În aprilie 1936, Sebastian ascultă Pasiunile după Matei, de Bach, lucrare care ajunge să-l obsedeze

În mai 1936, Mihail Sebastian este prezent la cele două concerte ale Filarmonicii din Berlin. Orchestra avea să revină la București după 79 de ani

În martie 1937, Hermann Scherchen dirijează Simfonia nr. 5  a lui Mahler

În aprilie 1937, Dvorak – Concertul pentru violoncel și orchestră

În octombrie 1937, Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră de Liszt cu Dinu Lipatti

În decembrie 1937, Concertul pentru violoncel și orchestră  de Robert Schumann cu Pablo Casals, alături de Orchestra Filarmonicii și de dirijorul George Georgescu

În aprilie 1938, recital Wilhelm Backhaus care a avut în program Bach (Concertul italian), Beethoven (Sonatele nr. 17 Furtuna și 28), Brahms (Variațiunile pe o temă de Paganini) și Chopin

În noiembrie 1938, Clara Haskil este prezentă pentru ultima oară pe scenele românești și cântă un concert fetiș al ei, concert care îl va obseda și pe Sebastian: Mozart – Concertul pentru pian și orchestră KV 271

8 august 1936, Festivalul de la Salzburg, Wagner, opera Maeștrii cântăreți din Nürnberg dirijată de Arturo Toscanini.

Decembrie 1936, recitalul pianistului Alexander Brailowsky, unde ascultă nocturna în re diez major de Chopin

Decembrie 1936, concertul pianistului Arthur Rubinstein care cântă Concertul nr. 4  de Beethoven

Februarie 1937, recitalul violonistului Fritz Kreisler care a cântat Sonata Kreutzer de Beethoven pe care o înregistrase cu câteva luni înainte

20 septembrie 1937, Beethoven – Cvartetul Op. 59 Nr. 1

19 octombrie 1939, Brahms – Simfonia nr. 4

18 martie 1942, Beethoven – Cvartetul Marea fugă

23 noiembrie 1942, recital Beethoven al pianistului Wilhelm Kempff care cântă Sonatele Appassionata și Furtuna și Variațiunile Eroica

Vi s-a întâmplat să auziți o piesă în librărie și să vreți să o ascultați pe repeat? Playlistul de mai jos vă lasă să faceți asta cu muzica lunii august din radioul intern Cărturești. Vine la pachet cu câteva recomandări care pot fi luate acasă de pe Carturesti.ro sau din librăria preferată.

Fotografii de Diana Zaharia | www.dianazaharia.ro

EL VY | Return to the moon (2015)

Până apare mult-așteptatul album al celor de la The National, și mai ales dacă vă e dor de vocea lui Matt Berninger, vă puteți delecta cu albumul din 2015 al celor de la EL VY, mai exact un duo format din solistul de la trupa amintită și multi-instrumentalistul Brent Knopf de la Ramona Falls.  Dacă v-ați întrebat vreodată cum ar suna The National cu mai mult ritm și optimism, atunci Return to the moon este răspunsul. Album ne arată latura lor mai senină, cu ritmuri mai catchy și funk, dansabile și chiar ceva new wave, post-punk în partea instrumentală oferită de Knopf. Versurile compuse de Berninger sunt autobiografice în mare parte, așa că nu scăpăm de plăcuta nostalgie bine-știută, căreia vocea baritonală a solistului îi dă greutate. Cu toate acestea, albumul nu cade în butoiul cu melancolie și rămâne per total unul pozitiv și amuzant-îndrăzneț pe alocuri, foarte plăcut auzului.

Feist | Pleasure (2017)

Cântăreața canadiană cu voce inconfundabilă de soprano + multe alte registre, variante și inflexiuni, revine cu un al cincilea album, primul după aproape 6 ani. Dacă ai impresia că nu ai auzit de Feist, ascultă 1234, sunt șanse mari să recunoști hit-ul care a transformat-o în 2007 într-un star pop cam peste tot în lume. În rest, Feist s-a remarcat mai degrabă printr-o combinație inventivă de indie rock, electro și folk, plus ceva jazz/bossa nova, la care se adaugă compoziții lirice profunde. Pe cel mai nou album, Pleasure, revine într-o variantă mai matură și mai îndrăzneață, atât stilistic, cât și orchestral. Un album artsy, surprinzător la fiecare melodie, cu multe variații intens emoționale (marcat de tot atâtea variații vocale impresionante) și curajos instrumental, de la rock, blues și refrene puternice, la piese de atmosferă cu mood romantico-introspectiv și onest liric.

Snarky Puppy | Sylva (2015)

Americanii de la Snarky Puppy au creat cu brio încă de la înființare unul dintre cele mai inovative fusion-uri de jazz-funk, soul, electro, rock. Fiecare dintre albumele lor live (Sylva e deja al cincilea!) e diferit și aduce o colaborare cu artiști din diverse sfere muzicale. Pentru Sylva, trupa i-a luat alături într-o călătorie muzicală inedită pe olandezii de la Metropole Orkest, big-band deja faimos pentru colaborările cu artiști din afara zonei de confort clasice: Basement Jaxx, Elvis Costello sau Laura Mvula. Sylva le-a adus un al doilea Grammy pentru Best Instrumental Band (un al treilea Grammy a venit anul acesta) și cuprinde cam tot ceea ce te-ai aștepta de la o trupă de jazz-funk, în concert cu o orchestră clasică: bucăți cinematice, dreamy și improvizații inteligente, urmate apoi de o nebunie în crescendo de ritmuri funk, de puternice chitare electrice, percuție și instrumente de suflat, și culminează cu o explozie energetică de instrumente de toate felurile. Snarky Puppy și Metropole se urmăresc unii pe alții, se provoacă și se completează, într-un show live de excepție al unei compoziții muzicale cu de toate.

Alt-J | Relaxer (2017)

Pentru cel de-al treilea album al lor, englezii Alt-J schimbă puțin traseul alternative rock pentru care sunt cunoscuți și rămân mai degrabă pe linia indie folk baladesc. În afară de vreo două melodii (Hit me like that snare sau In cold blood), albumul pare că vrea să fie fix ce zice titlul, un relaxer pentru după-amiezi leneșe de weekend și un produs pentru iubitorii de lirism profund specific baladelor brit old-school de prin nord. Ceea ce nu e rău, poate doar pentru câțiva dintre fanii alter-ego-ului indie rock al trupei. Per total, un album de atmosferă visătoare-idilică (mai degrabă autumnală), intim și reflexiv, cu versuri care te pot impresiona ușor (printre preferatele mele: I wanna love you in my own laguage).

 London Grammar | Truth is a beautiful thing (2017)

Încă de la primele melodii apărute, London Grammar a luat cu asalt internetul și site-urile de social media prin avalanșe de share-uri. De aici totul a luat amploare, au urmat radiourile și topurile de toate felurile. Parțial datorită etichetei primite de trupă, cea de mix între The XX și Florence & the Machine, dar și datorită vocii grave, puternice și imposibil de ignorat a solistei Hannah Reid, LG a devenit rapid un produs de succes al zonei electro-pop britanice, la care adaugă ceva melodramatism dreamy foarte plăcut auzului. Cel mai nou album se păstrează fix în aceeași zonă și încântă cu melodii trippy-melancolice, bittersweet, de bucurat sufletul și urechile. A se asculta cu grijă dacă sunteți deja într-un mood albastru.

Saint Germain | Tourist (2000)

Producătorul francez Ludovic Navarre, creierul din spatele St. Germain, este printre puținii și foarte bunii inițiatori ai fusion-ului dintre jazz și electro care au reușit să împace iubitorii pretențioși ai ambelor genuri. Mai mult, Tourist (2000) e unul dintre rar alesele  albume ”not quite 100% jazz” apărute sub labelul Blue Note – cel mai cunoscut label de jazz din lume. Un album excepțional, pe care dacă cumva l-ai ratat până acum, ar fi bine să ”pui urechile” pe el – un ”must” al secolului 21. Un super blend hipnotic (realizat de un sextet de muzicieni) de acid jazz, house, downbeat, ritmuri addictive. Bun pentru zilele de vară cu cocktailuri, petreceri din nopți caniculare sau răsărituri chill. 17 ani mai târziu, Tourist rămâne la fel de fresh și inovativ, un hibrid muzical de excepție, care transcende timpurile și granițele genurilor.

Stan Getz & Joao Gilberto | Getz/Gilberto Feat. Antonio Carlos Jobim (1964)

Se iau inovatorii bossa nova, chitaristul Gilberto și pianistul Jobim, se adaugă saxofonistul Stan Getz și vocea de neuitat a lui Astrud Gilberto (care nu cântase niciodată în public până la acest album care a făcut-o celebră) – rezultă cel mai cunoscut album jazz bossa nova din ’60 și până azi și unul dintre cele mai bine vândute albume de jazz din toate timpurile. Ritmuri braziliene încântătoare sau senzuale, un pian și un saxofon pline de romantism și visare, mult lirism fermecător. Perfect și pentru iubitorii de jazz, dar și pentru iubitorii de orice fel de muzică; perfect pentru orice moment, dar mai ales pentru vara asta, pentru nopți calde petrecute până dimineața cu prieteni (unul sau mai mulți) și pahare asezonate cu gheață.

Chiar dacă “Antarctica” legendarului Vangelis este, la origine, o coloană sonoră a peliculei omonime regizate de japonezul Koreyoshi Kurahara la începutul anilor ’80, nu e neapărat necesar să vezi filmul ca să ai parte de o experiență cinematică la simpla ascultare a CD-ului.

Tema discului, anunțată chiar din prima piesă și dezvoltată în diferite forme pe parcursul a 45 de minute, e specifică esteticii compozitorului grec: orchestrații ample şi linii melodice somptuoase traversează, subliminal, mintea ascultătorului. Experiența e unică, mai ales dacă stai cu ochii închiși și încerci să-ți imaginezi cât de inspirante sunt peisajele arctice, dominate de culoarea albă a zăpezii și de un sentiment constant de singurătate.

Sintetizatoarele și instrumentele clasice folosite de Vangelis în “Antarctica” imprimă ascultătorului o atmosferă foarte bogată sonic. Majoritatea sunetelor sunt pozitive și eterice, nelipsind, însă, pentru contrast, părți “întunecate”, de găsit în bine-intitulata piesă “The Other Side of Antarctica” sau în “Deliverance”, cu care filmul se și încheie.

Discul, apărut pentru prima oară în 1983, a fost disponibil până în 1988 exclusiv pe piața japoneză, fiind considerat pentru restul lumii o raritate scumpă și greu de găsit. În momentul de față, adică de fix 30 de ani, el a fost reeditat de 47 de ori în diferite formate, devenind un album de referință atât pentru ascultătorii de muzică clasică cât și pentru amatorii de sunete exclusiv sintetice.

Vangelis apelează de obicei la mulți colaboratori, dar în cazul coloanei sonore “Antarctica” a compus el însuși partiturile pentru toate instrumentele prezente, fiind și producătorul discului. Mai mult, până și coperta îi aparține, ceea ce înseamnă că filmul lui Kurahara l-a inspirat puternic.

Mulți amatori de muzici ambientale consideră “Antarctica” o capodoperă, mai ales că prima piesă este atât de accesibilă publicului larg încât poate fi cu ușurință difuzată la radio, unde am auzit-o și eu, de altfel, pentru prima oară, pe frecvențe estice, imediat după Revoluție.

Dacă îți place acest disc trebuie neapărat să asculți și coloana sonoră la “Chariots of Fire” (1981) sau “Bladerunner”, capodopera din 1982 pentru care Vangelis a compus muzica, într-o notă mult mai futuristă, însă, decât în cazul “Antarctica”.

Polul Sud și frigul extrem i-au mai inspirat și pe DJ Spooky (“The Antarctica Suite”), care a dedicat chiar și o carte continentelor albe (“The Book of Ice”), sau pe norvegianul Biosphere. Merită să-i asculți împreună iarna asta, poate așa o să ningă mai mult.

“Mezzanine” este un disc atât de bun încât pare, încă de la prima ascultare, o colecție tip “Best of” sau “Greatest Hits”. Apărut în 1998, este, de fapt, cel de-al treilea album al colectivului Massive Attack, pionier al genului trip-hop. La sfârșitul anilor ’90, videoclipuri ca “Teardrop” sau “Angel” erau difuzate constant de posturile de televiziune specializate, fie ele MTV, MCM sau “TVklumea”. Între timp nu mă mai uit la televizor, dar revăd, din când în când, clipul pentru “Teardrop”, care mi se pare în continuare o capodoperă, lucru confirmat și de numeroasele premii pe care le-a primit.

Pe întreg albumul, atmosfera dominantă este de “trip”, cuvânt intraductibil doar prin “călătorie” sau “aventură”, pentru că are și o conotație psihedelică și, aș putea spune, chiar psihedelicioasă, datorită liniilor de bas puternice, bine conturate, versurilor și impresiei generale de “vis” pe care o imprimă. Vis ambiental întreținut de cei de la Massive Attack, mai exact de Robert “3D” Del Naja, Grant “Daddy G” Marshall și de Andy “Mushroom” Vowles (“Mush”). Trupa s-a format în 1988 în Bristol iar discul lor de debut, “Blue Lines”, a apărut în 1991. Pe-atunci și-a câștigat rapid faima printr-o melodie mai degrabă hip-hop decât trip-hop, “Unfinished Sympathy”, votată pe locul 63 într-un clasament NME bazat pe voturile publicului pentru cele mai bune piese apărute vreodată.

Versurile, semnate de Robert “3D” Del Naja, bănuit că ar fi activ și ca graffer (Banksy), funcționează ca poezii “în sine” chiar dacă sunt scoase din context, mai ales în cazul pieselor “Inertia Creeps” sau “Mezzanine”. Altă piesă de ascultat “pe repeat” este “(Exchange)”, unde vocea îi aparține lui Isaac Lee Hayes, artist cunoscut mai ales din zonele de inspirație “soul” și “funk”. Notabilă este și “Man Next Door”, compoziția lui John Holt refăcută de Massive Attack cu intervenția vocală a legendei reggae Horace Andy. Atât “Mezzanine” cât și urmarea, “100th Window”, disc pe care îl recomand cu aceeași căldură, au atins primul loc, pentru săptămâni la rând, în topurile britanice.

Chiar dacă cele cinci albume de studio ale Massive Attack, exceptând versiunile cu piese bonus sau raritățile, s-au vândut în peste 11 milioane de exemplare, “Mezzanine” rămâne cel mai “comercial”, cu aproape 4 milioane de copii vândute în întreaga lume. Texturile și ambianțele folosite de Massive Attack sunt atât de rafinate încât e greu de identificat, de cele mai multe ori, instrumentul folosit la origine.

Un disc de referință care nu trebuie să lipsească din nicio colecție, fie că asculți muzică electronică sau nu.

Experimentalism românesc de cea mai bună calitate

Apărută la casa de discuri canadiană Yatra Arts, colaborarea dintre Syntax (Bardoș Laurian) și Minim (Diana Dulgheru) are ca rezultat unul dintre cele mai interesante albume românești de muzică electronică experimentală apărute în ultimii ani. Ambianțele create de autori îi inspiră atât pe audiofili cât și pe amatorii de muzică “de dans” greu de înscris într-un singur stil. Estetica practicată de cei doi, influențată de cea a unor artiști ca Byetone, Alva Noto sau Ryoji Ikeda, are puncte comune în abordarea deconstrucției sunetelor și în reprezentarea lor vizuală.

Syntax – Microark

Proiectul “Syntax” explorează posibilitățile creative ale fenomenelor microacustice văzute ca unități indivizibile ale sunetului (atomi sau pixeli sonori). Fenomenele (mai mici de o zecime de secundă și mai mari de 10 milisecunde incluzând o gamă de frecvențe cuprinse între 20hz și 20 khz) au servit ca structură de bază unor serii de structuri ritmice cu ajutorul cărora au fost create compoziții atmosferice ce conduc auditorul în universuri poetice întreținute de sunete ce trimit uneori la vinilurile deteriorate, alteori la defectele sau sunetele unor dispozitive analoge sau digitale.

Bardoș Laurian, activ ca muzician din 2007, e influențat de studiul percepției și al teoriei gestalt-urilor care conectează forma spațială (geometrică) de forma temporală (melodie-sunet), afirmând prioritatea întregului asupra părților. El studiază aspectele sinestezice ale percepției și e preocupat de găsirea unui limbaj plastic multidimensional epurat formal, îndreptându-și efortul către studiul limbajelor trans-vizuale și non alfabetice, căutând căi de decodare/transcodare dincolo de limbajul natural. El este autorul mai multor instalații audio-vizuale, printre care se numără “Brouillage”, prezentată în cadrul “InnerSound New Arts Festival #4” în 2016.

Minim – 50hz

Diana Dulgheru se concentrează pe lucrul cu sunetele reduse la forma lor cea mai pură. În cadrul proiectelor sale, Diana explorează relația dintre sunet și forma vizuală, concentrându-se pe posibilitățile estetice ale erorii digitale. “50 hz” pornește de la ideea explorării sonore folosind o singură frecvență (de 50 hz, cu unde triunghiulare și sinusoidale) a cărei valoare este modificată uzând de diverse efecte audio. Sunetele se suprapun, generând astfel erori care oferă multiple posibilități experimentale. Scopul principal este obținerea unei varietăți compoziționale, dar și evidențierea simplității ritmului repetitiv, a cărui diversitate e subliniată prin intermediul unor mijloace minime.

Coloana sonoră a unei angoase

Unul dintre pionierii muzicii electronice din școala berlineză, Klaus Schulze a debutat solo în 1972 cu “Irrlicht”, disc care se află sus în topul meu de muzică electronică din toate timpurile. “Irrlicht” are și o poveste interesantă, ca producție: deși tot ce se aude pare generat de sintetizatoare, artistul a folosit în mare parte înregistrările unei orgi trecute prin mai multe efecte și atent manipulate digital.

Schulze și-a făcut debutul muzical ca percuționist, mai întâi în “Psy Free”, iar mai departe în trupa-cult “Tangerine Dream”, de care s-a despărțit în momentul în care și-a dat seama că are mult mai multă libertate artistică pe cont propriu. A rămas îndrăgostit de tobe programate, însă, iar “Angst” o dovedește din plin, mai ales în cea de-a patra piesă, “Surrender”.

Apărut în 1984, “Angst” e la origine coloana sonoră a unui film cu același nume. Pelicula nu este totuși un film de referință (povestea destul de banală a unui psihopat ucigaș în serie), dar muzica salvează întreaga idee, fiind ușor de digerat pentru un disc conceptual. Mai mult, “Angst” induce sentimente de transă chiar și fără film, care e oricum foarte greu de găsit pe internet sau în magazinele de specialitate.

După cum recunoaște într-un interviu din 2005, Klaus Schulze a avut mână liberă în compunerea acestei coloane sonore, regizorul austriac Gerald Kargl fiind destul de secretos cu proiectul său. Astfel, Schulze a primit scenariul cu mult timp înainte de începerea efectivă a producției, construcția firului epic fiind determinată din start de sunetele compuse de german, lucru care i-a oferit ocazia să-și pună din plin imaginația la contribuție. Întrebat în același interviu de ce nu lucrează cu producători americani din zona Hollywood-ului, Schulze a spus că nu îi place să primească în continuu indicații “prețioase” din partea lor, care i-ar submina și sabota estetica.

“Freeze”, piesa care deschide discul, are o atmosferă misterioasă și întunecată (din ce s-ar chema, ca gen, “dark ambient”), potrivindu-se perfect cu începutul în care eroul principal iese din închisoare. “Pain”, pe de altă parte, este aproape jucăușă, în perfectă opoziție cu titlul, având la bază și tobe programate electronic. Preferata mea de pe întregul disc este “Beyond”, cu percuție minimalistă și multe sintetizatoare old-school (instrumente pe care Schulze le stochează și folosește într-un studio-mamut).

Ascultare plăcută și poate vedeți și filmul, complementar coloanei sonore de pe acest vinil, în ediție remasterizată 2017.

Un disc clasic de dansat pe muzică electronică de cea mai bună calitate, “Second Toughest in the Infants” este perfect în versiunea lui pe două viniluri. Băieții de la Underworld au avut de-a lungul anilor ocazia să facă party în nenumărate rânduri, duo-ul britanic fiind un invitat uzual la festivaluri majore din întreaga lume. Au venit nu doar odată și la București, unde s-au asigurat de succes fără greș prin playlist și prin prestația live.

Una dintre piesele mele preferate, “Pearl’s Girl”, începe reținut, ambiental, pentru a exploda într-un imn experimental cu sample-uri de voce non-inteligibile și jungle vechi, ’90-ist. Piesa devine aproape abrazivă din pricina sintetizatorului atent abuzat, efect continuat și pe “Sappy’s Curry” și cumva confirmat de vocea trecută prin flanger și un delay bine ales. “Sappy’s Curry” e o compoziție jungle de școală veche, bine balansată și calibrată, inclusiv în sonoritățile experimentale, amintind mai degrabă de Aphex Twin decât de Goldie sau alți clasici ai genului.

“Confusion the Waitress” e, în esență, o poezie ilustrată sonor cu o orgă veche, probabil un Hammond, cu snare-uri precise de drum machine bine temperat.

Una dintre cele mai ciudate piese de pe album e “Rowla”, care începe oarecum sinistru, pe frecvențe joase, și evoluează cu ajutorul sintetizatoarelor și percuțiilor bine calibrate, cu linii de bass subacvatice, din altă lume. E o piesă de ascultat neapărat în stări alterate, dar și când abia te-ai trezit, îți bei cafeaua și pui asta pe sistemul audio, cu sunete care penetrează timpanele în cel mai autentic mod britanic.

Discul a apărut în martie 1996 și a devenit de-a lungul timpului un clasic pe care nu trebuie să-l ratezi live, dar care te încântă și înregistrat, în căști sau la petrecere, fiindcă interacțiunea cu publicul funcționează delicios, cu empatie din ambele direcții. Karl Hyde și Rick Smith au început să lucreze la Underworld la începutul anilor ’80, istorie care se simte intens. Coeziunea dintre versurile ciudate, de multe ori criptice, și liniile explozive de bass combinat mereu cu câte un sintetizator nebun e prezentă în fiecare colaborare a celor doi. De estetica lor s-a profitat din plin în multe soundtrack-uri pentru film sau televiziune, Underworld apărând live cu o piesă nouă până și la Olimpiada din Londra din 2012.

Cu atâtea piese bune și cu un concept adresat direct ringului de dans, “Second Toughest in the Infants” e un album de nelipsit din colecția oricărui ascultător de electronice pe vinil.

Cum arată un playlist de scriitor la sfârșit de secol XIX?

Poftiți în lista de preferințe muzicale ale lui I. L. Caragiale, întocmită de Petruș Costea, cercetător în cadrul institutului G. Călinescu și meloman el însuși. Aveți ocazia să ascultați aceeași muzică care a gâdilat într-un mod plăcut urechile celui mai mare dramaturg român

#PressPlay #PlaylistDeScriitor

În ianuarie 1897, Caragiale ascultă la București, în cadrul concertelor Peters, „Dansuri norvegiene” op. 35 de Gustav  Grieg pe care le comentează într-o cronică muzicală astfel: „Cine i-a înfundat pe toți a fost Grieg. Irezistibil! Suita danțurilor norvegiene, cari au o fizionomie de o depărtată asemănare cu a celor naționale românești, a umplut de veselie, se-nțelege, numai prin părțile lor alegre, toate inimele; danțurile nordice au smuls prin ritmul lor țopăitor cea din urmă umbră de melancolie din sufletele auditorilor, așa că Grieg a fost acompaniat, afară din partitură, de tropăieli, mai mult sau mai puțin în tact, dar toate, firește, sincere și dezinteresate”

Tot în ianuarie 1897, și tot în cadrul concertelor Peters, ascultă entuziast Dvořák: uvertura „Spiritul apelor”, despre care avea să scrie „Ce lumini și ce cântece de valuri! Ce adâncimi străvezii în această stranie compoziție!”

La 5 mai 1905, la Berlin, Caragiale ascultă uvertura operei „Wilhelm Tell” a lui Rossini

Dintre lucrările preferate ale compozitorului său fetiș Caragiale alege „ Simfonia a patra” pentru care avea o slăbiciune aparte.

Una dintre lucrările preferate ale lui Caragiale, pe care dorea s-o asculte în vârf de munte: Beethoven – Sonata pentru pian nr. 14, „Sonata Lunii”

Cu peste 100 de discuri listate pe Discogs, Kitaro este fără îndoială un compozitor legendar. Japonezul s-a lansat internațional, de altfel, cu “Best of Silk Road“, al treilea album al său. Ideea de la care a pornit totul a fost un serial de televiziune japonez despre “Drumul Mătăsii”, rută comercială care unește Europa de China de mii de ani. Kitaro s-a lăsat inspirat de povestea acestui drum, rezultatul fiind cinematic și epic în același timp, funcționând și ca album în sine, nu doar ca muzică de ilustrație.

“Best of Silk Road” conține foarte multe influențe sonore atât din Japonia cât și din muzica occidentală, astfel că nu ni se pare deplasată apariția în aceeași piesă (cum ar fi “Flying Celestial Nymphs”) a unui sintetizator completat muzical de o vioară tradițională chinezească. Kitaro folosește, de altfel, nu mai puțin de cinci sintetizatoare pe întregul disc, dar și multe instrumente acustice, flaut, un mellotron și diverse percuții. Rezultatul este unitar, atmosfera transmisă nefiind deloc întunecată, ba dimpotrivă.

Discul are 11 piese plin de texturi celeste, ultima fiind un bonus de aproape 18 minute, în timp ce restul nu depășesc 7 minute. Sentimente de melancolie traversează întreaga compoziție care e de ascultat cel mai bine ca un tot unitar, cu ochii închiși, într-o stare de relaxare specifică tuturor compozițiilor “New Age”.

Albumul excelează prin transa pe care o induce, mai ales în cazul unor piese cum ar fi “Mirage” sau “Caravansary”, întreaga atmosferă find specifică viselor lucide, în care vocile lipsesc cu desăvârșire fiind înlocuite de instrumente tradiționale și diferite sinteze digitale.

Născut în 1953, Kitaro a făcut parte, inițial, din trupa “Far East Family Band”, cu care a avut parte de multe turnee în toată lumea la mijlocul anilor ‘70, ocazie cu care l-a cunoscut pe Klaus Schulze, care a produs două albume ale trupei și a devenit mentorul său în materie de sintetizatoare.

La fel ca în cazul lui Vangelis, și muzica lui Kitaro este greu de catalogat, discuțiile pe această temă încadrându-l fie în tradiția avangardist-progresistă a muzicii electronice, fie în zona mai libertariană a muzicii New Age, chiar dacă sunetele compuse de japonez nu au nimic de-a face cu religia sau spiritualitatea, cel puțin nu la prima ascultare. Lipsa vocilor și a unui mesaj clar te obligă să-ți deschizi mai mult mintea și să-i înțelegi muzica într-un spectru mai larg.

“Best of Silk Road” este un disc clasic și, chiar dacă tocmai împlinește 38 de ani, e încă proaspăt ca sonorități. Îl recomand cu căldură în compania unui strop de Vangelis și poate a unui Jean-Michel Jarre.

Numai uitându-te la tracklistul ăsta îți poți da seama că discul este unul dintre cele mai bune de la Nirvana, dacă nu chiar cel mai bun. “Smells Like Teen Spirit” e în mod clar imnul, cu care albumul se și deschide, urmat de la fel de iconica, cu tot cu clip, “In Bloom”, în care cei patru Nirvana apar îmbrăcați în alb-negru ca pentru niște ani ’60 fără destule piese bune de surf rock. Piesa următoare ar putea intra bine la categoria “blues”-uri, “Come as You Are” fiind aproape monotonă față de următoarea, “Breed”, agresivă din titlu și punk în cel mai bun fel.

“Lithium”, care urmează pe primul CD al acestei monumentale ediții aniversare, e mărturia de bipolar a lui Kurt Cobain, afecțiune tratată, printre multe alte antidepresive și stabilizatoare de stare, cu litiu, folosit de altfel încă de antici pentru sănătatea mentală. “Polly”, apare în total pe cele două discuri de nu mai puțin trei ori, în variante mai soft sau mai gresive, pe când “Territorial Pissings” vine cu o atitudine “raw” și cu versuri tipice lui Cobain: “Just because you’re paranoid/ Don’t mean they’re not after you”.

Albumul continuă punk și în forță, cu riff-uri de grunge și cu refrene numai bune de pogo de școală veche. Pe “Something in the Way” am rupt boxele școlii la petrecerea de final de clasa a 8-a, dând mai mult bas decât puteau duce și arzându-le pe rând. Stația nu avea protecție și nu știa când “dă” prea mult, așa că am dus toate 8 difuzoarele. Petrecerea, însă, a continuat pe alt sistem de sunet, improvizat dar funcțional.

Restul primului disc și majoritatea celui de-al doilea conțin fie rarități, fie versiuni live, mai necosmetizate ale pieselor cunoscute, din concerte legendare cum a fost cel din Seattle din 1991 sau cel de la Paramount, filmat cu multe camere și disponibil integral pe YouTube, tot din 1991, în care Cobain își taie degetele în chitară și cântă cu sânge pe el, într-o cămașa de forță în care stă, de altfel confortabil, întreg concertul. Apare de exemplu piesa “Lounge Act”, într-o versiune mult mai interesantă decât cea clasică, în timp ce “Sappy”, piesă mai rară, vine să concluzioneze dar și să prepare asaltul final, începând cu “Smells Like Teen Spirit” și terminând cu “Old Age”.

Boxsetul are și un booklet cu multe poze destul de rare și merită avut în orice fonotecă ați forma cu gusturile voastre muzicale. Etica grunge are încă multe de spus, la fel de multe cel puțin ca atitudinea punk pe care o dezvoltă și venerează, care a înlocuit de mult estetic kitsch-ul metal sau optzecist. Iar spiritul lui Cobain, cu toată influența masivă primită de la Pixies, pe care-i menționează la fiecare câteva pagini ale jurnalului său, rămâne bine instituit în istoria muzicii și într-o generație care încă se inspiră din versurile lui fruste și din atitudinea de “I don’t give a fuck” pe care a promovat-o mereu.

Deși împlinește anul acesta 24 de ani de la apariție, cel de-al doilea album Nine Inch Nails e extrem de proaspăt. Ca mesaj politic și social, piesele lui te transportă din casă în stradă sau de la birou într-o stare de revoltă împotriva sistemului. Albumul este clasic printre ascultătorii de rock industrial și, repet, still fresh. Variind ca influențe de la rock clasic la techno sau industrial pur sau (aparent) balade (“Piggy”), discul sună foarte bine și a fost reeditat de peste 119 ori.

Piesele se derulează rapid prin mesaje în mare parte politice dar și cu refrene gen “god is dead and no one cares”, de influență nietzscheană, în “Heresy”, care vine imediat înainte de unul din single-uri, “March of The Pigs”. Cu un clip extrem de punk, în care e filmată doar formația, “March of The Pigs” se adresează direct “porcilor” și politrucilor din politică, într-o manieră seacă dar incitantă. Să nu uităm că vorbim de un album conceptual, în care ordinea pieselor e foarte bine gândită. Astfel, urmează “Closer”, cu un clip steampunk și foarte provocator ca imagistică sexuală și franchețe, difuzat de MTV, pe atunci, după 12 noaptea dar și în timpul zilei în variantă cenzurată. “Closer” este o piesă în care Trent Reznor, liderul trupei și principalul compozitor al Nine Inch Nails, urlă pe refren “I wanna fuck you like an animal” pentru că “You get me closer to God”. Intraductibil, piesa trebuie ascultată cu versurile în față.

După geniala “Closer”, preferata mea de pe album și excelentă piesă de petrecere, urmează “Ruiner” și “The Becoming”, foarte cyberpunk ca mesaj, susținând dintr-un nihilism fervent ideea conform căreia în urma pierderii umanității din noi rămânem pustiiți de suflet ca niște mașini. În “The Becoming”, Trent Reznor manipulează sunete industriale, aproape de atmosfera unei uzine, toate provenind din sintetizatoare.

Deși pare de multe ori o formație a unui singur om, având în vedere că de toate, de la compunerea pieselor la orchestrări sau producție efectivă, se ocupă Trent Reznor, Nine Inch Nails are în componență și alți muzicieni talentați, chiar dacă mai puțin vizibili. De remarcat este Atticus Ross, cu care Reznor a colaborat în mai multe rânduri, inclusiv la masivul disc de muzică ambientală “Ghosts I-IV”, de găsit și la Cărturești exclusiv pe vinil. Experimentală și atmosferică, piesa “A Warm Place” contrastează cel mai mult cu restul albumului, fiind în întregime instrumentală, ludică într-o notă destul de întunecată.

Ultima melodie este totodată și cea mai emoționantă prin povestea ei: “Hurt”. Deși are un substrat de baladă, piesa are ca subiect despre depresia și disperarea care apar la sfârșitul drumului vieții. În 2003 ea a fost reinterpretată, mult mai liric, de Johnny Cash, fiind unul din ultimele hituri ale artistului. Deși e foarte egocentric în fiecare pas pe care îl face, Trent Reznor a declarat că, deja, cântecul nu mai e al lui.

Numit de fanii formației drept unul dintre cele mai bune 10 albume de rock industrial apărute vreodată, “The Downward Spiral” are însă și piese mai apropiate ca structură de pop, ca alternare a strofelor și refrenului. Dovadă stau și vânzările: peste nouă milioane de exemplare vândute de la lansarea din 1994, discul atingând locul 2 în clasamentul Billboard 200. Aș zice că e cazul să îl ai și tu.

Pe Jean-Michel Jarre francezii l-au trecut deja la categoria “panteon” sau “comoară națională”. Ce-i drept, muzicianul este o excelentă carte de vizită pentru Franța pe harta internațională, dar subiectivă, a muzicii electronice. A influențat zeci de compozitori contemporani și, când vorbești de Franța în contextul muzicii produse de această țară, numele lui Jean-Michel Jarre este unul din primele care apare în discuție.

Asimilând tradiția muzicii electronice pornită de compozitori cum ar fi Pierre Schaefer, Jarre duce povestea un pic mai în contemporan, ecologia spațiului extra- și intraterestru fiind una dintre preocupările sale principale. Cu nume ca “Equinoxe”, “Magnetic Fields” sau “Revolutions” devin clare sursele sale de inspirație, încă de la debutul din 1973 cu coloana sonoră “Les Granges Brulées”. Încă de atunci experimenta foarte mult cu instrumente tradiționale, iar azi apare constant în concert cu mici acordeoane amplificate și alte instrumente, fie ele din zona “folk”, fie dinspre cea simfonică.

Jarre se folosește live de proiecții cu lasere, video-mapping, holograme sau artificii, astfel încât felul cel mai bun de a-i experimenta muzica e să te duci la concert. Era cât pe ce să se întâmple asta în România, iar una din primele povești despre Jarre pe care am auzit-o imediat după Revoluția din 1989 e că ar fi vrut să vină să cânte, că tot ne “eliberasem” de comunism, dar i s-a interzis folosirea Casei Poporului. Poate fi un mit urban dar, oricum, plauzibil, având în vedere locurile extravagante unde își desfășoară Jean-Michel Jarre concertele (piramida din fața muzeului Luvru, Piața Concorde, Orașul Interzis sau Piața Tien-am-Men din China). Chiar dacă nu va veni prea curând în România, povestea lui cu Casa Poporului e de transmis mai departe. Concertele lui sunt în egală măsură grandioase, dar și cu note de kitsch-pop pe alocuri, cel puțin în ceea ce privește aspectul vizual și performativ al invitaților pe care îi are în ultima vreme.

Dublul CD “Concertele din China”, despre care vorbim acum, este o excelentă introducere pentru întreaga sa muzică, împărțită în atâtea decenii, chiar dacă e un disc editat pentru oară în 1982. Artistul își cântă atât piese de pe primele albume (“Equinoxe”, “Magnetic Fields” și “Oxygene”) dar vine și cu atmosfere tradiționale în piese cum ar fi “Arpegiator” sau “Night in Shanghai”.

Cu ocazia “Concertelor din China”, Jean-Michel Jarre a reușit și o premieră, fiind primul muzician vestic invitat să cânte în fața publicului chinez, în 1981. Începând cu 2004, artistul a intrat în Cartea Recordurilor pentru cei mai mulți spectatori prezenți la un eveniment desfășurat în aer liber de-a lungul a două concerte.

Dacă prima parte a albumului este una mai introspectivă și “serioasă”, cea de-a două e aproape bună de dans începând cu piesa “Night in Shanghai” și până la sfârșitul discului, cu “Souvenir of China”, probabil una dintre cele mai frumoase și melancolice piese ale lui. Povestea pe care ne-o spune Jarre prin muzica sa curge lin, cu ajutorul sintetizatoarelor (dintre care unul este o harpă cu laser) și percuțiilor sintetice, a ambianțelor urbane și, din când în când, a vocilor.

Dacă vrei o experiență cosmică, caută și DVD-ul cu “The Concerts in China“. Sau fă în așa fel încât să ai parte de un concert Jean-Michelle Jarre în România, direct pe Casa Poporului.

Acum jumătate de secol, în vara anului 1969, pe lîngă Aselenizare (sfîrşitul luptei pentru cucerirea Spaţiului) şi protestele de la Stonewall (începutul luptei pentru drepturile LGBT), avea loc şi Woodstock, festivalul devenit între timp simbol, legendă, loc de cult şi de pelerinaj.

Cei patru tineri organizatori, pe numele lor Michael Lang, Artie Kornfeld, Joel Rosenman, şi John P. Roberts, se aflau la începutul carierei (doar unul dintre ei mai co-organizase un festival) şi ştiau că, pentru a pune la cale un festival de dimensiunea sperată, aveau nevoie ca o trupă mare să confirme prezenţa cît mai repede pentru a impulsiona şi alţi artişti să semneze. Acea trupă mare a fost Creedence Clearwater Revival, aflată în acel moment abia la al doilea album (Bayou Country), dar deja în vîrful carierei („Proud Mary” avea să fie, nu doar unul dintre marile hituri ale anului, dar şi cel mai mare succes al lor ever). Creedence erau atît de pe val, încît au mai scos în acel an încă două albume.

Odată ce i-au avut pe afiş pe Creedence (în valoarea de azi, trupa a cîntat pentru aproape 70 de mii de dolari), organizatorii au putut invita pe oricine şi numai din cauza unor angajamente prealabile The Doors şi The Rolling Stones n-au urcat pe scena de la Woodstock. Cu Creedence ca headeri, organizatorii estimau o prezenţă de două sute de mii de oameni. Deşi se întîmpla cu mult înaintea telefoanele mobile, a canalelor media şi a Internetului, au venit aproape o jumătate de milion de tineri şi, de la un punct încolo, cînd era evident că mulţimea nu mai putea fi controlată, accesul a fost lăsat liber, transformînd festivalul într-un eşec financiar. Ploaia a întrerupt concertele celei de-a doua zi, astfel că poiana s-a umplut de noroi. Au existat probleme cu mîncarea, cu serviciile medicale şi sanitare. Autorităţile au folosit elicoptere militare pentru a paraşuta în zonă, haine uscate, alimente şi apă.

Creedence au fost programaţi să cînte în seara de sîmbătă, 16 august, adică în a doua zi de festival, după Grateful Dead şi înainte de Janis Joplin (în cele trei zile ale festivalului au avut loc 32 de concerte), dar din cauza decalajului trupa a urcat pe scenă abia la ora 3 dimineaţa. Au cîntat 11 piese, şi de pe primul album („I put a spell on you”, „Suzie Q”, „Ninety-Nine and a Half Won’t Do”), şi de pe albumul aflat deja în topuri („Born on the Bayou”, „Bootleg”, „Keep on Chooglin`”, „Proud Mary”) şi de pe albumul abia lansat în urmă cu o săptămînă („Green River”, „Bad Moon Rising”, „The Night Time Is the Right Time”, „Commotion”).

Creedence au cîntat aproape o oră (variantele live de la „Keep on Chooglin`” şi „Suzie Q” depăşesc fiecare 10 minute) şi, în ciuda sonorizării destul de modeste, au făcut o treabă foarte bună. Din păcate, John Fogerty, chitaristul, vocalistul, compozitorul şi leader-ul grupului, n-a fost suficient de mulţumit de cîntare şi a refuzat ca filmarea cu ei să apară în documentarul Woodstock – Three Days of Peace & Music (regiaMichael Wadleigh, 1970). Documentarul nu doar că avea să primească un Oscar, dar avea să fie mărturia măreţiei festivalului şi argumentul suprem al intrării Woodstock-ului în cultura populară. (Neil Young a fost singurul artist care a refuzat să fie chiar şi filmat în timpul concertului, considerînd că asta va distrage atenţia publicului de la muzică). După ghinionul de a urca pe scenă la ora 3 dimineaţa după o zi ploioasă, şi după Grateful Dead (cunoscuţi pentru volumul foarte ridicat al sunetului lor care aliena o bună parte din public), lipsa cîntării lor din documentar a contribuit major la faptul că trupa n-a beneficiat niciodată din plin de prezenţa la Woodstock.

Ei bine, acest album apărut la 50 de ani de la eveniment, (le) face dreptate. Patru dintre piesele lor apăruseră pe box set-ul aniversar Woodstock: Three Days of Peace and Music (1994), dar acum toate cele 11 piese, cu intermezzo-uri cu tot (anunţul MC-ului, strigătele publicului, acordul instrumentelor), apar pentru prima dată pe un CD.

Istoria fiind zisă, restul e doar audiţie şi plăcere.

P.S. Pentru o istorie în imagini, sunet şi mărturii ale martorilor festivalului, recomand două documentare: clasicul Woodstock – Three Days of Peace & Music (regia Michael Wadleigh, 1970) şi recentul Woodstock: Three Days That Defined a Generation (regia Barak Goodman, 2018), plus box set-ul cu 38 de CD-uri care compilează toate concertele festivalului: Woodstock – Back to the Garden: The Definitive 50th Anniversary Archive.

Cărți, muzică, filme, vinyluri, accesorii și împachetare gratuită 

Auzim deja foșnetul împachetării cadourilor de Crăciun, ne facem liste, căutăm informații, încercăm să aflăm secretele celor dragi despre ceea ce și-ar dori să primească în dar de la Moș Crăciun. Este un an atipic, dar unul în care, poate mai mult ca niciodată, ne gândim la ceea ce contează pentru celălalt, pentru noi, pentru relația pe care o avem și felul în care o putem sărbători. 

Știm că îți place să-i surprinzi pe cei apropiați cu cadourile inspirate din Cărturești, iar dacă aveai nevoie de motive în plus, iată numai câteva:

Selecții speciale din literatura română și universală, clasică sau contemporană: le găsești pe toate la locul știu deja sau la rafturile tematice speciale pe care le pregătim permanent.

Selecții speciale de carte în limbă străină: traduceri în limbi străine ale autorilor străini, dar și titlurile originale ale celor mai îndrăgiți autori ai lumii. De asemenea, găsești colecții speciale, pachete cu integralele unor romane sau serii pentru pasionați. 

O gamă largă de albume muzicale pe vinyl: colecțiile noastre fac parte din marea muzică a lumii, care s-a reîntors la un gust aparte pentru muzica ascultată în stil analog, pe un aparat fonograf. Găsești aici clasici, contemporani și nou-intrați în muzică.

Împachetare gratuită: știi deja cât de mult ținem la ceea ce oferi celor dragi și la felul în care arată. Cu atât mai mult acum, continuăm să te bucurăm cu acest serviciu gratuit, util și plin de culoare – la alegerea ta. 

Cărți-cadou pre-împachetate: unele dintre cele mai iubite titluri de către cititorii noștri te așteaptă gata împachetate, pregătite de sărbătoare, cu un abțibild pe care să-ți scrii mesajul special pentru destinatar

Oferte cu Buletinul de Cărturești: știi că ești cititor cu acte în regulă când ai Buletinul de Cărturești și beneficiezi de reduceri la colecții alese, noutăți sau promoții speciale 

Filme, muzică, dulciuri și cărți de Crăciun: perioada Crăciunului este una dintre cele mai iubite, când vine vorba de sărbătorile de peste an. Ideea este că noi am pregătit pentru fiecare raft și secțiune din librărie câte o selecție, fie că vorbim de ceaiuri, accesorii, jucării, decorațiuni, muzică, cărți, filme. E bine să vii cu listele gata făcute de acasă, măcar așa, generic, pentru că mai toate-ți vor face cu ochiul și sigur nu vrei să uiți pe nimeni de pe listă.  

Librarii noștri sunt acolo pentru tine: știi că unele dintre vizitele tale n-ar mai fi la fel fără ajutorul spiridușilor din librărie. Ei sunt mai mult decât librari uneori – devin prietenii tăi și te ajută să găsești ceea ce cauți, să îți duci la bun sfârșit planul pentru a-i bucura pe apropiați, prieteni și pe cei din familie.

Bucuria sărbătorilor de iarnă vine adesea însoțită și de agitația pe care pregătirea unui Crăciun de poveste o presupune, fie că vorbim de nerăbdarea deschiderii cadourilor sau de planificarea meniului pentru masa festivă în familie. Însă această emoție n-ar trebui știrbită de presiunea ca lucrurile să iasă perfect, prin alegerea tuturor acelor detalii care conturează spiritul de sărbătoare așa cum ni-l imaginăm.

Pentru a preîntâmpina micile neplăceri și anxietăți provocate de organizarea Crăciunului mult visat, putem să ne organizăm un pic mai bine, adică mai din timp. Sigur, dacă vorbim de „liste, liste și iar liste” asta ne-ar putea înfricoșa din nou ceva mai tare, că doar cine are timp pentru toate astea? Dar poate chiar asta ne-ar ajuta să ne gândim de câteva ori înainte de a cumpăra compulsiv, din grabă și de stres fiindcă e deja douăzeci și ceva decembrie, iar colegei preferate de la lucru nu ai apucat să-i împachetezi în vreun fel grija pe care i-o porți și nici celui mai bun prieten din copilărie nu te-ai preocupat să-i cauți marca preferată de turtă dulce. 

Așadar, începe să te gândești la toți oamenii cărora vrei să le arăți ce înseamnă pentru tine cu ocazia aceasta și pune-i pe o listă: pe hârtie, într-un excel sau dacă te descurci nemaipomenit cu organizarea camerelor din capul tău, ține-i bine pe toți acolo. Apoi, gândește-te la bugetul pe care îl rezervi tuturor cadourilor și împarte timpul rămas până la Crăciun într-un număr de săptămâni, alegând pe urmă care vor fi cele două în care vei rezolva această misiune. Din momentul în care te-ai gândit la toate persoanele cărora vrei să le oferi ceva, începe bineînțeles, să te gândești și la ce ai vrea să le oferi în limita bugetului stabilit de tine. 

Deși ne dorim ca darurile oferite să fie foarte apreciate, ar trebui să avem mereu în gând faptul că este o posibilitate reală să nu nimerim pe nimeni în totalitate și că, înainte de toate, Crăciunul înfățișează pura emoție a dăruitului. Însă, bineînțeles, poți începe cu un exercițiu de memorie pentru a vedea cât de atent ai fost la prietenii tăi în întâlnirile de pe Zoom sau la iubitul tău în timp ce îți povestea despre noua lui  pasiune. Rezervă-ți maximum o săptămână din cele două pentru a tăia și șterge ideile pe care le vezi potrivite pentru ei, ca următoarea săptămână să o dedici cercetatului și cumpăratului.

De altfel, nu uita că, pe măsură ce te apropii de perioada sărbătorilor de iarnă, crește și posibilitatea ca livrările să întârzie și să rămâi dezamăgit. În altă ordine de idei, odată ce ești conștient că în două săptămâni poți avea lista cadourilor pregătită, te-ai hotărât cui vei oferi cadouri, care este bugetul și treci printr-un proces de reîmprospătare a memoriei legat de ce își doresc prietenii tăi, vei fi eroul acestei misiuni.

Dacă însă memoria nu te ajută sau pur și simplu nu ați avut that talk, poți oricând să verifici selecția produselor de Crăciun din magazinele preferate – care să ilustreze astfel amintirea acestui an – sau, pentru cititorii pasionați, le poți verifica secția „to read” de pe Goodreads și chiar să-i surprinzi prin alegerea unui titlu recent apărut. Oricum ar fi, încearcă să te detașezi de stilul de cumpărături pe ultima sută de metri care pare că oferirea cadourilor reprezintă doar o obligație și care te îndepărtează de plăcerea dăruitului. 

Deși un an atipic, este poate șansa ca și lucrurile făcute până acum într-o anumită manieră să devină atipice, și astfel să descoperim ce ușor pot fi făcut lucrurile cu o minimă organizare și atenție la timpul care trece pe lângă noi.

Răbdare, răbdare, răbdare și spor la a nu te da de gol și a reuși să împlinești ce ți-ai propus!

Cum am stat cu muzica în 2020? Trei colege din Cărturești ne-au făcut câte un top personal cu albumele care le-au gâdilat urechile în pandemie. 

IOANA STĂNESCU:

Da, nu are rost să ne reamintim că în 2020 am dus lipsă de tot ce ne făcea viața mai frumoasă sau interesantă, inclusiv concertele (dar tocmai am făcut-o, scuze). Nici să-mi amintesc că aveam bilet la Tricky. Nici că a trecut un an de la ultimul concert în vremuri normale la care am fost. Ne-am adus bineînțeles aminte că totuși tehnologia ne salvează uneori viețile, așa că ne-am făcut comozi în case, balcoane și terase și am ascultat artiști cântând acasă în pijamale, pe alții în studio, orchestre cântând în săli goale sau pentru plante. Ne-am amăgit vreo 2 luni că totul va reveni și am prins un concert două, cu măsuri speciale și public restrâns (pentru mine a fost Byron în Herăstrău, și vai, ce bine arătau trecutul și viitorul). Am revenit resemnați la streaming-ul mai bun sau mai prost, la biletele pline de praf de pe raft, dar care așteaptă cuminți… sau la dorința să investim mai bine într-un pick-up. Ne-am mai înveselit și recăpătat speranța cu mai multe apariții originale la orizontul anului ăsta ciudat, căci au fost destule pentru sufletul nostru meloman prins între patru pereți.

Robin and the Backstabbers, Vladivostok

A apărut de fapt la sfârșitul anului 2019, dar pentru mine e un album al anului trecut. A fost ultimul concert la care am fost înaintea de dezlănțuirea nebuniei și l-am ascultat de nenumărate ori, cu conștiinciozitate, pe parcursul anului. Acel ultim concert a fost într-o zi de iarnă adevărată, cu zăpadă de câțiva centimetri, depusă cât Robin & the Backstabbers cântau (iar Robin ne hipnotiza) „orice carte citită e un grătar pierdut” și se făcea că nu aveau dreptate, căci 2020 avea alte planuri, mai multe cărți citite, iar grătarele se lăsau așteptate pentru vremuri mai bune. 

Primul lor album rămâne încă pe primul loc în topul meu și a fost o revelație la momentul respectiv că o trupă românească poate avea versuri „în halul ăla” de bune și originale și nebune, dar Vladivostok e pe locul 2, cu un picior pe prima treaptă. Am avut momente ascultând albumul, crezând nebunește că melodiile astea se potrivesc și mai bine în ceea ce trăim și băieții au avut o premoniție :))

Furtună mare în depărtare
și-aproape nimeni nicăieri
și-oricum, fă bine și pricepe –
odată ce începe
suntem prizonieri.

Sper ca RATB să fie și primul meu concert post-apocaliptic, că sinceră să fiu, oricât aș da de tare și pe repeat albumul, nu se compară cu hipnotismul și nebunia lui Robin & co, când parcă totul sună și se simte altfel :). Și deși îmi plac toate versurile lor, de pe fiecare album am un vers preferat, așa că îl las aici: “E-așa frumoasă viața – de ce s-o irosești trăind?”

Fiona Apple, Fetch The Bolt Cutters

Cine o știe pe Fiona Apple cea de acum mulți ani, știe că e puțin sărită de pe fix, dar uitați oricum tot ce vă amintiți despre ea, căci pe albumul ăsta este cel mai aproape de o nebunie muzicală extraordinară. Pentru mine, ăsta e cel mai addictive album de anul trecut. Mi-a venit să țip cu/ca Fiona, să mă enervez, să râd sau să dansez. E un album curajos și aventuros din toate punctele de vedere – liric, instrumental, vocal. Fiona Apple pendulează între o mie de genuri, uneori chiar în aceeași melodie, dă de pământ cu orice structură normală a muzicii pop de care cică ar aparține; cântă pe atâtea voci și în atâtea moduri încât ai impresia că mai sunt încă vreo 10 vocaliste. Povestește despre oameni întâlniți, despre iubiri pierdute și iubiți abuzivi, despre ipocrizia pe care vrea să o taxeze măcar prin muzică, despre sacrificii. Solista se joacă cu muzica, dar și cu așteptările publicului ei, căci oricând poți asista la o schimbare bruscă de ton, te poți aprinde odată cu ea la nedreptatea unor lucruri, îți vine să ridici mâinile ca la un concert hip-hop, să dansezi ca într-un ritual sau te poți înmuia brusc la tandrețea vocii care cântă despre iubire. Pentru Fiona și probabil și pentru fanii ei, acest album a avut un efect cathartic. Cu albumul ăsta ești la o sută de concerte diferite deodată, cu o sută de artiști diferiți. E cel mai bun și nebun album de anul trecut. 

Nubya Garcia, Source

Nubya este considerată pe drept cuvânt o revelație a scenei muzicale jazz din Londra și nu numai. Source este albumul ei de debut (full, căci a mai avut inițial un EP), după mai multe colaborări interesante cu artiști de jazz dintr-o tânără generație londoneză care încearcă să creeze un melanj original de jazz clasic cu electro, soul sau beat-uri africane. Pe Source, saxofonista își demonstrează originalitatea prin compoziții cu ingrediente ca ritmuri latine sau efecte de dub și inclusiv bucăți vocale care sună a incantații. Albumul e plin de contraste care surprind, Garcia și colaboratorii săi virtuozi trec ba prin minimalism, ba încorporează întreaga sa moștenire afro-caraibiană (chiar spune într-un interviu că albumul e despre ancestralitate și că s-a inspirat din poveștile familiei), ca apoi să se aventureze în abordări moderne și armonioase sau improvizație. Cred că Nubya Garcia nu e numai un debut puternic, se joacă pe atât de multe planuri și cu atâta siguranță, încât e unul din cele mai faine albume de jazz din ultimul timp. 

Glass animals, Dreamland

Pentru mine, Glass Animals a rămas și în 2020 trupa de dans și voie bună, chiar dacă nu la festivaluri, ci în sufragerie. Energia și nebunia vocalului în special poate aduce atmosfera de festival de vară și acasă. Pentru mine, concertul lor de acum doi ani a fost o continuă uimire în fața energiei inepuizabile a lui Bayley și a puterii lui hipnotice asupra publicului. Ultimul album al trupei psych-pop este la fel de dansant și electric-hipnotizant, cu diferența că mereu-veselul vocal adaugă ceva elemente hip-hop și oferă ceva momente de introspecție, punând de data asta mai mult accent pe amintiri și nostalgii adolescentine, fără a pierde însă din umorul, încrederea în sine și veselia care îl caracterizează. Unii spun că trupa asta este un fel de nostalgie veselă pentru generația ’90 (căci versurile au destule referințe din anii ăia) și ascultată și de generația 2000, a cărei nouă plăcere retro este fix acea perioadă a anilor ’90. Dar publicul lor cred că e mai larg, căci oricine vrea să absoarbă acea energie dintr-un mix de cântece încălzite de soarele de vară, a la Summerwell sau Electric Castle, are aici un warm up perfect pentru verile ce vor reveni. 

GoGo Penguin, GoGo Penguin

Singura problemă a celui de-al cincilea album al trio-ului britanic este că e cam scurt, doar 42 de minute. Cam puțin pentru potențialul lor de experimentare totală în jazz. Citeam la un moment că Gogo Penguin e trupa de jazz pentru cei cărora nu le place jazzul și se prea poate să fie adevărat, căci trioul se joacă pe un teren extrem de larg al jazz-ului experimental, cu ritmuri electronice, clasice, pop-rock sau melodii bune pentru ringul de dans al unui club plin în nopțile de sâmbătă. Știu DJ-i pentru care Gogo Penguin, cu sound-ul lor hibrid, la granița mai multor genuri, foarte electric, este perfect pentru mixat în cluburi. Cei trei membri surprind de fiecare dată cu incredibilele abilități muzicale individuale care, aduse laolaltă, devin o super energie, o alăturare complexă și intensă ce rămâne încântătoare în toate formele ei jazz și not-jazz.

+ bonus: Serpentine Prison, Matt Berninger . Dacă vă este dor de The National și mai avem de așteptat până la un nou album, ei bine, anul trecut, solistul cu vocea sa inconfundabilă a scos un album solo destul de apropiat de sound-ul trupei. 

GEORGIANA URSU: 

2020 a fost cu siguranță un an care a stat sub semnul neprevăzutului, iar multe dintre hobby-urile și plăcerile care ne îndulceau traiul au fost întrerupte sau adaptate la noul normal. Pandemia a schimbat multe în toate domeniile, mai ales în cel muzical, iar artiștii au încercat permanent să găsească soluții pentru a fi cât mai aproape de publicul lor. Din păcate, toate concertele pe care le așteptam au fost amânate, fiind nevoită să ascult muzică mai mult cu mine însămi, ceea ce a fost o mare provocare, dar și un moment bun pentru introspecție. 

Dacă tot am adus vorba de introspecție, primul album cu care mi-am început anul a fost Myopia, al cântăreței și compozitoarei olandeze, Agnes Obel, pe care îl așteptam nerăbdătoare. Myopia e un album în care artista își folosește vocea diafană și pianul pentru a recrea o stare de solitudine, care împinge ascultătorul la meditație. Contemplativ și melancolic, albumul lui Agnes Obel atinge teme precum încrederea, îndoiala și vulnerabilitatea, fragilitatea naturii umane, toate acestea fiind intensificate de sunetele vocii ei gentile, dar ferme, și de pianul atmosferic care, parcă, nu se oprește niciodată. Versurile sunt foarte grațioase și detaliate, dar ambigue și misterioase, cu final deschis, creând senzația că parcă nimic nu se termină cu adevărat. Poezia din melodiile ei amintește puțin de Kate Bush, iar instrumentalul, de filmele lui Tim Burton, nostalgice și macabre. Deși tot albumul este splendid, cred că cel mai mult m-a impresionat „Drosera”, o piesă fără versuri, în care sunetele parcă înghețate ale pianului se combină cu flautul, creând o stare de neliniște resemnată. Agnes Obel este o artistă care mereu se reinventează și care reușește să își satisfacă publicul prin autenticitatea sa.

Un alt album care m-a ajutat să fac față incertitudinii anului 2020 este Pitfalls, al trupei norvegiene de progressive rock, Leprous. Pitfalls a fost albumul pe care toți fanii l-au așteptat cu mare interes, având în vedere standardele ridicate de albumele anterioare. Cu Pitfalls, Leprous s-au aventurat mai departe ca nimeni alții, distanțându-se de sound-ul metalic și adesea agresiv cu care ne-au obișnuit până la acest nou album. Compoziția acestuia este aproape atmosferică, ambientală, iar vocea lui Einar Solberg reușește să echilibreze sunetele nostalgice și melancolice cu cele furioase. Pitfalls este un album care are și o încărcătură emoțională destul de puternică, cu versuri care ascund vulnerabilitatea și anxietatea în fața cunoscutului, dar și a necunoscutului. 

Al treilea album, pe care l-am ascultat în a doua jumătate a anului 2020, a fost Voices, al compozitorului și pianistului Max Richter, unul dintre artiștii și oamenii mei preferați. Rodul a zece ani de muncă, Voices este o pledoarie impresionantă și emoționantă pentru compasiune și toleranță, lansat într-un an în care a fost nevoie de asta mai mult decât oricând. Combinând muzica clasică cu cea electronică și adăugând sunete din natură, Max Richter a introdus pasaje preluate din Declarația Universală a Drepturilor Omului, citite în mai multe limbi, reușind astfel să creeze un album-concept inovativ și impresionant. La fel ca multe dintre albumele sale, Voices pare să fie și o celebrare și validare a muzicii în sine și a capacității acesteia de a fi mereu un mijloc de a depăși cele mai grele momente ale vieții prin creație. 

Am decis să las pe final de listă o trupă care mi-e foarte dragă, atât prin ceea ce sunt ei ca artiști, cât și prin felul lor de a fi, de a exista într-o lume în care tradițiile și spiritualitatea nu mai sunt chiar pe primul loc. Wardruna e o trupă din Norvegia, cunoscută inițial pentru implicarea în coloana sonoră a serialului Vikingii, dar care încet-încet și-a creat un public care i-a rămas fidel. Reușesc să impresioneze prin felul în care își creează albumele, inspirându-se într-o foarte mare măsură din mitologia nordică, din cultura și tradițiile nordice și folosind în mod semnificativ instrumente tradiționale scandinave. Ultimul album la care au lucrat – Kvitravn – anunțat în 2019, a suferit câteva amânări până să fie, în cele din urmă, lansat la nivel global în ianuarie 2021. Acest nou album, la fel ca și celelalte, are la bază ideea că natura este principala sursă de inspirație, având totodată și un efect tămăduitor. Mai mult decât atât, Kvitravn explorează și idei spirituale și filosofice (precum animismul), însă acestea sunt doar sugerate subtil, împingându-l pe ascultător să-și creeze propriul adevăr.

Ca bonus, îi menționez aici și pe cei de la GoGo Penguin, care, în 2020, erau printre invitații festivalului de Jazz din Timișoara și pe care îi așteptam cu sufletul la gură, dar, din cauza pandemiei, au fost nevoiți să reprogrameze totul pentru anul acesta. GoGo Penguin e o trupă interesantă, care combină elemente de jazz cu muzică electronică, creând albume cu o atmosferă relaxantă, dar stranie.

CORINA GRASU:

Pentru cine nu m-a citit niciodată, pe blogul personal Negustoreasa de muzică sau pe site-ul ProgNotes, vă spun de la început că iubesc muzica sub nenumăratele ei forme, deși mă opresc adesea asupra rockului și metalului progresiv. Flacăra arde puternic încă din primele zile ca librar la Cărturești, când începeam să pun CD peste CD în și așa micuțul și înghesuitul raft de acasă. Am menținut-o vie luând parte la concertele live, care în 2020 mi-au lipsit enorm. Un an trist pentru scena muzicală, în care focul a ars, înăbușit, ce-i drept, ca la fiecare lansare de album să mai sară niște scântei. Nu pot însă să nu observ că a fost un an bogat în lansări, cu materiale discografice solide care pentru mine au reprezentat o gură de oxigen.

The Trail of Dead, X: The Godless Void and Other Stories

Am început anul în forță cu X: The Godless Void and Other Stories, al zecelea album de studio al grupului american …And they will know us by the trail of dead. Procesul compozițional a debutat după o pauză a vocalistului trupei Conrad Keely, și o călătorie în Cambodia, pentru a explora și alte texturi sonore. Odată reunit cu membrii trupei, muzicianul revine la stilul tradițional Trail of Dead și creează alături de aceștia un material expansiv, elaborat, dar deloc ostentativ, ce încorporează un sunet sălbatic și grunjos caracteristic Sonic Youth, dar și imnuri simfonice specifice Rush.

X: The Godless Void and Other Stories îmi place pentru că mă ajută să fac un salt în timp la momentul când trupe precum Soundgarden, R.E.M., Radiohead, Smashing Pumpkins și The Cranberries îmi populau playlistul. Apoi bula sonorităților alternative din anii `90 este completată de influențele date de Talk Talk, o formație britanică de synthpop și new wave pe care am descoperit-o recent.

Melodiile mele preferate, care-mi trezesc amintiri adolescentine sunt „Something Like This”, „Don’t Look Down”, „Children of the Sky” și ”Gone”. Versurile existențiale și instrumentalul melancolic de pe „Something Like This” reprezintă pentru mine dragoste la prima ascultare. Apoi piesa „Don’t Look Down” se remarcă prin pași grăbiți de tobe și intensități vibrante și efervescente de chitară, iar „Children of the Sky” e balada rock tipică, a la Green Day, care începe cu chitară acustică și explodează într-un zid sonor zbuciumat.

Cold lessons of a season’s frown like something in the wind
Took the kinder words out of my mouth and left me with the rage

Katatonia, City Burials

După această frumoasă călătorie muzicală plină de reminescențe, am avut parte de o perioadă cu puține descoperiri, dar și una de liniște, în care am simțit nevoia să-mi pun ordine în gânduri și să-mi găsesc echilibrul emoțional. Audițiile de material nou s-au reluat la final de aprilie odată cu lansarea City Burials a trupei Katatonia.

Devenită sinonimă cu un metal progresiv melancolic, deși la începuturile sale, în 1991, membrii trupei erau priviți, alături de Anathema, drept pionierii death/doom-ului, Katatonia compune un album ce încurajează o stare de spirit deja omniprezentă. Mai însuflețit și nu la fel de depresiv precum A Fall of Hearts, „City Burials” păstrează nota melancolică, specifică Katatonia. Albumul este despre reînvierea amintirilor, despre potrivirea bucăților de oglindă spartă și despre ridicarea unui imperiu din cenușă, toate lăsate la mila timpului să vindece, să repare.

„Heart Set to Divide”, „Behind the Blood” și „Laquer” spun povestea regelui proaspăt încoronat care se luptă cu trecutul. Punând cap la cap povestea, aflăm că „Heart Set to Divide” este încredințată vocii de mătase și jocului de armonii al lui Jonas Renkse și că „Behind the Blood” este săltăreață, metalică și scăldată în solo-urile de chitară construite de Roger Öjersson. „City Burials” nu uită să reamintească odată cu aceasta de originile heavy metal ale trupei, în timp ce „Lacquer” se apleacă spre partea electronică pulsantă și întunecată a albumului.

Celebrating the abandoned and mourning the destroyed. The city burials.

În aceeași notă recomand cu drag alte două albume: Oceans of Slumber – Oceans of Slumber și Panther de la Pain of Salvation.

În altă ordine de note muzicale și într-o cu totul altă tabără, al treilea album care m-a fermecat în 2020 este gingașul și înduioșătorul Folklore. Într-o zi toridă de iulie, încă de la prima ascultare mi-am dat seama că ultima oară când am mai rezonat cu muzica lui Taylor Swift a fost în 2008, cu albumul Fearless. Deși diferit, Folklore se întoarce cumva la origini și reușește să mă vrăjească prin simplitatea cu care sunt construite melodiile, cu versurile sentimentale și vocea caldă a lui Taylor.

Folklore este narativ, cinematic, iar Taylor știe să spună povești fantastice, istorice sau personale cu ajutorul versurilor și cadențelor pe care le manipulează în așa fel încât să te țină aproape pe întreaga durată a albumului. Îmi e foarte greu să aleg favorite, însă mi-a plăcut duetul de pe „Exile” cu Bon Iver, în special schimbul de versuri dintre cei doi, influențele country și explozia de emoții din final; pianul jucăuș de pe cardigan și biografia muzicală creată pe „The Last Great American Dinasty”, o melodie compusă pentru a dăinui.

I think I’ve seen this film before, and I didn’t like the ending.

În spiritul indie al Folklore, mai recomand și ultimul album Lana del Ray, Violet Bent Backwards Over The Grass, cartea sa cu versuri cu același titlu, dar și Useless Magic a lui Florence and the Machine, împreună cu albumele ei, High Hopes, Ceremonials și Lungs.

Kansas, The Absence of Presence

2020 a fost clar un an al melancoliei, al aducerii aminte, și mi-am amintit cu drag de perioadele când ascultam pop, baladele lui Taylor Swift, când umblam în căști cu rockul alternativ al anilor ‘90, dar și când descopeream pentru prima oară trupele de rock classic ale anilor ‘60, ‘70 și ‘80. Kansas era una dintre ele, dădeam replay la piese precum „Carry on Wayward Son”, „Dust In The Wind” și eram impresionată de intrumentația complexă, sound-ul plin, armoniile și temele grandioase de pe „Leftoverture” (1976).

Noul album, The Absence of Presence, păstrează toate acele elemente și încă din prima melodie, care dă numele albumului și reprezintă esența acestuia, auzim notele pianului lui Tom Breslin (Yes, Camel, The Sea Within), plânsetul viorii lui David Ragsdale și vocea lui Ronnie Platts. Versurile vorbesc despre plecarea cuiva drag, a cărei prezență poate fi încă simțită prin intermediul amintirilor.

The Absence of Presence este un material complet pe care îl recomand fanilor Boston, Van der Graaf Generator, Foreiner, Rush sau Deep Purple, iubitorilor de rock progresiv, rock clasic sau celor care doresc să retrăiască acea perioadă a părului lung, a gecilor de blugi și a pantalonilor evazați. Albumul conține 8:22 de minute din piesa memorabilă care dă numele albumului, balada „Never”, „Throwing Mountains”, cea mai heavy bucată muzicală de pe album, energica „Propulsion 1” și clasica melodie prog, „Animals On The Roof”.

The absence of presence fills the air
I know you’re here but you’re not really there

Din aceeași sferă recomand Power Up, al neobosiților regi ai hard rock-ului de la AC/DC, dar și albumul live Distant Memories al trupei de metal progresiv Dream Theater.

Gregory Porter, All Rise

La final de an și odată cu apropierea Crăciunului l-am descoperit pe Gregory Porter, un interpret de soul și jazz cu o voce caldă și un timbru deosebit pe care atunci când l-am auzit pentru prima oară nu mi-a venit să cred că e contemporan cu noi. Acest Nat King Cole al zilelor noastre mi-a ținut companie în librărie toată perioada aglomerată din decembrie când cititorii noștri erau în căutare de cadouri.

Gregory Porter s-a așezat frumos în playlistul librăriei (Ioana e vinovată pentru asta) și m-a însoțit la fiecare pas cu melodii precum „Hey Laura”, „Smile”, „Ballerina” sau „Mona Lisa”. Am rămas impresionată de modul original în care-și compune piesele, de mixul dintre jazz, soul, blues și gospel, de implicarea unei orchestre și de vocea carismatică cu care reușește să readucă jazz-ul mai aproape de oameni. Așa că am decis să-mi torn un pahar cu vin rose și să ascult în tihnă acasă și All Rise, ultimul album al muzicianului.

All Rise este intim, Gregory cântă despre evenimente personale și filozofii de viață. De asemenea, dintr-un album de 16 melodii pot să aleg cel puțin 7 care mă fac să dansez și să fredonez împreună cu el: „Concorde”, „Revival Song”, „Merchants of Paradise”, „Long List Of Troubles”, „Mister Holland”, „Everything You Touch is Gold” și „You Can Join My Band”.

With a million miles of odometry
And the moon like a goon staring back at me
I’m holding onto this dear Earth
With love and gravity

În final, dacă vă place Nat King Cole și v-a plăcut Gregory Porter, vă recomand Night and Day, disc semnat de Luiza Zan, alături de Big Band-ul Radio.

Pe 24 martie, Radio România Muzical, singurul post de radio dedicat muzicii clasice și de jazz din România, împlinește 24 de ani. De la prima emisie pe frecvența de 72.08 MHz, RRM a trecut prin nenumărate prime transmisiuni directe: de la Teatrul „Metropolitan” din New York și deschiderea stagiunii la Teatrul Scala din Milano, în 1998, la Festivalul Richard Wagner de la Bayreuth în 2000, dar şi prin nenumărate proiecte menite să aducă muzica cultă mai aproape de publicul larg. Aici se înscriu şi concertele susținute la Librăria Cărtureşti Verona în 2006 sau programul început în 2010 Ascultă 5 minute de muzică clasică, cu audiții de muzică clasică în nenumărate spații neconvenționale, program care continuă cu aplomb şi astăzi.

Ca în fiecare an, în calitate de parteneri și mai ales prieteni ai muzicii clasice, sărbătorim și noi aniversarea RRM pe carturesti.ro, alături de ascultătorii RRM şi de toți pasionații de muzică clasică. Melomania e mai mult decât o simplă campanie pe care o dedicăm în fiecare primăvară aniversării Radio România Muzical, e o stare de spirit care însoțește toți prietenii muzicii culte. Cu această ocazie, întreaga ofertă în stoc de muzică clasică are cu până la 30% reducere exclusiv pe carturesti.ro în timpul Săptămânii muzicii clasice, în perioada 22-28 martie. 

Câteva sugestii sunt binevenite pentru melomani, atât pentru cei interesați de marii interpreți din secolul trecut, cât și pentru cei care vor mai degrabă să descopere noile nume care abia încep să se bucure de celebritate.
Cu siguranță veți găsi în oferta carturesti.ro marii muzicieni fără de care nici nu poate fi imaginată muzica din secolul 20: de la Arturo Toscanini, cu o inegalabilă integrală a simfoniilor lui Beethoven, Eugene Ormandy, cu un cofret de muzică modernă, în care dirijează și prima rapsodie enesciană, Artur Schnabel, care a înregistrat la începutul anilor ‘30 prima integrală a sonatelor lui Beethoven, Vladimir Horowitz, considerat de Martha Argerich „cel mai bun lucru care i se putea întâmpla pianului”, într-o generoasă selecție Chopin, la Maria Callas, Otto Klemperer, David Oistrah, Emil Gilels sau Mstislav Rostropovich.

Pentru cei care vor să descopere mai multe, le propunem să asculte interpreți uitați sau mult mai puțin cunoscuți, care s-au bucurat cândva de faimă, dar n-au mai fost reeditați uneori de decenii. Câteva case de discuri încearcă să readucă la lumină aceste nume, iar unul dintre acestea este al marelui pianist american André Watts, care a debutat, la 16 ani, în Concertele pentru tineret ale lui Leonard Bernstein. E o bună ocazie de a descoperi un virtuoz care a cântat și la București în anii ’60. 

Un raft special este dedicat muzicienilor pe care i-am putut vedea și la București, la Festivalul Enescu: Martha Argerich (dacă în zilele noastre există un pianist legendar, ea este acela!), Nelson Freire, Ivo Pogorelich, Mariss Jansons, Zubin Mehta sau Joyce DiDonato.

Tinerii muzicieni, aflați la primele lor discuri, oferă uneori adevărate revelații, iar pianistul englez Benjamin Grosvenor este un foarte bun exemplu. Muzicologul Mark Ainley spunea despre el că dacă ar fi trăit la începutul secolului 20, cu siguranță astăzi încă i-am asculta înregistrările. 

Și muzicienii români au locul lor în selecția noastră de recomandări, de la George Enescu, într-o tulburătoare înregistrare a partitelor și sonatelor pentru vioară solo de Bach, Constantin Silvestri, cu un CD dublu cu înregistrări live inedite realizate la Bournemouth, Sergiu Celibidache, Clara Haskil, cu un cofret de 17 CD-uri care adună toate înregistrările ei de studio, și Dinu Lipatti la Mihaela Ursuleasa, Dan Grigore, Angela Gheorghiu, Elena Moșuc sau Laura Buruiană și Alexandru Tomescu.

“Mezzanine” este un disc atât de bun încât pare, încă de la prima ascultare, o colecție tip “Best of” sau “Greatest Hits”. Apărut în 1998, este, de fapt, cel de-al treilea album al colectivului Massive Attack, pionier al genului trip-hop. La sfârșitul anilor ’90, videoclipuri ca “Teardrop” sau “Angel” erau difuzate constant de posturile de televiziune specializate, fie ele MTV, MCM sau “TVklumea”. Între timp nu mă mai uit la televizor, dar revăd, din când în când, clipul pentru “Teardrop”, care mi se pare în continuare o capodoperă, lucru confirmat și de numeroasele premii pe care le-a primit.

Pe întreg albumul, atmosfera dominantă este de “trip”, cuvânt intraductibil doar prin “călătorie” sau “aventură”, pentru că are și o conotație psihedelică și, aș putea spune, chiar psihedelicioasă, datorită liniilor de bas puternice, bine conturate, versurilor și impresiei generale de “vis” pe care o imprimă. Vis ambiental întreținut de cei de la Massive Attack, mai exact de Robert “3D” Del Naja, Grant “Daddy G” Marshall și de Andy “Mushroom” Vowles (“Mush”). Trupa s-a format în 1988 în Bristol iar discul lor de debut, “Blue Lines”, a apărut în 1991. Pe-atunci și-a câștigat rapid faima printr-o melodie mai degrabă hip-hop decât trip-hop, “Unfinished Sympathy”, votată pe locul 63 într-un clasament NME bazat pe voturile publicului pentru cele mai bune piese apărute vreodată.

Versurile, semnate de Robert “3D” Del Naja, bănuit că ar fi activ și ca graffer (Banksy), funcționează ca poezii “în sine” chiar dacă sunt scoase din context, mai ales în cazul pieselor “Inertia Creeps” sau “Mezzanine”. Altă piesă de ascultat “pe repeat” este “(Exchange)”, unde vocea îi aparține lui Isaac Lee Hayes, artist cunoscut mai ales din zonele de inspirație “soul” și “funk”. Notabilă este și “Man Next Door”, compoziția lui John Holt refăcută de Massive Attack cu intervenția vocală a legendei reggae Horace Andy. Atât “Mezzanine” cât și urmarea, “100th Window”, disc pe care îl recomand cu aceeași căldură, au atins primul loc, pentru săptămâni la rând, în topurile britanice.

Chiar dacă cele cinci albume de studio ale Massive Attack, exceptând versiunile cu piese bonus sau raritățile, s-au vândut în peste 11 milioane de exemplare, “Mezzanine” rămâne cel mai “comercial”, cu aproape 4 milioane de copii vândute în întreaga lume. Texturile și ambianțele folosite de Massive Attack sunt atât de rafinate încât e greu de identificat, de cele mai multe ori, instrumentul folosit la origine.

Un disc de referință care nu trebuie să lipsească din nicio colecție, fie că asculți muzică electronică sau nu.