă, cea care dă și titlul albumului: “I have flowers in my bank account.” Bun de tatuaj. Foarte mișto și coperta, nu putea fi mai potrivită.

Și bonus două EP-uri:

Vița de Vie – Lacrimă și fier

Lacrimă și fier a fost lansat ca album, dar e mai degrabă un EP. Probabil Vița s-a inspirat din șmecheria făcută de Nine Inch Nails în 2018 — l-a declarat album ca să fie indexat mai bine pe platformele de streaming și ca să nu dispară prea repede din playlisturi. Nu că ar avea importanță. Lacrimă și fier e un disc excelent, cu un sunet de invidiat. Piesa mea favorită e Fluturi, probabil prima piesă Vița cu influențe tradiționale.

Moses Sumney – Sophcore

Moses e unul dintre artiștii mei preferați din ultimii ani. Sophcore s-a îndepărtat un pic de estetica celor două albume lansate până acum, aventurându-se un pic în alte zone (există inclusiv influențe de trap), însă nelăsând ștacheta să cadă absolut deloc. Nu sunt foarte încântat de versuri, dar compensează din plin celelalte aspecte. Iar Thundercat la bas e absolut fabulos.

ALTE TREI ALBUME CARE MI-AU PLĂCUT ÎN 2024

Dan Byron

Dan Byron este muzician și compozitor, cu o carieră activă în scrierea și interpretarea de cântece, dar și în crearea de coloane sonore pentru piese de teatru, filme și jocuri. În prezent, face parte din trupa Byron. Pe lângă viața muzicală, mai adaugă dublaje pentru filme de animație, audiobook-uri și alte activități creative. Deși timpul său este mereu limitat, iubirea sa pentru muzică și oameni rămâne o constantă în viața sa. În 2024, a fondat un book club și un audio club, devenind un catalizator pentru comunități de iubitori de cărți și muzică, uniți de pasiunea comună pentru artă și povești.