Wine & Combine. Carte, muzică și vin. 
O rubrică dedicată iubitorilor de cărți, muzică și vin, care caută potriviri inspirate.

Cineva ar putea pretinde că Jack White (născut în 1975 ca Jack Anthony Gillis) a salvat rock-ul și vinilurile de unul singur, iar asta înainte să împlinească treizeci de ani.

Pe ce s-ar baza? În primul rînd, pe faptul că a revitalizat garage rock-ul cu The White Stripes, poate cel mai interesant, iubit și influent duo de gen din ultimele decenii (legendarul DJ de radio John Peel considera că de la Jimi Hendrix nu mai auzise ceva atît de bun), cu care a înregistrat șase albume în doar opt ani, între 1999-2007, primind un purcoi de Grammys și, mai important, lansînd „Seven Nation Army”, un imn triumfalist universal pe care pînă și Trump a încercat să-l folosească în campania prezidențială. 

După ce The White Stripes a atins apogeul, chitaristul de heavy blues Jack White a mai format două supergrupuri inedite, între care e greu să alegi: The Raconteurs și The Dead Weather, unde cîntă inclusiv la tobe și cu care a găsit sound-uri diferite de albumele lui solo, patru la număr pînă acum (Blunderbuss, Lazaretto, Boarding House Reach și Fear of the dawn), pe care cîntă la o mulțime de instrumente.

 Dar, mai ales, s-ar baza pe faptul că a fondat Third Man Records, deopotrivă casă de discuri & fabrică de viniluri, unde descoperă artiști noi și le produce albumele, îi învață muzică pe copiii din școli, sprijină seniorii intrați în umbră (a revitalizat carierele Wandei Jackson și Lorettei Lynn), colaborează cu folkistul Bob Dylan, dar și cu raperii Insane Clown Pose, face gesturi filantropice și, mai presus de toate, imprimă viniluri, unele experimentale, cu hologramă (albumul său Lazaretto deține recordul pentru cel mai vîndut vinil la lansare din anul 1991 încoace, cînd Michael Jackson scotea Dangerous).

Prodigios și neobosit, Jack White a contribuit puțin și la industria cinematografică: a apărut în Coffe and Cigareettes al lui Jim Jarmush, l-a jucat pe Elvis în parodia Walk Hard, a compus piese pentru coloana sonoră la Cold Mountain, a compus & cîntat piesa titulară pentru un James Bond, a apărut în documentarele muzicale The American Epic Sessions și It Might Get Loud, unde meșterește o chitară dintr-un băț, o sticlă de Coca-Cola și niște sîrmă, după care cîntă blues cu ea. 

Fear of the dawn este primul dintre cele două albume plănuite pentru acest an. Dacă celălalt, Entering Heaven Alive, care va fi lansat luna viitoare, va fi un album folk, deci acustic, acesta este electric, energic, eclectic și egocentric, dat fiind că e produs de el însuși, iar aproape jumătate din piesele albumului sînt înregistrate cu el cîntînd la toate instrumentele: tobe și percuții, chitări electrice, acustice și bas, sintetizatoare și pian, vibrafoane și theremin. Plus samples și voce. 

Eticheta rock sărăcește acest album, de departe cel mai aventuros proiect solo al lui Jack White de pînă acum: piese hard/garage rock cu mult distors și schimbări de ritm (piesa titulară, pe care White o cîntă singur la toate instrumentele, este unul dintre cele cîteva bangere în cel mai zgomotos sens al termenului) alternează cu piese bluesy-jazzy-hip hop cu samples, intermezzo-uri vocale de world music și texturi experimentale de chitară electrică, care uneori se dezlănțuie progresiv în tandem cu sintetizatorul („Hi-De-Do”, „Into the Twilight” sau „Morning, Noon and Night”). Aproape fiecare piesă are schimbări de ritm și de ton și ascund multe surprize.

Ce să ascultați
Albumul a dat patru singles („Taking Me Back”, „Fear of the Dawn”, „Hi-De-Ho” și „What`s the Trick”), toate foarte bune și foarte dinamice; dar dacă le-ați ascultat deja, încercați „The White Raven” (avatara lui „Seven Nation Army”) și, la polul opus, „Shedding my Velvet”, cea mai bluesy, cu acest frumos vers final: „better to illuminate than merely to shine”.

 Cum să-l ascultați
Grafica albumului este în ton cu titlul, astfel că textul din booklet este preponderent negru pe mov într-un look dark ici-colo irizat de puțin alb și gri. Una dintre ilustrațiile pop/noir o înfățișază pe chitarista Olivia Jean (colaboratoarea lui, membră în trupa The Black Belles), legată la ochi și ținînd, cu faldurile rochiei ei mov, întunericul unui cer la adăpost de forța luminoasă a soarelui dimineții. Pentru că în chiar primul concert al turneului de promovare a albumului, în Detroitul natal, Jack White a cerut-o de soție pe Olivia și s-a căsătorit cu ea tot acolo, pe scenă, în fața cîtorva mii de spectatori, am ales să ascult acest album, în semn de Casă-de-Piatră, ciocnind un pahar de pinot noir Piatra Soarelui de la Crama Aramic, un vin rubiniu ca zorii, maturat în butoaie de stejar vreme de jumătate de an, cu arome de cireșe și afine și o foarte fină notă de tabac.
Cum ar spune Jack:

you think the sun
listens to no one
but you`re wrong
it listens to me
it listens to me now.

Marius Chivu este scriitor, traducător, cronicar literar și editorul antologiei anuale de proză scurtă KIWI, apărută la Editura Polirom.

Ajuns la ediția a XV-a, Turneul Internațional Stradivarius din acest an este „PAGANINI MAGIC” și se desfășoară în perioada 26 iunie – 16 iulie 2022. Este un turneu dedicat marelui muzician Niccolo Paganini, considerat, pe lângă „cel mai virtuos violonist” și un virtuos la chitară, care a scris multe sonate și concerte inedite. Nemulțumit, a început să scrie sonate pentru vioară și chitară, triouri și cvartete împreună cu instrumente cu coarde, a scris pentru chitara cu șase coarde, care la acel moment o înlocuia pe cea „spaniolă” cu cinci coruri (patru corzi duble și una singură în partea superioară numită cantino), iar acest lucru explică flerul său în pizzicato-ul crepitant de la vioară.

Violonistul Alexandru Tomescu spune că: „ Am fost întrebat de multe ori care este gradul de libertate de care mă bucur ca artist. Dacă pentru majoritatea concertelor trebuie luate în calcul o mulțime de variabile, pentru mine, excepția notabilă este Turneul Stradivarius. Îl consider laboratorul meu de experimente muzicale, locul în care pot traduce în realitate ideile mele cele mai îndrăznețe. Fiecare ediție este o nouă provocare și parcă un pariu pe care îl pun cu mine însumi, în primul rând, cât de departe pot să merg de data asta? Și propunerea din acest an, la a XV-a ediție a Turneului Stradivarius, nu va face excepție! În anul 2022 vreau să cant în multe locuri, în primă audiție, o serie de sonate pentru vioară și chitară clasică, semnate de Niccolo
Paganini, un concert în care sunetul muzicii va întâlni spectacolul luminii, printr-un concept de light design de excepție. Numele lui Niccolo Paganini aproape că nu mai are nevoie de nicio prezentare. Este considerat magicianul viorii, cel care a produs o adevărată revoluție în muzică și cel a cărui virtuozitate nu a fost niciodată egalată. Puțină lume știe, însă, despre pasiunea sa pentru chitară, instrument care în secolul XIX cunoștea o popularitate greu de imaginat în ziua de azi. Paganini, însuși, consideră chitara ca fiind Regina sa – și nu vioara!

Mă bucur din tot sufletul să îl am alături de mine pe Dragoș ILIE, un muzician remarcabil și un artist de primă mână, câștigător a numeroase premii naționale și internaționale, care a ales să trăiască și să studieze în SUA. Special pentru Turneul Stradivarius, Dragoș revine în România, ocazie rară de a-l asculta live, la chitară clasică, la noi acasă.

Alexandru Tomescu

Este e o experiență cu adevărat deosebită să cânt în Turneul Stradivarius. Urmăresc acest turneul de multă vreme și sunt foarte entuziasmat să mă alătur lui Alexandru Tomescu, artist pe care îl admir foarte mult. Muzica lui Paganini are un loc special în inima mea, dat și de faptul că celebrul virtuos a dedicat o mare parte a lucrărilor sale chitarei, instrument pe care l-a indragit foarte mult. Pentru mine, bucuria este și mai puternică, de fiecare dată când mă întorc în țară, mai ales când am șansa să cânt pentru publicul de acasă. Să cânt într-un numar atât de mare de orașe în România, într-un turneu atât de așteptat și aplaudat de public, este un vis devenit realitate.

Dragoș Ilie

PROGRAM: Centone di Sonate, op. 64, MS 112- 6 sonate pentru vioară și chitară clasică (75 minute)

CONCERTE

• 26 iunie, ora 19:00, Oradea/Catedrala Greco-Catolică “Sfântul Nicolae”
• 27 iunie, ora 18:30, Bădăcin/Sălaj- Casa Memorială “IULIU MANIU”
• 28 iunie, ora 18:30, Satu-Mare/Filarmonica “Dinu Lipatti”
• 30 iunie, ora 20:00- Bistrița/Cramele Jelna
• 1 iulie, ora 19:30, Siret/Suceava- Biserica Romano-Catolică
• 2 iulie, ora 12:30, Mihăileni/Botoșani- Căminul Cultural
• 3 iulie, ora 19:00, Iași/Palatul Culturii-Sala Voievozilor
• 5 iulie, ora 19:30, Ghimeș-Făget/Bacău-Biserica Romano- Catolică
• 6 iulie, ora 19:00, Brașov/Biserica Neagră
• 7 iulie, ora 19:30, Sibiu/Muzeul Brukenthal
• 8 iulie, ora 19:30, Sebeș/Catedrala Reformată-Lutherană
• 10 iulie, ora 20:00/Târgu-Jiu-Parcul Coloana fără sfârșit a lui Brâncuși
• 12 iulie, ora 20:00, București-Catedrala “Sfântul Iosif”
• 13 iulie, ora 19:00, București, Sala Radio
• 14 iulie, ora 16:30, București/Cărturești Carusel
• 16 iulie, ora 11:00, Cabana CARAIMAN/Munții Bucegi

Și în acest an, Turneul Internațional Stradivarius este dedicat unei cauze de interes public: Conectați la Muzică#Conectați la FapteBune. Propunem publicului să se implice și să acționeze în sprijinul tinerilor artiști ucrainieni afectați de război. Pacea și Libertatea nu sunt gratis în Ucraina. Imaginea războiului înfăţişând femei şi copii plângând în staţiile de metrou din Kiev, care s-au adăpostit acolo pentru a se feri de bombele ruseşti sau mame și copii refugiați în lumea largă, înseamnă sacrificiul suprem pentru valorile democrației și libertății. Fondurile colectate vor merge către tinerii artiști refugiați din Ucraina.
Partenerii, Sponsorii, Partenerii media, Jurnaliștii și toți co-organizatorii proiectului TURNEULUI INTERNAȚIONAL STRADIVARIUS, prin susținerea lor financiară și emoțională, au contribuit extraordinar la crearea unei comunități importante și extinse iubitoare de muzică clasică, și, totodată, au ajutat la continuitatea acestui proiect, iar astăzi am ajuns la ediția a XVa. Pentru această încredere, încurajare, implicare și suport Vă MULȚUMIM!

Detalii suplimentare pe: turneulstradivarius.ro și FB&INSTAGRAM– alexandru tomescu oficial

Styles se găsește într-o companie frumoasă în această vară, alături de escapismul lui Lorde, de revenirea lui Taylor Swift la cântece acustice și scene rustice și de Mr. Morale & the Big Steppers al lui Kendrick Lamar, care este, printre multe lucruri, un monument al liniștii pe care o poate aduce deconectarea aplicațiilor. Harry’s House, al treilea album a lui Styles, urmează exemplul. La cinci ani de la începutul carierei solo, fostul star din One Direction împărtășește anumite lucruri, în timp ce lăsă restul imaginației. 

Carisma îl caracterizează, iar acum, la 28 de ani, Harry Styles se găsește într-o combinație unică în acest moment muzical; a reușit să devină o sumă de personaje despre care cu greu îți închipui că pot sta împreună: bătrânul înțelept, starul glam și sfătuitorul pro bono. Fostul membru al trupei de băieți One Direction intră în pielea fiecărui personaj descris mai sus. La debutul său omonim din 2017, Harry Styles a fost dornic să depășească trupa de băieți și s-a transportat în anii 1970. A ajuns în fruntea topurilor, dar a dispărut rapid. Iar acum a revenit cu un album ce însumează 13 piese și în care niciun moment nu este irosit.

Harry’s House este un album aventuros din punct de vedere sonor, poate cel mai aventuros al lui Styles și mult mai divers decât orice a realizat până acum. Discul emană carisma ce l-a ridicat pe Styles deasupra foștilor săi colegi de la One Direction și îl face unul dintre cele mai convingătoare personaje pop actuale. Sonor, albumul se deplasează prin funk, folk și popul din anii 2010 într-un mod suficient de prietenos și familiar. Cu toate acestea, amestecul de rock din anii ’70, new wave-ul din anii ’80, folkul din anii ’90 și popul din secolul 21 îl fac, din cauza atâtor lipituri de stiluri, imperfect.  În albumele anterioare ale lui Styles, el părea preocupat de dorința de a demonstra gust și legitimitate prin pastișă retro rock, dar aici el dovedește calm și relaxare în etalarea influențelor.

Cum spuneam, de-a lungul celor 13 piese ale sale, nici un moment nu este irosit, fie că este vorba despre single-ul principal, As It Was, sau de excelentul soft-pop Late Night Talking. 

Singura legătură pe care o putem face cu discurile precedente ține de versuri. În unele momente, ele par fără niciun sens, de parcă ar fi o poezie dadaistă, atât de ciudate par amestecurile și alăturările lor. Dar sunt lucruri minore, pentru că în cele din urmă Styles este mai preocupat de starea de spirit decât de detalii. Pe acest nou album el a creat un loc primitor unde să stea.

Styles a păstrat această înregistrare în familie, lucrând în principal cu Kid Harpoon și Tyler Johnson, colaboratori reveniți. Și asta îi dă liniștea necesară și relaxarea pentru a exploata ceva profund. Este cu siguranță cel mai distinct album pe care Styles l-a făcut până acum, iar echipa sa de producție formată din Kid Harpoon și Tyler Johnson creează câteva peisaje sonore vii. Albumul se deschide cu Music for a Sushi Restaurant strălucitor, jucăuș și plin explozii surprinzătoare de voci puse în straturi. Daylight are o imponderabilitate psihedelică, în timp ce Grapejuice încadrează o melodie plină de spirit, cu un fel de pian plin de viață și efect vocal care amintește de Paul McCartney. 

De-a lungul albumului, cântecul lui Styles este la fel de conversațional ca și versurile sale, făcând romantismul să pară un dialog plin de speranță, uneori fragil, între doi oameni ce se află pe poziție de egalitate. 

Cronică de concert de Alina Cruceru

Există câteva formații în lume, legendare și încă active, pe care orice iubitor de muzică știe că ar trebui să le vadă live măcar o dată în viață. Printre ele se numără, fără nicio urmă de îndoială, KISS, grup american format în 1973, renumit mai ales pentru aparițiile live de tip shock rock (picturi faciale, costume constând, printre altele, în armuri și tocuri/platforme, instrumente cu sclipici, scene horror-comice, efecte pirotehnice spectaculoase). Poate că nimic din toate astea nu sună neobișnuit în zilele noastre, însă în anii ’70, când KISS domina topurile mondiale, erau destul de șocante. În anul 2019, titanii de la KISS au pornit în turneul lor de rămas bun (nu primul, dar probabil ultimul), supranumit End of the Road World Tour. Spre marele nostru noroc, România a fost și ea inclusă pe lista concertelor europene, însă din pricina pandemiei concertul din București a fost amânat până în vara acestui an. De altfel, este prima dată în istorie când KISS vizitează România.

Concertul ar fi trebuit să fie deschis de o altă formație legendară, Whitesnake, pe care așteptam cu nerăbdare s-o revăd pentru a patra oară. David Coverdale este unul dintre vocaliștii mei preferați și, după umila mea părere, unul dintre cei mai buni din istoria rockului. Instrumentiștii cu care cântă în prezent sunt, de asemenea, unii dintre cei mai buni din industrie. Din păcate, însă, o serie de probleme de sănătate a determinat formația să încheie prematur bucata europeană a turneului Whitesnake (și el tot unul de final de carieră, de altfel), astfel că locul a fost cedat formației germane Powerwolf.

POWERWOLF

Întâmplător, Powerwolf este o formație care îmi place mult, așa că m-am bucurat când am aflat că va veni la București. Fondată în 2003, formația îmbină un sunet pur de power metal cu teme lirice inspirate din legende cu vampiri, vârcolaci sau strigoi. Da, sună ridicol, însă exact asta e intenția. Powerwolf nu se ia în serios, ci joacă un rol. Și îl joacă foarte bine, show-ul fiind chiar impresionant; de la costumele elaborate, fețele vopsite și recuzita creativă până la sunetul energic, puternic și curat. Formația, alcătuită din Attila Dorn la voce, Matthew Greywolf la chitară, Charles Greywolf la bass și chitară, Falk Maria Schlegel la orgă și Roel van Helden la tobe (toate sunt nume de scenă, desigur), a energizat publicul cu piese precum Army of the Night, Demons Are a Girl’s Best Friend (titlu care parodiază mai celebrul Diamonds Are a Girl’s Best Friend), Werewolves of Armenia sau, spre deliciul românilor, ale căror legende au inspirat acest titlu, Armata Strigoi. Fiecare piesă a fost prezentată cu mult umor de către Attila, care a menționat și cât de neplăcut este să cânți, pe o asemenea căldură, într-un costum constând în numeroase straturi de robe și armuri. Concertul a inclus și câteva exerciții vocale, la care publicul a participat cu entuziasm. „The resurrection of live music”, cum bine a descris Attila Dorn acest moment.

KISS

După o pauză de aproximativ o oră, cu o punctualitate atipică pentru headlinerii de concerte sau festivaluri, KISS și-a anunțat intrarea cu mesajul

Alright, Bucharest. You wanted the best? You got the best! The hottest band în the world: KISS!

You Wanted the Best, You Got the Best!! este și titlul unei compilații KISS lansate în anul 1996. Apoi, într-o explozie de artificii, membrii formației KISS au coborât pe scenă purtați pe platforme mobile și au intrat direct în acordurile celebrei piese Detroit Rock City. Componența actuală a formației îi include pe Paul Stanley la voce și chitară, Gene Simmons la bass și voce, Tommy Thayer la chitară și Eric Singer la tobe. Primii doi sunt membri originali, în vreme ce Tommy Thayer și Eric Singer i-au înlocuit pe Ace Frehley, respectiv pe Peter Criss după numeroase conflicte și schimbări de componență în cadrul formației.

În rândul fanilor, supranumiți și KISS Army, membrii formației mai sunt cunoscuți și sub numele The Starchild, The Demon, The Catman și The Spaceman, personaje recognoscibile și după picturile faciale distinctive. Poate că a venit momentul să menționez că nu am fost niciodată un mare fan KISS. Și, de fapt, majoritatea oamenilor pe care îi cunosc au păreri similare când vine vorba despre muzica lor, care a variat la nivel de calitate și originalitate de-a lungul anilor. Însă capitolul la care formația a strălucit întotdeauna, cu siguranță mai mult decât majoritatea, a fost show-ul. Și, în cele aproape două ore în care membrii KISS au dat tot ce aveau mai bun, am aflat exact cât de adevărat este acest lucru. În primul rând, KISS sună excelent. Da, Stanley și Simmons se folosesc uneori de backing tracks, însă nu mi se pare de neiertat acest lucru după aproape 50 de ani de carieră și peste 150 de concerte doar în acest turneu. În al doilea rând, KISS arată excelent. De la costumele și picturile faciale legendare și până la forma fizică și energia membrilor formației, e greu să-ți dai seama că nu ai călătorit în timp, la un concert din anii de glorie ai formației. De altfel, în timpul piesei Deuce, pe ecrane au rulat imagini cu coregrafia originală, pe care formația a replicat-o pe scenă cu diferențe insesizabile (cu excepția calității imaginii, desigur). Paul Stanley a comunicat constant cu publicul și e o adevărată bucurie să-i auzi vocea care pe mine, cel puțin, mă duce mereu cu gândul la personajul Pennywise al lui Stephen King. A repetat probabil de zeci de ori „We love you, Bucharest” și și-a exprimat bucuria de a cânta pentru prima dată în România.

Show-ul a fost, fără nicio exagerare, absolut spectaculos.

Dincolo de orice așteptări, ale mele, dar și ale prietenilor cu care am fost sau cu care m-am întâlnit la concert. Piese celebre precum Lick It Up, Shout It Out Loud, Calling Dr. Love sau Love Gun au fost punctate de explozii de artificii, tunuri, lasere și proiecții video elaborate. Piesele War Machine și God of Thunder au inclus momentele horror celebre ale lui Gene Simmons, piesa Psycho Circus mi-a amintit cu nostalgie de jocul video cu același nume, creat în onoarea formației, pe care îl jucam obsesiv în liceu, iar chitara lui Tommy Thayer a izbucnit în scântei. Concertul a inclus și o serie de solo-uri excepționale de tobe, chitară și bass. La un moment dat, Paul Stanley a întrebat publicul dacă îl primește în mijlocul său. După trei runde de confirmări entuziaste, Stanley a „zburat” cu tiroliana către turnul de sunet. Adică fix în mijlocul publicului, așa cum a promis. Și, deși nu am verificat setlistul concertului înainte, am anticipat ce urma să cânte de acolo, respectiv celebra piesă I Was Made for Lovin’ You, probabil cea mai cunoscută piesă a formației în ciuda criticilor pe care le-a atras de-a lungul timpului din pricina influențelor disco atipice pentru o formație rock. Așa cum era de așteptat, publicul a cântat toate versurile, iar Stanley a rămas în turn și pentru ultima piesă dinainte de bis, Black Diamond.

Bisul a fost compus din balada Beth, compusă de Peter Criss și cântată în prezent de către Eric Singer la voce și pian, Do You Love Me și celebra Rock and Roll All Nite, o alegere perfectă pentru încheierea unei seri pline de energie. Scena a explodat în confetti și baloane, iar Paul Stanley a încheiat show-ul spărgându-și chitara în bucăți (primul meu gând a fost că trebuie să ai mulți bani ca să-ți permiți câte o chitară la fiecare concert dintr-un turneu global). Pe ecrane a apărut logo-ul KISS, în culorile steagului României (un moment care mi-a dat emoții după ce, în Austria, formația a făcut o gafă uriașă afișând culorile steagului Australiei), însoțit de mesajul „KISS LOVES YOU BUCHAREST”.

În încheiere, voi spune cu toată sinceritatea că show-ul KISS a fost probabil cel mai spectaculos la care am fost vreodată. Pentru mine, din tot ce am văzut până acum, la nivel de spectacol se mai apropie Alice Cooper, Iron Maiden sau Rammstein. Deși nu a mai scos niciun material discografic în ultimii 10 ani, formația a continuat să se concentreze pe ce a făcut întotdeauna cel mai bine: show. De altfel, KISS a pus întotdeauna accent mai degrabă pe teatralitate decât pe muzică, iar din acest punct de vedere puțini artiști au reușit să se apropie de ceea ce KISS face cu succes de aproape 50 de ani. Și cu același entuziasm, aș îndrăzni să spun. Dacă acesta este, într-adevăr, ultimul lor turneu, cred că este unul demn de contribuția lor la istoria muzicii și performance-ului rock. Ca s-o spun pe englezește, they’re going out with a bang. Și mă bucur teribil că am avut șansa să trăiesc această experiență.

Cronică de concert de Alina Cruceru

Dacă ar fi să descriu pe scurt seara petrecută pe 18 iulie la Arenele Romane, probabil că i-aș spune „o sărbătoare a heavy metalului”, pentru că realmente așa am resimțit-o. Formația Judas Priest, unul dintre pilonii muzicii heavy metal din toate timpurile, a împlinit 50 de ani de carieră pe care îi celebrează alături de fani într-un turneu mondial denumit, simplu, Judas Priest – 50 Heavy Metal Years. Desigur, formația a inclus și Bucureștiul pe lista de destinații ale turneului, publicul român fiindu-le deja prieten rockerilor britanici.

Rob Halford a născocit chiar și un nume de alint pentru noi: Bucurock.

Nu este primul concert Judas Priest la care am participat, ba chiar mă mândresc să spun că a fost al patrulea. Există, însă, anumite formații pe care le-aș vedea an după an, dacă ar fi posibil. Metallica, Iron Maiden sau Rammstein sunt câteva dintre ele. Și, desigur, zeii metalului* înșiși, Judas Priest, formație considerată, pe bună dreptate, una dintre cele care au definit genul heavy metal.(*Metal Gods este titlul unei piese a formației de pe albumul care le-a schimbat parcursul carierei în anul 1980: British Steel).

Spre rușinea mea, deși a fost unul dintre cele mai anticipate concerte ale verii pentru mine, nu am apucat să-mi fac foarte bine temele dinainte și am aflat destul de târziu cine avea să cânte în deschidere. Și a fost o surpriză foarte plăcută, deoarece The Dead Daisies reunește unii dintre cei mai buni artiști din industria rock și metal.

THE DEAD DAISIES

Supergrup format în anul 2012 la inițiativa omului de afaceri și chitaristului australian David Lowy, proiectul The Dead Daisies a adus laolaltă, de-a lungul anilor, muzicieni din formații celebre precum The Rolling Stones, Guns N’ Roses, Black Sabbath, Whitesnake, Thin Lizzy, The Cult, INXS, Nine Inch Nails și lista continuă. În prezent, grupul este format din The Voice of Rock Glenn Hughes (Deep Purple, Trapeze, Black Country Communion) la voce și bass, Doug Aldrich (Whitesnake, Dio) la chitară, David Lowy (Red Phoenix, Minx) la chitară și Brian Tichy (Billy Idol, Ozzy Osbourne, Whitesnake, Seether) la tobe.

Deși destul de scurt, din punctul meu de vedere, concertul The Dead Daisies a fost o adevărată bucurie. Un sunet pur și puternic de rock al anilor ’70-‘80, o energie debordantă punctată de interpretări instrumentale excepționale (nu e de mirare, având în vedere calibrul muzicienilor care fac parte din proiect, cu precădere chitaristul Doug Aldrich) și, desigur, vocea impecabilă a lui Glenn Hughes, care, chiar și după mai bine de 50 de ani de carieră, își merită pe deplin titulatura The Voice of Rock. Pe piese originale The Dead Daisies sau chiar din repertoriul Deep Purple (Mistreated, Burn), Hughes nu ratează nicio notă, fiind într-o formă vocală mai bună chiar decât cea a lui Rob Halford, main actul evenimentului.

JUDAS PRIEST

Cel mai anticipat moment al serii nu s-a lăsat mult așteptat, foarte curând auzindu-se în difuzoare acordurile piesei Battle Hymn. Pe scena decorată în stil industrial, cu proiecții și lumini multicolore care au străbătut arena pe întreg parcursul concertului, zeii metalului și-au făcut apariția în binecunoscutele ținute din piele, ținte și accesorii metalizate. Cel mai așteptat dintre toți a fost, desigur, frontmanul Rob Halford, într-o formă fizică și vocală semnificativ mai bună, în opinia mea, decât la concertul din 2018.

În prezent, cu excepția vocalistului Rob Halford, basistul Ian Hill este unicul membru original Judas Priest. Chitariștii Glenn Tipton și K.K. Downing au fost înlocuiți (temporar, în cazul primului) de către Andy Sneap, respectiv Richie Faulkner, iar toboșarul Dave Holland i-a cedat locul lui Scott Travis.

În această formulă, Judas Priest a dăruit publicului adunat în număr mare la Arenele Romane aproape două ore de heavy metal ca la carte. Cu hit după hit, solo-uri spectaculoase și note imposibile pe care nimeni nu se aștepta ca Halford să le mai atingă. Am ascultat, dar am și cântat cât ne-au ținut plămânii piese emblematice precum You’ve Got Another Thing Comin’, Turbo Lover, Rocka Rolla sau Painkiller. Am savurat cu nostalgie excelentul cover al formației după piesa Diamonds and Rust a lui Joan Baez. Am traversat, pe nesimțite, o jumătate de secol de muzică, de piese care au definit mai mult decât o generație, după cum a demonstrat chiar publicul alcătuit din oameni de toate vârstele. Dacă ar fi să găsesc un singur cusur acestui concert, probabil ar avea de-a face cu limitările acustice ale arenei.

Ultima bucată a concertului a inclus încă o serie de hituri mult așteptate de către public, cum ar fi Electric Eye, Hell Bent for Leather (piesă însoțită, ca de fiecare dată, de intrarea spectaculoasă în scenă a lui Rob Halford pe motor), Breaking the Law sau Living After Midnight. La final, după ropote de aplauze și scandări ale numelui formației care au durat minute în șir, Judas Priest a promis publicului român că se va întoarce. Și sper din tot sufletul să fie adevărat. De dragul formației, de dragul muzicii, dar și de dragul lui Rob Halford și al postărilor sale adorabile cu pisici.

Lineup-ul de activități de zi a fost lansat:

• Explorări ghidate ale naturii, în pădure, în Peștera Pepii din Parcul Natural Apuseni
• Caiac pe Lacul Beliș-Fântânele
• Atelier de scriere creativă cu scriitorul Marius Chivu
• Yoga pentru sănătatea minții
• Conferințe în zona Grow despre fake news, sustenabilitate economică la Roșia Montana, Timișoara 2023 Capitală Europeană a Culturii

Vacanță, libertate, bucurie sunt sinonimele verii. Dar tot mai des ele vin la pachet cu gălăgia, îmbulzeala, stat la coadă, adică toate lucrurile extrem de stresante de care încercăm să scăpăm.

Smida Jazz Festival înseamnă trei zile de muzică bună și de relaxare profundă în natură, alături de cei dragi, de prieteni și de câinele tău. O escapadă în Parcul Natural Apuseni în care stresul și aglomerația dispar și în locul lor trăim binefacerile aerului răcoros al muntelui, plăcerea statului la cort, al explorărilor pădurilor și peșterilor, a muzicii unor artiști care mizează pe armonie și sensibilitate.

Programul de activități de zi al Smida Jazz Festival este gândit să ne inspire pentru o viață mai plăcută pentru fiecare dintre noi și pentru noi toți împreună.

Cei atașați de natură pot explora Peștera Pepii, pot face caiac pe Lacul Fântânele sau participa la tururi ghidate în pădurile din jurul satului Smida. Dimineața, sesiunile de yoga în aer liber sunt expresso-ul tuturor celor care vor sa ia o pauza de la ritmul frenetic urban.

Tinerele talente literare au șansa să participe la Atelierul de scriere creativă, susținut de scriitorul Marius Chivu, ale cărui cursuri au ajutat scriitori contemporani să se lanseze.

Fake news si post-truth sunt lucruri de care ne izbim în fiecare zi în raport cu mass-media, iar jurnalista Codruța Simina ne va oferi instrumentele să navigăm cu bine în încercarea de a înțelege realitatea.

Salvarea Roșia Montana de la exploatare minieră iresponsabilă a strâns în jurul ei cea mai mare comunitate civică din România. Cum se poate construi o economie sustenabilă în acest loc aflăm de la Tică Darie, antreprenor social “Made în Roșia Montana”.

Anul viitor Timișoara va deveni Capitală Europeană a Culturii. Știm din experiența Sibiului că un asemenea rol propulsează orașul ca notorietate și oportunități la nivel european. Dar ce înseamnă pentru viața locuitorilor orașului această transformare ne va spune, Vlad Tăușance, expert comunicare Centrul de Proiecte Timișoara / Timișoara 2023 Capitală Europeană a Culturii.

Lista de activități de zi se găsește pe smidajazz.ro și va fi completată cu multe alte propuneri.

Seara la Smida cerul se umple de stele, iar cele două scene de concerte pe care nu le vezi în altă parte. Nubya Garcia, headliner al ediției 2022, vine la Smida după Glastonbury unde a încântat cu vibe-ul creat de muzica ei miile de participanți.

Duetul danez, Svaneborg y Kardyb, ajunge pe scena Smida Jazz Festival după un concert în cadrul prestigiosului Montreux Jazz Festival, al doilea festival de jazz din lume ca număr de participanți.

Lineup-ul complet și informații despre artiștii prezenți la această ediție se găsesc pe site-ul oficial al festivalului. 

Biletele la această ediție, în valoare de 70 euro – Festival Pass și 94 euro – Festival & Camping Pass se pot cumpăra pe site-ul festivalului.

Smida Jazz Festival este un proiect cultural sprijinit de: Birra Moretti, UniCredit Bank, MedLife, Wine Point, Match Point, Oscartielle Est Europa, Distral, Repro Invest, TATRATEA și co-finanțat de Administraţia Fondului Cultural Naţional (Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.)

Festivalul SoNoRo Musikland, ediția a IV-a, care a început în data de 22 iulie 2022, își continuă drumul în satele din Transilvania. După trei concerte în Brașov și două în Prejmer și Hălchiu, traseul cultural pe care îl va urma conține opriri la Biserica Fortificată din Criț; în Meșendorf, la Biserica Fortificată și Meșendorf Gasthaus; în Sala Barocă a Primăriei Sighișoara; în Viscri, la Biserica Fortificată și Pensiunea Viscri 125 și la Cross Country Farm din Prod.

Dintre cei 12 muzicieni invitați la festival, cinci participă în premieră la un proiect SoNoRo.

Violonista franceză Clémence de Forceville, născută în 1991, a câștigat numeroase concursuri naționale și internaționale și colaborează ca solistă cu Orchestra Filarmonicii din Baden-Baden, Orchestra Filarmonicii din Sofia și Orchestra de Cameră din Catalonia.

A studiat la Berlin cu Antje Weithaas, Mihaela Martin și Eberhard Feltz. Înainte de aceasta, a obținut un masterat cu cea mai mare distincție la Conservatoire National Supérieur de Musique et de Danse de Paris, unde a studiat cu Olivier Charlier.

În 2021 a devenit concertmaestru al Orchestrei de Cameră din Paris, condusă de Lars Vogt. Predă ca asistentă la clasa de vioară a lui Philippe Graffin la Conservatoire Nationale Supérieur de Musique et de Danse de Paris.

Grație sprijinului generos al Fundației Boubo-Music, Clémence cântă la o vioară de Lorenzo Storioni care datează din 1777. Muziciana franceză se află pentru prima dată în România.

Jesús Reina a fost inițiat în arta violonistică de bunicul lui, José Reina, prin intermediul muzicii populare. Când avea opt ani, Yehudi Menuhin și Natasha Boyarskaya l-au invitat pe Jesús să studieze la Școala Yehudi Menuhin. La 10 ani a fost acceptat la Școala Reina Sofía, iar doi ani mai târziu, Jesús a intrat la Universitatea Indiana pentru a studia cu Mauricio Fuks. Apoi, la vârsta de 15 ani, a urmat cursurile Școlii de Muzică Manhattan din New York cu Patinka Kopec și Pinchas Zukerman.

Jesús a fost prezent pe scene renumite, precum Wigmore Hall și Royal Festival Hall din Londra, Carnegie Hall din New York, Centrul Național de Arte din Ottawa, Filarmonica din Sankt Petersburg, Auditoriul Național din Madrid și Palau de la Música din Barcelona.

Jesús este cofondatorul și directorul artistic al Festivalului Málaga Clásica. Eforturile sale i-au adus Medalia de Onoare a orașului Malaga și Premiul Porțile Andaluziei, o recunoaștere acordată persoanelor și instituțiilor care promovează valorile Andaluziei în lumea întreagă.

Mihai Cocea este unul dintre violiștii cei mai promițători din generația sa, fiind laureat al numeroase concursuri internaționale și naționale. El a obținut premiul trei la Concursul Internațional de Violă Watson Forbes și a fost finalist la Concursul Internațional Yuri Bashmet din Moscova. A studiat la Zürich cu Lawrence Power și la Academia Regală de Muzică din Londra cu Paul Silverthorne. Este invitat la festivaluri precum Sermoneta (Italia), Wonderfeel (Olanda), Norfolk and Norwich Festival (Regatul Unit al Marii Britanii), Festival Von Vlaanderen (Belgia) și la Huilo Huilo Music Festival (Chile). În calitate de solist, a concertat cu diverse orchestre precum NOVA Rossia, Moscow Soloists, Brussels Philarmonic și St. Andrews Symphony Orchestra.

În prezent, este șef de partidă al Orchestrei Filarmonice din Bruxelles și membru al grupului „Carousel Ensemble”. Din noiembrie 2020, a primit titlul de Asociat al Academiei Regale de Muzică din Londra pentru activitatea sa pe plan internațional.

Liisa Randalu s-a născut în Tallinn, Estonia, și a crescut în Karlsruhe, Germania, unde a început să cânte la vioară. A studiat vioara la Stuttgart timp de doi ani, apoi și-a continuat studiile de violă la Universitatea de Muzică și Artă Interpretativă din Frankfurt cu Roland Glassl și la Școala de Muzică Hanns Eisler din Berlin cu Friedemann Weigle. De asemenea, a studiat cvartetul de coarde și muzica de cameră la Universitatea de Muzică din Köln cu profesorul Harald Schoneweg și la Școala de Muzică Reina Sofia din Madrid cu profesorul Günter Pichler.

Liisa a câștigat mai multe concursuri internaționale și a cântat cu orchestre precum Orchestra de Cameră din Tallinn, Orchestra Simfonică Națională Estonina, Orchestra Simfonică din Berna, Camerata Salzburg și Orchestra Simfonică din Bamberg.

Între 2012-2021 a fost violista Cvartetului Schumann. De asemenea, este membră a Cvartetului Albrecht Mayer și predă la Conservatorul Feuermann al Academiei din Kronberg și la Universitatea de Muzică și Artă Interpretativă din Frankfurt. Cântă la o violă de Giovanni Pistucci din 1880.

Pianistul Gustavo Carvalho a fost prezentat de revista franceză „Le Monde de la Musique”, în numărul din februarie 2004, ca fiind unul dintre cele mai promițătoare talente ale generației sale. Gustavo a studiat cu Magdala Costa la Belo Horizonte, Oleg Maisenberg la Universitatea de Muzică și Artă Dramatică din Viena și Elisso Virsaladze la Conservatorul Ceaikovski din Moscova.

Născut la Belo Horizonte (Brazilia) în 1982, a interpretat concertele lui Șostakovici la vârsta de 12 ani, cu Orquestra Sinfônica de Minas Gerais, la Palácio das Artes din Belo Horizonte.

A susținut recitaluri solo și de muzică de cameră în săli prestigioase precum Tonhalle (Zürich), Musikverein din Viena, Auditorium du Louvre (Paris), Philharmonie am Gasteig (München) și Sala Mare a Conservatorului din Moscova. Este invitat frecvent la festivaluri precum Piano aux Jacobins (Toulouse), Prussia Cove și Stift.

Este fondatorul și directorul artistic al Festivalului Artes Vertentes din Tiradentes (Brazilia), care va avea cea de-a XI-a ediție în septembrie 2022.

Sunt încântat că anul acesta am reușit să invităm muzicieni noi la SoNoRo Musikland, pentru a aduce prin prezența lor o infuzie de noutate artistică. Alături de muzicienii care au participat deja la proiectele noastre și care sunt obișnuiți să interpreteze împreună, sunt convins că artiștii nou-veniți se vor integra ușor în formulele artistice ale programului, căci au deja o carieră solidă, sunt premiați și interpretează pe multe dintre scenele celebre ale muzicii clasice. Abia așteptăm ca publicul român să se bucure de talentul care i-a consacrat! – a declarat Răzvan Popovici, directorul Festivalului SoNoRo Musikland.

Printre muzicienii care au luat parte la proiectele SoNoRo și participă anul acesta la Festivalul SoNoRo Musikland se numără violoniștii Nicolas Dautricourt, violistul Răzvan Popovici, violonceliștii Justus Grimm, Benedict Klöckner și Radu Nagy, pianista Diana Ketler, precum și clarinetistul Thorsten Johanns.

A doua parte a Festivalului SoNoRo Musikland 2022 are următorul program:

IN LOVE AGAIN / DIN NOU ÎNDRĂGOSTIȚI – Miercuri, 27 iulie 2022, ora 19:00, Biserica fortificată din Criț, județul Brașov

HEIMATKLÄNGE / SUNETE DE ACASĂ – Joi, 28 iulie 2022, ora 19:00, Biserica fortificată din Meșendorf, județul Brașov

JAMSESSION 1 – Joi, 28 iulie 2022, ora 21:30, Meșendorf Gasthaus, județul Brașov

FREUDE / BUCURIE – Vineri, 29 iulie2022, ora 18:00, Sala Barocă a Primăriei Municipiului Sighișoara

JAMSESSION 2 – Vineri, 29 iulie 2022, ora 21:30, Pensiunea Viscri 125, județul Brașov

AVANTI – Sâmbătă, 30 iulie 2022, 19:00, Cross Country Farm, sat Prod, comuna Hoghilag, județul Sibiu

FINALE – Duminică, 31 iulie 2022, ora 19:00, Biserica fortificată din Viscri, județul Brașov

Accesul la concertele Festivalului SoNoRo Musikland este liber și se face pe bază de invitație sau rezervare. Rezervările se fac pe https://musikland.sonoro.ro/, în pagina dedicată fiecărui concert.

Credite foto: Șerban Mestecăneanu (Clémence de Forceville, Jesús Reina, Mihai Cocea, Gustavo Carvalho); www.liisarandalu.com (Liisa Randalu)

*****

Partener principal: BRD – Groupe Société Générale

Card preferat: Mastercard

Partener pentru un mâine mai bun: MedLife

Sponsori: ICCO, Artegianale, Illy, Avincis

Parteneri instituționali: Institutul Cultural Român, Institutul Cervantes, Siebenbürgischen Kultursommer

Parteneri: Filarmonica Brasov, TAMTAM, Primăria Municipiului Brașov, Grano, Beyond Dracula, Meșendorf Gasthaus, Viscri 125, Cross Country Farm, Meșendorf 65, Biserica Evanghelică C.A. din România – Consistoriul Districtual Brașov, Fundația Michael Schmidt, Librăriile Humanitas, Cărturești, Fundația Calea Victoriei, Colinele Transilvaniei, Hotel Ambient, Brasserie Luther, Mood Club & Lounge, Autonom

Gazde: HUB 2068, Muzeul Județean de Istorie Brașov, Bastionul Țesătorilor, Primăria Sighișoara, Conacul Helsdorf, Biserica Prejmer, Biserica Evanghelică Viscri

Parteneri media: RFI România, Radio România Muzical, Radio România Cultural, Zile și Nopți, Igloo, Zeppelin, Arhitectura, Ziarul Metropolis, The Institute, Capital, Evz.ro, Designist.ro, Promenada-culturala.ro, LiterNet.ro, IQads.ro, Festivalier, TIMPUL, Flawless.ro, Aiciastat.ro, Litera9.com, Media Image

Între 19-21 august, Smida Jazz Festival se întâmplă în inima Munților Apuseni.

Nu e un festival de masă și nu satisface gusturi muzicale mainstream.

Dar e pentru toți cei care vor să aibă parte de:

1. Starea de sublim, acea trăire că totul e perfect în tine și în afara ta, că frumusețea înconjurătoare e desăvârșită. Muzica se joacă cu sensibilitatea ta, unindu-te cu tine și cu ceilalți. Smida Jazz Festival poate să ofere această stare rară de sublim, grație a două ingrediente unice: natura incredibilă a Apusenilor și muzica bună.
2. Revigorare, reîncărcare. Smida Jazz Festival reprezintă în sine o ocazie de a regenerare profundă, de a-ți odihni mintea și corpul, de a contempla, de a fi în inima naturii și de a asculta o muzică care te conectează cu tine și cu tot ce-i frumos în oameni. După Smida, ești ca nou, n-ai nevoie de extra zile ca să-ți revii. Smida Jazz te încarcă.
3. Artiști pe bune. Cine urcă pe scena la Smida e cu adevărat artist. Creatori contemporani ale căror sensibilități și virtuozități instrumentale și vocale intră în dialog cu trăirile noastre, ne fac să vibrăm la unison, ne intrigă, ne bucură. Artiști precum Nubya Garcia, Kamaal Williams, Islandman, Papatef, Mischa Blanos nu se aud la radio între două pauze comerciale, ci în festivaluri care promovează valoarea artistică – gen Glastonbury, în comunități care iubesc muzica experimentală, creativă. Tot lineupul acestei ediții se poate vedea aici.
4. Statul la camping sus pe munte. A dormi în cort la câțiva pași de pădurea muntelui și de un lac cristalin e o plăcere, o sursă de bine greu de egalat. Campingul festivalului Smida Jazz este dotat cu tot ce trebuie pentru a fi foarte confortabil: dușuri cu apă caldă și toalete flush. Cei care n-au chef sa-și aducă cortul, pot închiria un cort preinstalat, iar cei care își doresc confort extins pot închiria un Super Comfort Tent. Autorulotele sunt de asemenea bine venite.
5. Amintiri care rămân pentru totdeauna. Ce faci, ce vezi, cum te simți la Smida Jazz Festival nu poți trăi în altă parte. Cei care vin la Smida cu copii sau cu cățel sau cu copii și cu cățel găsesc oameni ca ei, iar acest sentiment al complicității, al apartenenței e magic. Alături de prieteni din când lumea sau de prieteni făcuți de 10 minute, ziua poți să explorezi pădurile, peșterilor în cadrul activităților organizate de festival, poți să asculți oameni extrem de interesanți care povestesc cu inspirație despre: literatură, fake news, afaceri sustenabile, sănătate mentală și câte și mai câte. Poți vedea aici toate activitățile de zi.

Abonamentele la această ediție, în valoare de 80 euro – Festival Pass și 104 euro – Festival & Camping Pass și biletele de zi se pot cumpăra pe site-ul festivalului.

Smida Jazz Festival este un proiect cultural sprijinit de: Birra Moretti, UniCredit Bank, MedLife, Wine Point, Match Point, Oscartielle Est Europa, Distral, Repro Invest, TATRATEA, Dorna și co-finanțat de Administraţia Fondului Cultural Naţional (Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.)

A IV-a ediție a Festivalului JazzUP Sea, organizat de Asociația CultArt și finanțat de Primăria Municipiului Constanța, va avea loc în perioada 11-14 august 2022, în orașul Constanța.

Localnicii și turiștii sunt invitați să se bucure de muzică prin intermediul celor patru concerte JazzUP Sea, dar și prin evenimente conexe – workshopuri cu teme muzicale pentru copii și tineri, două Jam Sessions cu artiștii festivalului și două concerte de muzică electronică. Intrarea este liberă la toate evenimentele.

Ediția din acest an a Festivalului JazzUP Sea are ca temă „Cele 5 limbaje ale iubirii”, un concept dezvoltat de scriitorul și filozoful american Gary Chapman în cartea sa, „The Five Languages of Love”, publicată în urmă 30 de ani. În viziunea JazzUP, muzica este un limbaj universal al iubirii – de la cântecul de leagăn sau serenada cântată sub balcon până la muzica religioasă intonată de o comunitate – și ne aduce împreună, fără să țină cont de rasă, religie, vârstă sau condiție socială.

Festivalul JazzUP Sea va explora aceste limbaje ale iubirii prin intermediul concertelor și evenimentelor conexe, invitând publicul să redescopere, cu ajutorul muzicii, bucuria de a fi împreună.

Primul concert al festivalului, programat la Muzeul de Artă Constanța (joi, 11 august, ora 19:00), este intitulat „Words of Affirmation” și reprezintă declarații de iubire. Atât pentru muzicieni, cât și pentru publicul invitat, acest concept va fi explorat printr-un concert de muzică clasică, susținut de TRIO PONTICUS și format din muzicienii Sabin Penea (vioară), Eduard Zecheru (violoncel) și Cătălin Răducanu (pian), care vor interpreta o serie de lucrări din repertoriul clasic, romantic și modern, adaptări după cântece vocale sau lucrări ce conturează scene și povești fără ajutorul cuvintelor, ci doar prin forța sunetelor de a vorbi nemijlocit inimii.

Al doilea concert (vineri, 12 august, ora 19:00, Piața Ovidiu) va fi susținut de experimentata interpretă Irina Sârbu, alături de Puiu Pascu (pian), Ciprian Parghel (bas) și Tudor Parghel (tobe), reuniți în formula artistică Irina Sârbu Band. Concertul lor este intitulat „Acts of Service” și va conține piese de dragoste din repertoriul standard de jazz și câteva surprize din zona folclorică, totul fiind interpretat cu măiestrie de cei patru muzicieni, nume remarcabile ale jazzului autohton.

Sâmbătă, 13 august, ora 19:00, în Piața Ovidiu va avea loc un concert plin de energie, susținut de Ana-Cristina Leonte & The Bash, o trupă formată din artiști ai noului val din jazzul românesc, care va explora conceptul de „Quality Time”, reprezentat de petrecerea timpului în mod prezent și calitativ – în cuplu, cu prietenii sau în comunitate. Ana-Cristina Leonte, cântăreață, compozitoare și conducătoare de formație, propune o aventură sonoră alături de colaboratorii ei constanți, Tavi Scurtu (tobe), Albert Tajti (clape, bass synth) și Alex Arcuș (saxofon, flaut, bass synth), trecând peste orice regulă și categorisire, pentru că muzica prezentului trăiește prin inovație și are ca singură condiție starea de libertate.

Ultimul concert al festivalului, duminică, 14 august, ora 19:00, programat tot în Piața Ovidiu, va fi susținut de excelentul Sorin Zlat Trio și va explora tema atingerii fizice, fiind intitulat „Physical Touch”. Dacă inițial acest concept se referea la contactul fizic cu o altă persoană, acest concert propune explorarea atingerii fizice a instrumentului de către artist și aprofundarea relației care se formează între o ființă umană și un obiect aparent neînsuflețit, instrumentul căpătând viață în mâinile artistului.

Al cincilea și ultimul limbaj al iubirii, anume „Receiving Gifts”, reprezintă festivalul în integralitate, căci artiștii primesc aprecierea publicului, iar publicul primește deseori mai mult decât așteaptă – prin receptarea actului artistic. Câteva evenimente conexe festivalului fac parte din acest ultim limbaj al iubirii, fiind integrate în program trei workshopuri pentru copii și tineri (12-14 august, ora 17:00, în Piața Ovidiu), două Jam Sessions cu artiștii festivalului (11 și 14 august, ora 21:30, la Botanica) și două concerte de muzică electronică (12 august – Kaius Leppa și 13 august – The Rabbit King, ambele programate la ora 21:00, în Piața Ovidiu).

Iată că ajungem la a IV-a ediție a Festivalului JazzUP Sea și le propunem constănțenilor și turiștilor un program muzical consistent, cu nume mari ale jazzului românesc – muzicieni experimentați și foarte apreciați de publicul nostru, dar și în mediul muzical internațional. În acest an am integrat în Festivalul JazzUP Sea încă trei proiecte ale Asociației CultArt: JazzUP Young – workshopuri pentru copii și tineri, deoarece ne dorim ca ei să descopere și să aprofundeze limbajul muzical; JazzUP Session – sesiuni de improvizație cu artiștii festivalului și JazzUP Party – concerte de muzică electronică susținute de doi DJ apreciați în mediul muzical românesc. Nu în ultimul rând, spațiile pe care le-am ales pentru concerte sunt simbolice pentru orașul Constanța și litoralul românesc: splendidul Muzeu de Artă, care prezintă peste un secol din evoluţia picturii, sculpturii şi graficii româneşti (circa 1840 – 1950) și Piața Ovidiu, un loc cu un istoric impresionant, vegheată din 1887 de statuia poetului exilat la Pont, Publius Ovidius Naso. Pot doar să sper că un program atât de variat va ajunge la mai multe categorii de public și că la final fiecare participant de la concertele noastre va găsi sau regăsi muzica pe care o preferă. Îi mulțumesc în mod deosebit Primăriei Municipiului Constanța pentru încredere și continuitate; de asemenea, le mulțumesc tuturor sponsorilor și partenerilor noștri pentru sprijinul acordat. Vă așteptăm cu bucurie la evenimentele JazzUP!

– a declarat Valentin Ștefan Ștefăniță, președintele Asociației CultArt și directorul JazzUP Sea Festival.

Intrarea la concertul de la Muzeul de Artă este liberă, dar se face în baza unei rezervări și a confirmării acesteia la adresa de e-mail rezervari@jazzup.ro sau la numărul 0744JAZZUP (0744.529.987).

Mai multe informații pe https://jazzup.ro/, pe pagina de Facebook JazzUP și pe contul de Instagram @jazzup_official.

ARTmania Festival a fost o bucurie! Un deliciu muzical, cultural și artistic pe care l-am savurat timp de trei zile petrecute în inima Sibiului, Piața Mare și împrejurimi. Am mers la pas pe străduțele din centrul orașului, cu căsuțe cu lucarne și obloane, am vizitat expoziția „Goya și Dali, Blestemul Războiului” de la Palatul Brukenthal, m-am plimbat prin muzeul în aer liber ASTRA și m-am delectat zilnic cu muzica de la festival.

În prima zi de ARTmania mi-am salutat colegele de la standul Cărturești și m-am reîntâlnit cu prietenii, alături de care am râs și am depănat amintiri. Despre asta este de fapt ARTmania: un mediu prietenos în care arta și muzica sunt acolo ca să ne apropie. Am văzut oameni cu amintiri festivaliere la purtător, niciodată prea bătrâni pentru un concert, tineri adolescenți curioși să descopere trupe noi și familii ai căror copii încep deja să prindă drag de muzica rock.

Când muzica a început să răsune, am stat cu toții de strajă și am vorbit cu vântul împreună cu formația autohtonă de folk metal Bucovina, care a cântat clasicele „Duh”, „Luna peste vârfuri”, „Straja” și preferatele mele, „Spune tu, Vânt” și „Cărări în suflet”. Publicul a fremătat odată cu riff-urile de pe „Cărări în suflet”, dansul cinelelor de pe „Duh” și la fiecare solo de chitară prezent în melodii. Am fredonat alături de solistul Crivăț inclusiv bucățile muzicale ce conțin voci abrazive de black metal și am comunicat cu vântul, acest fenomen al naturii, personificat încă din titlul piesei: „Spune tu, vânt înghețat, pe unde ai fost, pe unde-ai umblat/ Prin codrii goi, pe munți și pe văi, pâraie-nghețate sub sloiuri turbate”.

În continuarea serii de festival au urcat pe scenă ucrainenii de la Stoned Jesus, al căror show internațional a avut loc pentru prima oară după invazia din țara natală. Au împărtășit cu noi soundul lor specific de stoner metal, împletit cu elemente de doom metal prin piese ca „Bright Like the Morning”, „Thessalia”, „Porcelain” și „I’m the Mountain”. Hitul „I’m the Mountain” a părut să fie la fel de apreciat de public ca data trecută când i-am văzut live în concertul din Quantic la SoundArt Festival, în 2019, însă dansanta „Thessalia”, cu un ritm repetitiv & hipnotizant, a fost vedeta setlistului.

Următorii pe scenă au fost moldovenii de peste Prut de la Alternosfera, care au impresionat cu celebra „Ploile nu vin”, exploziva „Rachete” și emoționanta „Fântânile”, unde punctul culminant a fost epic, constând dintr-un sincron între tobe și pasajul simfonic. Solistul Marcel Bostan s-a mișcat energic de la un capăt la celălalt al scenei și a atacat agresiv fiecare piesă de rock alternativ, păstrând pentru balade stilul său liric, cald și profund.

Prima seară s-a încheiat cu Transatlantic, supergrup multinațional de rock progresiv format din Neal Morse (ex–Spock’s Beard), Roine Stolt (Kaipa, the Flower Kings), Pete Trewavas (Marillion, Edison’s Children) și Mike Portnoy (ex–Dream Theater). Am traversat cerul înstelat deasupra oceanului Atlantic, o cursă lungă așa cum este adesea în progressive rock. Deși cu destinație precisă, direct spre inimă, drumul a fost sinuos, cu întoarceri, improvizații și tot felul de jonglerii cu versurile. Maeștrii progressivului, alături de cel mai mare toboșar din scena metal, Mike Portnoy, s-au jucat cu setlistul oficial format din „Overture”, „Reaching for the Sky”, „Whilrwind Medley”, „We all Need Some Light” și „The Big Medley”, iar noi ne-am bucurat de un moment cutremurător cu o ploaie de lumini și mâini ridicate: „Yes, we all need some light now/ Turn on your light/ And wash the darkness away”.

A doua zi de festival a fost deschisă de tinerii dinamici de la Vintage Caravan care, deși au avut un set scurt, de 30 de minute, au reușit să animeze publicul cu hard rock & stoner, cu influențe de blues și psihedelic. Am avut parte de un sound groovy influențat de trupe precum Led Zeppelin, Deep Purple, Mastodon, Rush și Cream. Piesa „On the Run” m-a lăsat cu o puternică senzație de visare și nostalgie, ceva venit din anii ‘80 în urechi: un refren foarte catchy și un solo de chitară executat strașnic de muzicianul islandez Óskar Logi Ágústsson.

Soarele a apus odată cu sosirea celor de la Leprous, formație norvegiană de rock progresiv pe care am avut onoarea să o văd pentru a treia oară live. Am dat din cap & plâns pe melodii ca „Out of Here”, „Stuck”, „The Price”, „From the Flame”, „Slave” și am cântat frenetic versul „It’s a miracle, miracle, miracle/ Now it’s liveable, liveable, liveable” de pe „Running Low”. Muzicienii, deși vizibil obosiți, au fost la înălțime: de la precizia și sincronizarea lui Baard Kolstad, la îndemânarea lui Tor Oddmund și vocea bine antrenată a lui Einar Solberg. Ca momente cheie aș menționa gluma făcută de solistul Einar legat de melodia „Nighttime Disguise” care a fost compusă în perioada pandemiei cu ajutorul fanilor trupei. Citez: „We will never ever gonna do that again!”. Problemele tehnice de pe „Slave” au fost urmate de o pauză scurtă, însă revenirea a fost fantastică, primind suport muzical din partea fanilor.

Am făcut tranziția de la o stare de visare & extaz la o atmosferă de ritual marca Cult of Luna, o trupă cu un mix stilistic cel puțin interesant: atmospheric sludge metal cu influențe de industrial și doom. Prima piesă cântată, „Cold Burn”, a răsunat în urechile celor prezenți la concert, cu ecouri în cele mai îndepărtate și ascunse locuri din natură, prin păduri & peșteri de piatră și, laolaltă cu o paradă impresionantă de lumini, a reprezentat o premieră live pentru trupă și cel mai mișto intro de festival. Au urmat piesele „Nightwalkers”, „I: The Weapon”, „In Awe Of” și un alt debut, „Blood Upon Stone”. Piese lungi, cu tempo scăzut, repetitive & zdrobitoare și o chitară distosionată interpusă cu triluri delicate de post-rock – concertul a avut toate ingredientele unei ceremonii la lumina lunii și a reflectoarelor.

Headlinerii din ziua doi, Meshuggah, au încins atmosfera cu o recuzită alcătuită din catadioptre în formă de siluete umane în flăcări, un spectacol de lumini foarte bine coordonat, dar și precizie și constanță în interpretarea muzicală. Un masterclass predat de Jens Kidman pe voce, Fredrik Thordendal și Mårten Hagström la chitară, Dick Lövgren la bass și, nu în ultimul rând, Tomas Haake la tobe. Meshuggah ne-a purtat prin discografia mai recentă, cu piese de pe noul album, Immutable (2022), dar și Koloss (2012), The Violent Sleep of Reasons (2016) și Nothing (2002), culminând cu piesa-capodoperă „Future Breed Machine”, de pe albumul cu același nume, lansat în 1995. Bucățile muzicale care mi-au plăcut în mod special au fost „Broken Cog”, cu acea chitară dublată de tobe într-un sunet de tunet, amintindu-mi de ceva specific formației Sepultura, și „Demiurge” care te trimite direct în altă dimensiune prin mozaicul de riffuri și tobe ce-ți explodează efectiv în urechi.

După tornada din seara anterioară, din care mi-am revenit cu greu, am ajuns să ascult în sfârșit singura bucățică de black metal de la festival. Dordeduh din Timișoara au lăsat toaca și buciumul acasă și ne-au dat o lecție de black metal atmosferic cu elemente de folk și progressive. Playlistul nu a semănat deloc cu ce am ascultat în urmă cu aproape 10 ani, când i-am văzut live în Fabrica, însă au echilibrat la fel de bine sentimentul de liniște cu senzația de haos și am auzit în premieră piesele „Desferecat”, „Descânt”, „De neam vergur” și „În vieliștea uitării”.

The Pineapple Thief au adus atmosfera de reverie la ARTmania cu un caleidoscop muzical format din vocea & chitara lui Bruce Soord și notele de clape produse de Steve Kitch, pe melodiile „Give It Back”, „In Exile” și „That Shore”. Chimia și dinamica dintre bassul lui Jon Sykes și percuția lui Gavin Harrison (Porcupine Tree și King Crimson), un alt mare toboșar prezent la ARTmania, a fost fenomenală și a antrenat publicul pe „Our Mire”, „White Mist” și „Nothing at Best”. The Pinneapple Thief abordează crossover prog cu pasaje acustice și elemente psihedelice. De altfel, nu am încetat să-i compar cu Porcupine Tree și Radiohead pe toată durată concertului. Însă gândul mi-a fost furat odată cu cântatul la unison: „And I will give it back to you/ And I will give it back to you” sau a versurilor „I have all the time for this/ Every second more/ To keep our heads above water”.

Penultima trupă, americanii de la Testament s-au aflat printre preferații mei ca nivel de compoziție, pregătire și felul în care sună live și i-aș situa foarte aproape de podiumul ocupat de „the big four” (Metallica, Anthrax, Megadeth și Slayer), alături de Kreator (deși nu sunt neapărat o fană înrăită a thrash metalului). Dave Lombardo, toboșarul și co-fondatorul Slayer, reîntors recent în Testament, a împroșcat pe tot parcursul manifestării artistice cu motive și blast beats foarte convingătoare, o invitație la moshpit și țopăială greu de rezistat. Desigur, nici Steve Di Giorgio, Alex Skolnick, Eric Peterson sau Chuck Billy nu a lăsat mulțimea să stagneze vreo secundă , am ascultat „Night of the Witch”, „Children of Next Level”, „DNR (Do not resuscitate)” și preferata mea, „The Formation of Damnation”, la turație maximă.

Pentru a încununa ediția ARTmania Festival 2022, pe scenă a urcat King Diamond (prințul neîncoronat al întunericului, actualul fiind Ozzy Osbourne) cu a sa trupă de muzicieni foarte bine aleși: Mercyful Fate. A fost un show tenebros, cu props & costume pe măsură. Vocea ascuțită ca un cuțit s-a înfipt puternic în urechile tuturor martorilor prezenți la ceremonia demonică pusă în scenă de Majestatea Sa King Diamond. Am dansat cu toții într-un cadru horror setat de „A Corpse Without Soul”, „The Jackal of Salzburg”, „Curse of The Pharaohs”, „A Dangerous Meeting” și „Melissa”. Parada de costume, coroane hidoase și un corpse paint terifiant a captat privirile tuturor, iar Hank Shermann a vrăjit audiența cu sunetul său de chitară heavy metal, inspirat de muzicieni precum Michael Schenker, Uli Roth, Jimi Hendrix și Ritchie Blackmore.

Corina Grasu este librar, geek și mare pasionată de muzică, cu precădere de metalul progresiv. Astfel că, atunci când nu librărește sau postează pe contul de comics Cărturești, îi place să meargă la concerte și să scrie despre muzică. Iar când nu scrie, citește . Romanul ei preferat e „Pe când eram doar niște puști” de Patti Smith. Corina este și amatoare de filme & seriale horror, thriller și orice conține un strop de mister. Zâmbetul ei e prezent 90% din timp, și-l întreține cu pisici, pufarine și baloane de săpun.

Benjamin Kruithof a câștigat Concursul Internațional George Enescu 2022, Secțiunea Violoncel, după o Finală în care a interpretat Concertul în si minor pentru violoncel și orchestră op. 104 de Dvořák. Finala de Violoncel a Concursului Enescu a avut loc joi, 8 septembrie, la Ateneul Român. Pe locul al doilea s-a situat Constantin Borodin (Republica Moldova/România), iar pe locul al treilea Constantin Siepermann (Germania). 

Benjamin Kruithof din Luxemburg a câștigat marți seară Premiul I al Secțiunii Violoncel a Concursului Internațional George Enescu 2022, la sfârșitul unei Finale în care a interpretat Concertul în si minor pentru violoncel și orchestră op. 104 de Dvořák, acompaniat de Orchestra Filarmonicii George Enescu, sub bagheta dirijorului Tito Muñoz. Juriul a acordat și Premiul pentru cel mai bun acompaniator străin, care  a revenit italianului Claudio Berra.

Juriul Secțiunii de Violoncel la ediția 2022 a Concursului Enescu a fost format din: David Geringas, (Președintele Juriului), Natasha Brofsky, Enrico Dindo, Reinhard Latzko, Leonid Gorokhov, Alexandra Guțu, Tsuyoshi Tsutsumi, Marin Cazacu și Meehae Ryo.

”Au fost doi ani grei, din cauza pandemiei, dar sunt fericit să observ că asta nu ne-a afectat din punct de vedere artistic, pentru că am avut parte de niște performanțe deosebite în acest Concurs. Sunt în special fericit că am avut ocazia să ascult lucrările lui George Enescu”, a spus pe scena Ateneului Român joi seara reputatul violoncelist David Geringas, Președintele Juriului Secțiunii Violoncel, care a anunțat rezultatele Finalei.

Premiul I al Concursului Internațional George Enescu 2022 este în valoare de 15.000 de euro, premiul al doilea de 10.000 de euro, iar premiul al treilea de 5.000 de euro. De asemenea, câștigătorul Concursului Enescu 2022 are posibilitatea de a concerta în cadrul edițiilor 2023 și 2024 ale Festivalului şi Concursului Internațional George Enescu, precum și în concerte organizate în cadrul stagiunilor filarmonicilor din România. Trofeele Concursului Enescu 2022, oferite celor trei tineri violonceliști, sunt realizate din sticlă și poartă semnătura artistei Iulia Năstase.

Benjamin Kruithof, din Luxemburg, cântă la un instrument din secolul al XVIII-lea, realizat de lutierul italian G.B. Guadagnini, care îi este pus la dispoziție de Universitatea de Arte din Berlin. A început să studieze violoncelul la vârsta de 5 ani la Conservatoire du Nord, cu Raju Vidali. Benjamin Kruithof a concertat cu Orchestra de Cameră din Luxemburg, Filarmonica din Herford, Orchestra Filarmonică din Luxemburg, în săli precum Concertgebouw Amsterdam, Gasteig München, Kings Place din Londra, Sala de Concerte din Changsha, Sala Universității Renmin, Opera din Guangzhou, Filarmonica din Luxemburg, Sala Cortot din Paris. A cântat alături de Conrad van Alphen, Adrian Adlam, Vadym Kholodenko, Alena Baeva, Semion Gavrikov, Pascal Schumacher, Thomas Hell, Florian Krumpöck, Hartmut Haenchen și Vahan Mardirossian. În februarie 2020 a înregistrat primul său CD cu Filarmonica din Herford la casa de discuri Ars Production. În 2021 a fost invitat să participe la Academia Seiji Ozawa din Elveția.

Constantin Borodin (Republica Moldova/România), născut în Chișinău, este laureat al mai multor concursuri naționale și internaționale. A început studiul violoncelului la 6 ani, în orașul natal, sub îndrumarea profesorilor V. Komissarova și B. Savici. A concertat ca solist cu Orchestra de Cameră Alt-Hastedter Bremen, Orchestra de Cameră Radio România, Orchestra Națională de Tineret a Republicii Moldova, Filarmonica Dinu Lipatti, Filarmonica Ion Dumitrescu. De asemenea, a susținut recitaluri în Sala Mare a Ateneului Român din București, la Riga și la Chișinău. Constantin Borodin a colaborat cu Brandenburgisches Orchester Eberswalde, Orchestra de Cameră Geringas și Potsdam Kammerakademie.

Constantin Siepermann este din Germania și studiază violoncelul de la vârsta de 5 ani. A obținut premiul I la ediția federală din 2016 a Concursului Jugend Musiziert din Germania, dar și Premiul special WESPE oferit de Consiliul Muzical German pentru cea mai bună interpretare a Sonatei solo de Paul Hindemith. De asemenea, este laureat al Concursului pentru tinere talente din cadrul Festivalului de Muzică Baltică (2016), al Concursului Dussmann din Berlin (2014 și 2017) și al Concursului Napolinova (2020). În februarie 2022 a câștigat Marele Premiu al Concursului Internațional de Violoncel Gustav Mahler (Jihlava/Praga). Constantin Siepermann a concertat la Philharmonie și Konzerthaus Berlin, Musikverein Viena, Festivalul Amati de la Maastricht, Sesiunile Muzicale Internaționale din Olanda, Festivalul de la Bayreuth, Young Euro Classic, Classic Summer în Usedom. Cântă la un violoncel Riccardo Antoniazzi (Cremona, 1890), care i-a fost pus la dispoziție printr-o sponsorizare privată.

Ediția a XVIII-a a Concursului Internațional George Enescu are loc la București între 4 și 18 septembrie. În acest an, Concursul Internațional George Enescu marchează revenirea în sala de spectacol, după doi ani în care evenimentele culturale au fost nevoite să se reinventeze și să se mute parțial sau total în online. Mesajul pe care Concursul Enescu îl transmite în acest an este acela al redobândirii speranței: Muzica speranței | Music of Hope. La etapa online a Concursului s-au înscris peste 100 de tineri muzicieni din toată lumea. Dintre ei, 34 de artiști talentați vor avea ocazia să urce pe scena Ateneului Român, între 4 și 18 septembrie, în etapele de Semifinală și Finală la cele trei secțiuni interpretative: vioară, violoncel și pian.

Pentru mai multe detalii, vă rugăm accesați: https://www.festivalenescu.ro

Fotografii oficiali ai Concursului Enescu 2022 vor pune la dispoziția presei gratuit o serie de imagini în timp real de la evenimentele din cadrul Concursului. Acestea pot fi accesate la acest link. De asemenea, la solicitarea presei, organizatorii pot oferi gratis imagini din arhivele artiștilor sau din arhiva Concursului.

 Wine & Combine. Carte, muzică și vin. 
O rubrică dedicată iubitorilor de cărți, muzică și vin, care caută potriviri inspirate.

The War on Drugs este fie trupa preferată a celor prea tineri să fi descoperit Bruce Springsteen, Tom Petty sau Fleetwood Mac la MTV, fie trupa detestată de cei suficient de bătrîni să fi crescut cu Bruce Springsteen, Tom Petty sau Fleetwood Mac ascultați pe casete sau benzi de magnetofon. Eu mă aflu undeva la mijloc: The War on Drugs, grup format din șapte muzicieni și cu șase foști membri, este, poate, trupa cea mai puțin originală dintre cele frecvent ascultate, aspect care nu mă preocupă cîtuși de puțin. Oricum trăim o epocă în care trupele pop-rock la modă sînt, toate, cópiile unor trupe din anii `70-`80: Haim, The 1975, Tame Impala, The Future Islands, you name it.

Formată în 2005 de doi multi-instrumentiști, unul mai talentat decât altul, Kurt Ville, care între timp și-a construit o solidă carieră solo, și Adam Granduciel, urmașul unor imigranți de origine ruso-evreiască, cu studii de latină și pictură („Grand-du-ciel” este pseudonim), care a transformat trupa în proiectul lui solo (cîntă la chitară, pian, bas, tobe, muzicuță), The War on Drugs a cunoscut succesul adevărat abia în 2014 (cu albumul Lost in a dream), cînd au învelit rădăcinile de heartland rock și americana în texturi synth calde și armonioase, pentru ca albumul următor, A Deeper Understanding să primească Grammy-ul pentru Cel mai bun album rock al anului 2017. 

Albumul despre care scriu acum (I Don`t Live Here Anymore) devenea, astfel, cel mai așteptat și, totodată, cel mai riscant, de cotitură, cum se zice. Însă Granduciel & Co. au mers la sigur, păstrînd melodicitatea și atmosfera de melancolie dreamy, dialogul dintre chitară și pianul electric fiind susținut de versuri de dragoste, trecerea timpului, lupta cu anxietatea, rătăcirea și schimbarea – „change” apare în versurile fiecărei piese („I`m always changing / Love overflowing / But I`m rising / And I`m damaged”), pierderile și îmbătrînirea („Now time surrounds me like an ocean / My memories like waves / Is life just dying în slow motion?”). Dacă-mi permiteți un lirism deopotrivă inofensiv și îndoielnic, în deplin acord cu muzica lor, piesele acestui album păstrează intensitatea și dulceața regretului la asfințit, moleșeala plăcerii în destrămare, dramatismul soft al iubirii fragile, bucuria unui drum lung prin peisajul solitudinii.

Ce să ascultați
La finalul acestui octombrie s-a făcut un an de la lansarea albumului și trupa a lansat recent o variantă box-set cu două piese noi. Pînă acum, albumul a dat trei singles („Living proof”, „I don`t live here anymore” și „Change”), dar dacă ar fi să vă recomand altceva, aș zice să ascultați, dacă sînteți la volan, „Wasted”, cea mai upbeat piesă de pe album, dar mai ales „Occasional rain”, un foarte frumos cîntec de dragoste pe care se regăsesc toate ingredintele muzicii lui Granduciel („Ain`t the sky just shades of grey / Until you`ve seen it from the other side?”).

 Cum să-l ascultați
Pentru că „vintage” definește bine gustul și after-taste-ul muzicii trupei și pentru că versurile invocă adesea culorile calde („watching the warm lights fade away”, „wake me up when the lights go low”, „light above the morning see”), am ales un Purpuriu de Purcari din 2009, seria Vintage, de la Mileștii Mici, adică un cupaj de Merlot și Pinot Franc din Republica Moldova, păstrat în butoaie de stejar, de culoare purpuriu-cărămizie, cu aromă de fructe de pădure, o aromă ce mie îmi evocă rătăcirile plăcute din vremuri cînd totul era mai blînd.

Marius Chivu este scriitor, traducător, cronicar literar și editorul antologiei anuale de proză scurtă KIWI, apărută la Editura Polirom.

 Wine & Combine. Carte, muzică și vin. 
O rubrică dedicată iubitorilor de cărți, muzică și vin, care caută potriviri inspirate.

În anii 2000, venită din Norvegia, Madrugada era una dintre puținele trupele europene de alternativ cu un sound original, un amestec de hard rock, dark country, folk alternativ și discrete texturi de electronica. După trei albume însă, unul mai bun decît altul (debutul Industrial Silence este un album cult acum), chitaristul Robert Burås, care deja avea succes cu a doua lui trupă abia înființată, My Midnight Creeps, avea să moară la doar 31 de ani. 

Restul trupei au terminat mixajul celui de-al cincilea lor album, la care lucraseră cu toții pînă în acel moment, și, un an mai tîrziu, în toamna lui 2008, după un turneu comemorativ cu Burås înlocuit de chitaristul celeilalte trupe a lui, Madrugada se desființa în mod natural.

Cu acest Chimes at Midnight, trupa norvegiană revine, așadar, după o pauză/absență de paisprezece ani, într-o formulă extinsă, și în studio, și live, dar cu compoziții semnate ca trio (vocalistul-chitarist Sivert Høyem pare să fi preluat frîiele creative trupei). Spre deosebire de celelalte albume, acesta este predominant o colecție de cîntece de dragoste, toate splendide (chit că versurile sînt doar decente), chitările abia ciupite, pianul, viorile (The Section Quartet sînt invitați special) și, mai ales, armoniile vocale, fiind orchestrate cu o finețe și o melodicitate care scot albumul – poate nu întîmplător avînd „chimes” în titlu – din etosul dur / în forță al rockului într-un spațiu acustic mai specific pop-ului, dar unul cu stamină, nelipsit de dramatism.

Cei care au descoperit Madrugada (al cărei nume, apropo, a fost dat de un poet prieten al trupei, însemnînd „răsărit” în portugheză/spaniolă) în perioada lor de început vor fi încîntați să regăsească timbrul vocii lui Sivert Høyem cîntînd piese noi, ceilalți vor întîlni o voce nazală, deopotrivă a regretului și senzualului, care te învăluie plăcut-dureros pînă la dependență. Pe mine, dintre vocaliștii pop-rock-ului european, doar vocile unor Stuat A. Staples (Tindersticks) și David Arthur Brown (Brazzaville) mă mai „transportă” astfel. Pentru mine, ei sînt Treimea de pus în rama vinilului.

Ce să ascultați
Pînă acum, albumul a dat patru singles („Nobody loves you like I do”, „Dreams at midnight”, „The world could be falling down” și „Ecstasy”), iar dacă ar fi să vă recomand și altceva, aș alege „Slowly turns the wheel”, o piesă pe care regretatul Burås primește un credit creativ postum, și „Imagination”, o piesă compusă doar de Høyem și care ar fi putut fi, în vremurile lor bune, o baladă INXS.

 Cum să-l ascultați
Albumul a fost înregistrat în regiunea rurală natală a lui Høyem și, întîmplător sau nu, evocă acea calitate specială a luminii scandinave de la sfîrșitul zilei, a răcorii și ușurătății cu care intri în noaptea rece. De aceea m-am gîndit să-l asociez cu un cupaj de Pinot Gris și Sauvignon Blanc de la Crama Hamangia: Pagaia Fumee, un vin de culoare galben-auriu intens, onctuos, cu note vegetale, care trebuie băut rece, rece. Vinul Sauvignon Blanc maturat în butoaie de lemn, de unde și aroma, a fost patentat ca stil și redenumit Fumé Blanc în anul 1970 de Robert Mondavi, un creator de vinuri american. Mai multe despre vinuri puteți găsi acolo unde caut și eu, adică în arătoasa grafic Enciclopedie a vinului pentru tineri neinițiați și connaisseurs d`antan de Madeleine Puckette & Justin Hammack, apărută la Baroque Books & Arts.

Marius Chivu este scriitor, traducător, cronicar literar și editorul antologiei anuale de proză scurtă KIWI, apărută la Editura Polirom.

 Wine & Combine. Carte, muzică și vin. 
O rubrică dedicată iubitorilor de cărți, muzică și vin, care caută potriviri inspirate.

E anul 1976, Pink Floyd dăduse două albume capodoperă, unul despre alienare, celălalt despre absență – Dark Side of the Moon și Wish You Were Here -, dar vîrsta de aur psyhedelic a rock-ului progresiv apunea și, pe fondul unei crize economice, sociale și politice majore în Marea Britanie (inflație și șomaj ridicate, greve ale minerilor, atentate în Irlanda de Nord, alegeri anticipate – Margaret Thatcher abia își începea cariera) se năștea și se răspîndea punk-ul – The Clash și The Sex Pistols, cu al lor anti-antemic „No Future (God Save the Queen)”, aduceau un suflu nou muzical.

La 33 de ani, Roger Waters era mai bogat, mai liber și mai faimos decît oricînd, dar preocuparea lui pentru inechitatea socială, relația dintre putere și bani, controlul monetar și politic asupra oamenilor abia se manifestase în cîteva cîntece („Money”, firește). Romanul satiric al lui George Orwell, Ferma animalelor (1945), alegorie marxist-leninistă la Uniunea Sovietică de sub Stalin, i-a servit însă ca inspirație (mai puțin directă decît lui David Bowie cu Diamond Dogs, doi ani mai devreme, care este aproape coloana sonoră a romanului) pentru conceptul antropomorfic al unui viitor distopic, de data asta capitalist, în care rasa umană e redusă la trei subspecii: porciii (pătura capitalistă lacomă, coruptă, lipsită de scrupule, care deține mijloacele de producție), cîinii (pătura de mijloc, ambițioasă și capabilă să se ridice la nivelul superior) și oile (masa proletară, slabă, săracă, supusă și exploatată de ceilalți.)

Considerat „manifestul Punk Floyd”, Animals, al zecelea album al trupei, devine, astfel, primul album compus aproape integral de Roger Waters (concept, muzică, versuri, voce, design), însă cu o contribuție doar aparent nesemnificativă a lui David Gilmour (co-autor al celei mai lungi piese de pe album, „Dogs”, și co-vocalist) și „responsabil” de unul singur de toate părțile, deopotrivă lungi, complexe și melodice, de chitară. De altfel, cu doar patru compoziții, Animals conține printre cele mai lungi și mai hard partituri de chitară din discografia trupei și este, totodată, cel mai întunecat și apăsător album al lor. Dacă Water este creierul albumului, Gilmour este sufletul și forța. 

(Coperta albumului, care va deveni la fel de iconică precum celelalte, înfățișează un porc zburător printre turnurile Uzinei de Electricitate Battersea din Londra, construită în 1941 și parțial nefuncțională la acea vreme – fotografie creată analog, apropo, folosind un enorm porc gonflabil.)

Ediția de anul trecut a albumului este un nou remix, ambalat splendid în toate formele posibile (CD, vinil, Blu-ray, DVD, broșură, inclusiv limited deluxe box), reissue care acum a urcat mai sus în topul Billboard decît o făcuse în martie 1977, dovadă că aprecierea albumului a crescut enorm în ultimele decenii. Pentru că e ușor să asculți și să iubești albume precum Dark Side of the Moon, Wish You Were Here, chiar și The Wall, albume care conțin și piese „plăcute”, ușor de fredonat, dar abia dacă „pătrunzi” cu adevărat în Animals înțelegi sensul măreției la care trupa se ridicase în anii `70.

Ce să ascultați
Cu ocazia acestui nou remix, trupa, altfel extrem de reținută în a scoate singles, a lansat epicul „Dogs” ca single digital. Dar Animals este albumul care conține singurul cîntec de dragoste din istoria Pink Floyd: „Pigs on the Wing”, un cîntec folkish în două părți care deschide/închide albumul într-o neașteptată notă de speranță.

 Cum să-l ascultați
De data asta m-am gîndit ca, în semn de omagiu pentru iconica Batterse Power Station (între timp renovată și convertită în spațiu cultural și rezidențial), să aleg vinul însoțitor (și) după forma sticlei (dar nu numai): un rosé de la Vinarte îmbuteliat într-o sticlă ce seamănă cu turnurile uzinei electrice, numit Soare („And you run, and you run to catch up with the sun, but it`s sinking / Racing around to come up behind you again / The sun is the same in a relative way / But you`re older” fiind una dintre strofele mele preferate scrise de Waters) și este un cupaj de cabernet sauvignon & merlot (Waters & Gilmour). Culoarea este un roz coral, adică un fel de pink fluid, iar la gust, în notele de fructe de pădure mici, cei pricepuți pot detecta zmeură și fragi, cu vagi indicii de ierburi uscate. 

Întorcîndu-mă la chestiunea formei sticlei, în cartea Pe aripile vinului (traducere de Mihai-Dan Pavelescu, Editura Baroque Books & Arts) jurnalista americană Bianca Bosker face o incursiune în lumea somelierilor, vînătorilor de sticle și a savanților escroci ai lumii și povestește cum, la începutul anilor `80, adică în anii de după lansarea Animals, noua mentalitate fitness a determinat o serie de termeni noi care să descrie corpolența vinurilor în acord cu obsesia pentru propria corpolență a oamenilor și, totodată, o nouă abordare a formei sticlelor de vin, descrise ca „pline”, „cu umeri lați”, „viguroase” sau „svelte”.

 Wine & Combine. Carte, muzică și vin. 
O rubrică dedicată iubitorilor de cărți, muzică și vin, care caută potriviri inspirate.

43 de ani de activitate și 15 albume, fără a mai număra albumele solo și proiectele secundare ale membrilor trupei. Multă, foarte multă muzică din partea unei trupe iconice (fotograful și regizorul Anton Corbijn s-a ocupat aproape în exclusivitate de art-work, clipuri și vizualuri), al cărei look a impus un fel de modă și a cărei muzică a atins toate generațiile ultimei jumătăți de secol. Trupe tribut, turnee mondiale sold out, Rock and Roll Hall of Fame. O trupă cult, înconjurată de atîta pasiune și devotament, încît cu fiecare album scos apar imediat și remix-urile, se refac topurile personale, se cuantifică noul și vechiul, se compară versurile în diacronie, se invocă invariabil rechemarea fostului membru, Alan Wilder, plecat la începutul anilor `90, se laudă calitățile de compozitor ale lui Martin L. Gore și vocea baritonală tot mai expresivă a lui Dave Gahan, a cărui carieră solo i-a oferit o viață de muzician în plus. 

Dar cum stau lucrurile acum, cînd al treilea membru al trupei, Andy Fletcher, a murit înainte ca munca la noul album să fi început? „Fletch” fiind creditat nu muzical, dar ca liant între Gore și Gahan, ținînd trupa împreună atîta vreme. Mai ales în ultimul deceniu cînd Gahan, încurajat și de succesul proiectelor sale (două albume solo și încă trei albume splendide cu Soulsavers), părea tot mai puțin motivat să continue cu mașinăria Depeche. Nu că istoria trupei ar fi fost lipsită de drame: plecarea lui Wilder, adicția de heroină, tentativa de sinucidere, moartea clinică și convertirea religioasă ale lui Gahan din anii `90, divorțuri ale tuturor… 

Într-un interviu recent, Gore mărturisea: „Cînd am împlinit 60 de ani a însemnat mult pentru mine. Tatăl meu vitreg, care m-a crescut, a murit la 61. Tatăl meu biologic a murit la 68. Așa că am început să mă gîndesc intens la lucrurile astea. La 59 de ani nu-mi făceam griji, dar apoi am făcut vîrsta cu 6 înainte. Nu vreau să spun că am devenit morbid, dar mi s-a părut firesc să încep să mă gîndesc mai mult la moarte cu ocazia acestui album”. Care album, odată întîmplată și moartea prematură în urma unui infarct a lui Fletcher la… 60 de ani, a căpătat drept titlu expresia latinească ce înseamnă „amintește-ți că vei muri”. Fără Fletcher, cele două nuci tari & figuri esențiale ale trupei, creierul și inima, compozitorul și vocea, Gore și Gahan au rămas față în față, fără intermediari, trebuind să ia deciziile creative în doi. Poate că marele noroc a fost colaborarea din timpul pandemiei a lui Gore cu Richard Butler (The Psychedelic Furs), care a rezultat în patru piese pe acest album, altele trei avîndu-l drept co-creator pe Gahan, restul de cinci fiind scrise, as usual, de Gore singur.

Mîna lui Butler se simte, dar nu atît în sensul unui sound à la The Psychedelic Furs, cît într-o întoarcere parțială la synth-basics și o vagă apropiere de electronica minimalistă Kraftwerk. Altfel, albumul poate fi disecat prin paralelisme: „My Favorite Stranger” și „Never Let Me Go” sînt „vechiul” DM, „Soul With Me” cîntată de Gore amintește de „Blue Dress”, „Speak to me” este tandemul lui „Cover me” and so on. În rest, un melanj recognoscibil de synth-pop și chitări midtempo cu beat-uri electronice, texturi industrial-abrazive și pasaje melodioase, pe versuri reflexiv-nostalgice și dark despre înstrăinare, durere, moarte și, cum altfel, dragoste. Deloc surprinzător, Memento Mori a avut parte de o receptare critică preponderent entuziastă (nemeritată doar în raport cu ultimele  albume), chit că albumul se deschide și se insinuează treptat, prin reascultări, eventual la căști.

Ce să ascultați
Albumul a avut un prim single „Ghosts Again”, beneficiar și al unui videoclip realizat de același Corbijn (plus o variantă simfonică live în studiourile  BBC), și de un al doilea single pentru streaming, „My Cosmos is Mine”. Dar dacă ar fi să vă recomand alte două piese, aș alege „Always You”, un cîntec midtempo de dragoste în vremuri tulburi („My love, there are no more facts / My love, reality`s craked / And then there`s you / There`s always you”) și „My Favorite Stranger”, o elegie dansantă despre înstrăinare („Some perfect stranger / Stands in my mirror / Puts words in my mouth / All broke and bitter”).

 Cum să-l ascultați
Vocea unui troubled boy d`antan pe un album intitulat Memento Mori nu poate fi ascultată decît în preajma unei sticle de fetească dark & saperavi Bad Boys de la Carpe Diem. Sec, maturat 20 de luni, ediție limitată la 9400 de sticle. Rubiniu intens și aromat precum cireșele amare, dar și cu note de vișine dulcege, ușor condimentat cu note de piper negru, dar și cu vanilie, asemeni mortalității dansante și angoasei melodioase de pe acest album al contrastelor dintre versuri, sound și ritm, album care mai împarte cu vinul un lung și elegant after taste. Cam cum închide Gahan ultima piesă: „It`d be grateful, I`d follow you around / I`m listening, I`m here now, I`m found”.

Între 20 iunie și 9 iulie, TURNEUL INTERNAȚIONAL STRADIVARIUS 2023, IN THE MOOD FOR LOVE, va porni din nou la drum. În acest an, muzica lumii va ajunge în 17 locații din România și va străbate mai mult de 4000 km, timp de aproape 1 lună de zile, împreună cu cei mai valoroși și apreciați muzicieni români : violonistul Alexandru TOMESCU și pianista Adela LICULESCU.

Programul concertelor:

20 iunie / marți / TULCEA / TEATRUL JEAN BART / ORA 19:00
21 iunie / miercuri / GALAȚI / TEATRUL NAE LEONARD / ORA 19:00
23 iunie / vineri / IAȘI / PALATUL CULTURII / SALA HENRI COANDĂ / ORA 19:00
24 iunie / sâmbătă / MIHĂILENI / Botoșani / CĂMINUL CULTURAL / ORA 13:00
25 iunie / duminică / SUCEAVA / TEATRUL MATEI VIȘNIEC / ORA 19:00
26 iunie / luni / GHIMEȘ / BACĂU / BISERICA CATOLICĂ / ORA 19:00
28 iunie / miercuri / SATU-MARE / FILARMONICA “DINU LIPATTI” / ORA 18:00
29 iunie / joi / ORADEA / Catedrala Greco Catolică “Sf. NICOLAE” / ORA 19:00
1 iulie / sâmbătă / TIMIȘOARA / FILARMONICA “BANATUL” / ORA 19:00
2 iulie / duminică / SIBIU / MUZEUL DE ISTORIE- curtea interioară / ORA 20:00
3 iulie / luni / SEBEȘ / CATEDRALA REFORMATĂ / ORA 19:00
4 iulie / marți / BRAȘOV / BISERICA NEAGRĂ / ORA 19:00
5 iulie / miercuri / CÂMPULUNG- MUSCEL / LICEUL CAROL I- AULA / ORA 19:00
6 iulie / joi / TÂRGU-JIU / PARCUL COLOANA FĂRĂ INFINIT BRÂNCUȘI / ORA 20:00
7 iulie / vineri / HOBIȚA / CASA BRÎNCUȘI – EXTERIOR / ORA 19:00
8 iulie / sâmbătă / CRAIOVA / FILARMONICA “BANATUL” / ORA 19:00
9 iulie / duminică / BUCUREȘTI / SALA RADIO / ORA 19:00

Mi-am început dimineața, printre shot-uri de espresso reci, pregătirea copilului pentru o nouă zi și pregătirea mea pentru o zi de miercuri, cu albumele lui Bob Dylan. Ascultam și mă gândeam că uite, voila, totul este o pregătire, viața este o pregătire — cumva, îmi spune asta. Cred că era ușor spre maximum volumul aparatului — mi-am încălzit inima cu muzica pe vinil și apoi am trecut la CD. Este ziua lui Bob Dylan și-mi amintesc de concertul la care am fost ca pe un #lamulțiani pierdut printre atâtea altele, dar care, cu siguranță, face parte dintr-un mulțumesc pentru artist.

Într-o zi de 24 mai, cu 82 de ani în urmă, se năștea Bob Dylan, pe numele său adevărat Robert Allen Zimmerman. Este unul dintre cei mai neconvenționali artiști ai muzicii lumii, mai ales prin felul în care se raportează la apariții, la dialogul cu fanii sau presa.

Am început să-l ascult pe Bob Dylan odată cu prima carte pe care am primit-o în dar pe un anume raft 28, un fel de pedeapsă pe care proaspătul meu soț o primise de la colegi: să-mi dăruiască, în primul an de căsătorie, în fiecare lună pe 28, o carte. Astfel, avem un raft cu 12 cărți, cu amprenta lui 28, ziua nunții. Două dintre ele sunt ale lui Bob Dylan  — una autobiografică și una cu versuri. L-am citit întâi, de fapt. Apoi au urmat CD-urile, vinilurile, rarele interviuri și concerte pe care le putem găsi online sau pe suporturi DVD.

Dincolo de faptul că-mi doresc încă să ajung la casa-muzeu Bob Dylan, din Tulsa, statul Oklahoma, USA  — un fel de reverență pentru muzica și arta pe care ni le oferă, mi-am dorit să-l văd măcar într-un concert. Mi s-a întâmplat fericirea anul trecut, pe 11 octombrie, la Paris, în sala Grand Rex. Avea să aibă trei concerte la Paris în trei seri. Veneau oameni de peste tot din lume, noi am nimerit lângă un cuplu din Elveția, venit din curiozitate; îl mai văzuseră, dar voiau să se bucure pur și simplu de atmosferă. Turneul Rough and Rowdy Ways îl readucea la Paris, unde nu mai concertase din 2019.

A coborât la câțiva metri de intrarea sălii Grand Rex, a mers un pic pe jos, se înțelegea, pentru că a început să se audă un murmur crescendo pe stradă, printre fanii care așteptau să intre. Știm că a purtat mască de la jurnaliștii care au relatat și că mergea spre scenă aproape ca spre un altar. De altfel, starea pe care o aveai înainte era pregătită cu adevărat împreună: toate telefoanele erau puse într-un săculeț sigilat cu un magnet, pe care nu-l mai puteai deschide decât la finalul concertului, la ieșire. Ne informaseră despre acest aspect cu vreo două săptămâni înainte, iar decizia mi se pare că aduce ceva din felul în care Bob Dylan ține la atmosferă, la ceea ce seamănă cu o slujbă pentru muzica sa. Datorită deciziei artistului, a fost, poate, unul dintre cele mai trăite spectacole. Am ținut la mine un carnețel pentru notițe, m-am alăturat francezilor pentru nelipsitul pahar de șampanie de dinaintea spectacolului și am intrat în lumea lui Bob Dylan.

Eram aproape sigură că nu va avea dialog cu publicul, am intuit, știind ce scrie și ce credințe are, ceea ce s-a și întâmplat. A fost o reprezentație a lui Bob Dylan la 81 de ani, trecut prin viața scenei, pe care o simțea făcând câte un gest care semăna a plecăciune la finalul fiecărei piese. Acela părea să fie și mulțumescul indirect pentru noi, care îl lăsam să ne intre sub piele, să ne imprime câte puțin din muzică și stare în celule.

Am ascultat și m-am bucurat în special de I contain multitudes, care mi se pare cumva că este cântecul vieții sale, așa cum l-am citit și l-am înțeles eu pe artist. Această piesă conține multitudinea care este el, multitudinea vieților din muzică și a inimilor pe care le deschide prin vers. Dincolo de lumi deschise, conține multe lumi închise, pe care le provoacă  — lumi ale societății de ieri și de azi, lumi care l-au respins, l-au făcut să se zbată sau să dispară.

Am mai intuit că nu va face bis, pentru că Bob Dylan nu este un artist de bis. Plutea în aer un fel de see ya next time, pe care îl aștept, cu speranța că va mai urma și altceva după turnelul mondial Rough and Rowdy Ways, care se încheia în 2024.

La mulți ani, Mr. Bob Dylan!

Corina GIURGIA

_______________________________________________________________________

Corina Giurgia este PR regional la Cărturești, iubește Iașul, cărțile Orianei Fallaci, muzica lui Bob Dylan, hărnicia furnicilor, florile de iris și cafelele din Napoli.

A fondat festivalul Serile Filmului Românesc și este implicată în proiectele culturale ale Asociației ARTIS din Iași.

În ultima vreme, își bea cafelele prin orașele în care cântă Elthon John, Phill Collins, Bob Dylan, STING. Își înmoaie diminețile cu muzică pe vinil.

Turneul Internațional Stradivarius, ajuns în acest an la a XVIa ediție, denumit „IN THE MOOD FOR LOVE”– este o invitație adresată publicului la Meditație, Reflecție și Iubire. O conexiune în armonie de sunete între vioară și pian, între muzica marilor compozitori universali și naționali, adusă în fața publicului de violonistul Alexandru Tomescu și a lui vioară Stradivarius Elder-Voicu, acompaniat de pianista Adela Liculescu.

 De câte ori nu am simțit că în fața trăirilor noastre cele mai înalte, mai intime, pe scurt – în fața iubirii adevărate, cuvintele noastre devin neputincioase, incapabile să zugrăvească tot ceea ce simțim? Cred că muzica oferă și aici un posibil răspuns, un limbaj care se adresează direct sufletului, reușind să exprime inexprimabilul. Vreau să vă asigur că lucrările pe care vi le propun în programul acestui turneu reprezintă doar o mică parte, chiar una infinitezimală din tot ce înseamnă muzica legată de iubire. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, toată muzica vorbește despre iubire, în cele mai spectaculoase și neașteptate feluri. Dacă îl pot parafraza pe Marin Preda, dacă – iubire nu e, atunci nici muzica nu-și mai are rostul…

Mă simt foarte privilegiat să o am alături de mine în această călătorie muzicală,  fascinantă pe pianista Adela Liculescu – un artist de o sensibilitate remarcabilă, alături de care voi da viață lucrărilor semnate de Kreisler, Massenet sau Franck. Turneul Internațional Stradivarius nu ar fi fost posibil fără sprijinul constant al partenerilor noștri, fără munca asiduă a echipei de organizare. Și toate acestea nu ar fi avut niciun rost dacă nu ați fi existat Dumneavoastră, publicul nostru pentru care suntem gata oricând să ne dăm tot sufletul pe scenă. Mulțumindu-vă tuturor, vă urez audiție plăcută! spune violonistul Alexandru Tomescu.

Turneul se desfășoară în perioada 20 iunie – 9 iulie 2023, cu un număr de 17 concerte, cu durata unui concert de 75 minute, în 17 localități urbane și rurale din România.

Este un turneu dedicat muzicii romantice, armoniei, dragostei care animă cele mai frumoase sentimente cunoscute de oameni. Compozițiile vin din perioada romantismului târziu, exprimate prin lucrări de Jules Massenet cu „Meditație” din Opera „Thais”, Fritz Kreisler – „Liebesleid”, Fritz Kreisler – „Liebesfreud”, Edward Elgar – „Salut d’amour”, Camille Saint-Saëns – „Introducere și Rondo Capriccioso” sau Cesar Franck – „Sonata în La Major” și câteva bissuri surpriză.

Pianista Adela Liculescu declară:

Sunt foarte bucuroasă și onorată de colaborarea cu Alexandru Tomescu. Împreună am pregătit un program deosebit de frumos, cu muzică romantică, pe care abia așteptăm să îl prezentăm în 17 locații din România pe parcursul Turneului Internațional Stradivarius. Vă așteptăm în număr cât mai mare la concerte, să ne bucurăm împreună de muzică pentru că va fi un program de neuitat!

Turneul Internațional Stradivarius 2023 – “IN THE MOOD FOR LOVE” deschide seria de 17 concerte, în 17 localități

• 20 iunie, ora 19:00, la Tulcea-Teatrul “Jean Bart”
• 21 iunie, ora 19:00 la Galați-Teatrul de Operă și Operetă “Nae Leonard”
• 23 iunie, ora 19:00/Iași-Palatul Culturii, Sala “Henri Coandă”
• 24 iunie, ora 13:00/Mihăileni/Botoșani-Căminul Cultural
• 25 iunie, ora 18:00 la Suceava-Teatrul Matei Vișniec
• 26 iunie, ora 19:00, Ghimeș/Bacău-Biserica Romano-Catolică
• 28 iunie, ora 19:00- Satu-Mare-Filarmonica “Dinu Lipatti”
• 29 iunie, ora 19:00, Oradea-Catedrala Greco-Catolică “Sfântul Nicolae”
• 1 iulie, ora 19:00 la Timișoara Capitală Culturală Europenă la Filarmonica “Banatul”
• 2 iulie, ora 20:00-Sibiu- Muzeul de Istorie
• 3 iulie, ora 19:00, Bistrița/Crama Jelna
• 4 iulie, ora 19:00, Brașov/Biserica Neagră
• 5 iulie, ora 19:00, Sebeș, Catedrala Lutherană-Evanghelică
• 6 iulie, ora 20:00/Târgu-Jiu-Parcul Coloana fără sfârșit a lui Brâncuși
• 7 iulie, ora 19:00, Hobița- Casa Memorială “Constantin Brâncuși”
• 8 iulie, ora 19:00-Filarmonica “Oltenia”-Craiova,
• iar turneul se va încheie pe 9 iulie, ora 19:00, București- Sala Radio.

“IN THE MOOD FOR LOVE”- Turneul Internațional Stradivarius este dedicat și în acest an unei cauze de interes public, prin mesajul #ConectațilaFapteBune – Bursa “Adrian Tomescu”, prin care propunem publicului să se implice și să vină în sprijinul tinerilor artiști, astfel pot dona pentru această cauză.

Anul acesta, Turneul Stradivarius, a cărui ediție se intitulează «In the Mood for Love», ne propune un traseu al acestui sentiment care însumează peste 4000 de kilometri, se parcurge în 21 de zile și are 17 «popasuri» în diverse locuri din țară. Acolo ne dau întâlnire Alexandru Tomescu și vioara lui, dar și Adela Liculescu și pianul ei. «In the Mood for Love» evocă și ceea ce simțim noi, cei din BRD, față de muzica clasică, pe care o susținem cu consecvență de decenii și pe care astfel o putem oferi cu drag clienților noștri și tuturor iubitorilor de muzică. Vă invităm să petrecem împreună o vară de neuitat, presărată cu muzică și iubire, a spus Flavia Popa, Secretar General BRD, Partener Principal.

Turneul Internațional Stradivarius este un proiect care are loc an de an prin generozitatea și încrederea pe care Partenerii proiectului o investesc.  Datorită susținerii lor financiare, emoționale și de comunicare au contribuit extraordinar la crearea unei comunități importante și extinse, iubitoare de muzică clasică, iar astăzi am ajuns la ediția a XVIa.  Pentru această încredere, încurajare și pentru că mesajul nostru este transmis publicului prin dumneavoastră, Vă MULȚUMIM!

Parteneri și Sponsori:

BRD GROUPE SOCIETE GENERAL- PARTENER PRINCIPAL

SPONSORI: ANGELLI, POPOVICI NIȚU STOICA & ASOCIAȚII, AQUA CARPATICA, SÂMBUREȘTI, AUCHAN RETAIL, TOYOTA CRAIOVA- PARTENER MOBILITATE, SECURITAS ROMÂNIA – PARTENER SECURITATE, F64, IBIS STYLES București,

PARTENERI INSTITUȚIONALI&MEDIA: RADIO ROMÂNIA, TVR, AGERPRES, RFI, OBSERVATORUL CULTURAL, CĂRTUREȘTI, VERIDICA.RO,  HAUTE CULTURE

PRODUCĂTORI: FUNDAȚIA CULTURALĂ ”REMEMBER ENESCU”, BRANDYOU-UP, KUB

CO-ORGANIZATORI: Teatrul „Jean-Bart” Tulcea, Teatrul de Operă și Operetă „Nae Leonard” Galați, Muzeul de Istorie-Sibiu, Biserica Greco-Catolică „Sfântul Nicolae” Oradea,  Centrul Cultural ”Lucian Blaga” și Primăria Sebeș,  Crama Jelna-Bistrița-Năsăud, Primăria Mihăileni/Botoșani, Centrul Cultural „Bucovina” și Teatrul „Matei Vișniec” Suceava, Biserica Neagră-Brașov, Biserica Romano-Catolică din Ghimeș-Făget/Bacău, Degustarium și Oameniiinspiră.ro –Ghimeș-Făget/Bacău, Centrul Muzeal „Moldova” – Palatul Culturi și Primăria Iași, Rotary Club Târgu-Jiu, Primăria Peștișani și Casa Memorială „Brâncuși” Hobița-Gorj, Filarmonica „Dinu Lipatti” Satu-Mare, Filarmonica „Banatul” Timișoara, Filarmonica „Oltenia” Craiova și Orchestrele Radio România.

Detalii suplimentare pe: turneulstradivarius.ro și FB&INSTAGRAM- alexandru tomescu oficial

 Departament Comunicare Turneul Stradivarius & Alexandru Tomescu

@contact@rememeberenescu.ro/anca.gheorghe@brandyou-up.ro

Artistul canadian EKKSTACY, cunoscut pentru combinația inedită de post-punk și synth wave, va cânta pentru prima dată la București  – joi, 29 iunie, de la ora 21, la Control Club.

În deschidere: eroii locali PĂSĂRILE NU EXISTĂ!

Biletele sunt disponibile în rețeaua Eventbook.

În vârstă de doar 21 de ani, EKKSTACY este considerat o revelație a scenei indie din Canada, având deja în palmares un EP și un album de studio. Puternic influențat de curentele rap pe care le-a descoperit via SoundCloud, dar și de post-punk și indie rock, adolescentul pasionat de skateboarding și chitară a văzut în muzică o evadare din realitatea în care se lupta cu depresia, tentativele de suicid și consumul de droguri, după divorțul părinților. „Aveam nevoie de o supapă, pentru că nu mai aveam pe nimeni. Așa că m-am apucat să scriu muzică”, mărturisește artistul.  

În timpul liber dintre turele lucrate într-un depozit Amazon, EKKSTACY reușește să învețe singur cum să-și canalizeze obsesiile muzicale dar și stresul post-traumatic în piese simple cu versuri brutal de oneste despre tristețe și automutilare, cu un sound similar post-punk-ului de la începutul anilor ’80. La finalul lui 2020, lansează pe platformele de streaming piesa i walk this earth all by myself, ce îl propulsează aproape instantaneu în topul preferințelor tinerilor, devenind un fel de „Ian Curtis al epocii TikTok”.

Trei ani mai târziu, EKKSTACY are o armată de fani, dar și aprecierea criticilor muzicali. Cel mai recent album, Misery, lansat anul trecut, îi consolidează statutul de poet punk cu influențe ce variază de la trap la new wave.

Un Ian Curtis al epocii TikTok – Dilema Veche

EKKSTACY combines the bleak SoundCloud emo delivery of Lil Peep with the peppy new wave melancholia of the Drums and a dash of pop-punk revival. – Exclaim!

Moody alt. breakthrough artist indulging in negativity and emotional indie-rock beats – Kerrang!

EKKSTACY‘s ‘misery’ is the soundtrack to your nihilist fantasy – Ones to Watch

https://linktr.ee/ekkstacy

EKKSTACY – I Walk This Earth All By Myself (video): https://youtu.be/uto7z_YEuaM

EKKSTACY – I Just Want To Hide My Face (video): https://youtu.be/BJ3tpDw9Jjg

PĂSĂRILE NU EXISTĂ! este un proiect muzical autohton ce sfidează limitele post-punk-ului, îmbinându-l cu influențe bossanova, indie și jazz.

https://linktr.ee/pasarilenuexista

Concertul EKKSTACY (CA)și PĂSĂRILE NU EXISTĂ! (RO) de la București este organizat de Control Club, cu sprijinul OneDay. Fb event: https://www.facebook.com/events/622858499882462/

Biletele sunt disponibile online pe Eventbook.ro (https://eventbook.ro/music/bilete-ekkstacy-control-club) și în rețeaua partenerilor Eventbook. Presale: primele 100 de bilete pot fi achiziționate la prețul de 65 de lei. Ulterior, biletele vor costa 80 de lei.

Private Venganza, una din principalele formații în curs de afirmare din scena underground bucureșteană, va concerta alături de Taxawal! pe 7 iulie, începând cu ora 8, în localul I-auzi Una de pe Bărăției 33 din București.

Private Venganza este o trupă de emo și garage rock formată în capitală în toamna lui 2021. Cu un sunet care este încă în curs de formare, trupa are ca influențe principale curentele de post punk, post hardcore și midwest-emo, versurile abordând situații reale, conflicte interne și interpersonale și lupta de a te simți bine în pielea ta.

Ne amenințau în glumă în timpul concertului că va urma o baladă emoționantă la un moment dat în concert, însă ridicau nivelul de energie cu fiecare piesă. – Rock FM

Cu peste 30 de concerte în palmares, un demo lansat pe YouTube și deschideri pentru nume rezonante din scena underground din țară precum Orkid și Cardinal, Private Venganza revine în data de 7 iulie în I-auzi Una, după o perioadă în care s-au axat pe scrierea și înregistrarea EP-ului de debut care va fi lansat în această toamnă.

Taxawal! este o trupa formată în septembrie 2022 de Daniel Niang la bas, Bucur “Bri” Simu la tobe și Dragoș Cașenco la voce. La început a funcționat în formulă de trio, însă în scurt timp, alături de Mihail Mischie și Alex Mateian la chitară de armonie respectiv solo, au reușit să-și formeze un stil la intersecția dintre hardcore-punk, jazz, prog, funk și surf rock care s-a remarcat deja în rândul comunității underground din România. Datorită influențelor diverse ale celor 5 membri și a modului colaborativ de scriere a pieselor, fiecare piesă are o energie aparte – pe scurt, e liber la pogo pe 7 iunie în București!