Experimentalism românesc de cea mai bună calitate

Apărută la casa de discuri canadiană Yatra Arts, colaborarea dintre Syntax (Bardoș Laurian) și Minim (Diana Dulgheru) are ca rezultat unul dintre cele mai interesante albume românești de muzică electronică experimentală apărute în ultimii ani. Ambianțele create de autori îi inspiră atât pe audiofili cât și pe amatorii de muzică “de dans” greu de înscris într-un singur stil. Estetica practicată de cei doi, influențată de cea a unor artiști ca Byetone, Alva Noto sau Ryoji Ikeda, are puncte comune în abordarea deconstrucției sunetelor și în reprezentarea lor vizuală.

Syntax – Microark

Proiectul “Syntax” explorează posibilitățile creative ale fenomenelor microacustice văzute ca unități indivizibile ale sunetului (atomi sau pixeli sonori). Fenomenele (mai mici de o zecime de secundă și mai mari de 10 milisecunde incluzând o gamă de frecvențe cuprinse între 20hz și 20 khz) au servit ca structură de bază unor serii de structuri ritmice cu ajutorul cărora au fost create compoziții atmosferice ce conduc auditorul în universuri poetice întreținute de sunete ce trimit uneori la vinilurile deteriorate, alteori la defectele sau sunetele unor dispozitive analoge sau digitale.

Bardoș Laurian, activ ca muzician din 2007, e influențat de studiul percepției și al teoriei gestalt-urilor care conectează forma spațială (geometrică) de forma temporală (melodie-sunet), afirmând prioritatea întregului asupra părților. El studiază aspectele sinestezice ale percepției și e preocupat de găsirea unui limbaj plastic multidimensional epurat formal, îndreptându-și efortul către studiul limbajelor trans-vizuale și non alfabetice, căutând căi de decodare/transcodare dincolo de limbajul natural. El este autorul mai multor instalații audio-vizuale, printre care se numără “Brouillage”, prezentată în cadrul “InnerSound New Arts Festival #4” în 2016.

Minim – 50hz

Diana Dulgheru se concentrează pe lucrul cu sunetele reduse la forma lor cea mai pură. În cadrul proiectelor sale, Diana explorează relația dintre sunet și forma vizuală, concentrându-se pe posibilitățile estetice ale erorii digitale. “50 hz” pornește de la ideea explorării sonore folosind o singură frecvență (de 50 hz, cu unde triunghiulare și sinusoidale) a cărei valoare este modificată uzând de diverse efecte audio. Sunetele se suprapun, generând astfel erori care oferă multiple posibilități experimentale. Scopul principal este obținerea unei varietăți compoziționale, dar și evidențierea simplității ritmului repetitiv, a cărui diversitate e subliniată prin intermediul unor mijloace minime.

De Petruș Costea

Cu siguranță muzicianul român al acestui moment, Cristian Măcelaru a revenit pe scena Festivalului Enescu, de această dată în fruntea Orchestrei Naționale a Franței, al cărei dirijor principal și director muzical a devenit în acest an.În program au figurat trei compozitori francezi – Ravel (La Valse și Daphnis și Chloé), Messiaen (Les Offrandes oubliées), Dutilleux (Mystère de l’instant) –, Enescu (Poema română), dar și concerte de Grieg și Șostakovici, ai căror soliști au fost Denis Matsuev și Maxim Vengerov.

De aproape cinci ani sunteți directorul muzical al Festivalului de Muzică Contemporană Cabrillo, din California. Care este motivul pentru care în Occident, comparând cu România cel puțin, se cântă atât de multă muzică contemporană? Și cât de important este pentru dirijorul unei orchestre să umple sălile, ceea ce pentru unii manageri din România a devenit o adevărată obsesie?

Un răspuns foarte simplu e faptul că în America, cel puțin acum 20 de ani, a apărut acest trend în care compozitorii au încercat să se apropie mai mult de public prin felul în care scriu muzică. E o muzică mult mai accesibilă, mai ușor de înțeles, pentru un public care iubește muzica, dar căruia îi e frică de a fi acuzat că nu o înțelege. De aceea, în America se pune un accent enorm pe muzica contemporană, dar una mai accesibilă decât cea din Europa, zic eu. Și am o filozofie întreagă legată de motivul pentru care se întâmplă lucrul acesta. Pentru că, uitați, la începutul secolului XX a fost primul moment în care compozitorii au devenit doar compozitori, nu și interpreți ai propriilor lucrări. Pentru că, până în acest punct, inclusiv Bartók, care a murit în 1945, tot ceea ce scria pentru pian, scria pentru a interpreta el însuși. Atunci când un compozitor s-a îndepărtat de momentul creației de pe scenă, în fața unui public, acea conexiune care se stabilește între interpret și public s-a rupt. Pentru că nu există om care să vină pe scenă și să cânte ceva, să compună o piesă pe care s-o interpreteze în fața publicului și să se bucure de faptul că publicul a rămas complet dezamăgit. Nu cred că există o astfel de persoană. Și atunci, ceea ce s-a întâmplat a fost că, în momentul în care compozitorii nu-și mai interpretau piesele, s-a creat o prăpastie între compozitori și public, care, pe măsura trecerii timpului, a devenit de fapt noul stil de a compune. Iar noul stil de a compune, cel din anii ’50, ’60 sau ’70, avea drept criteriu cât de mult nu îi place publicului o lucrare – cu cât îi displăcea mai mult, cu atât compoziția devenea mai valoroasă.

Rezultatul a fost această imensă prăpastie despre care vorbesc. În anii 1990-2000, în America începuse să se revină la vechiul obicei. Pentru că, într-adevăr, problema obsesiei vânzării biletelor este una reală. Însă a mai existat un motiv: muzica contemporană a devenit un exercițiu intelectual complet abstract, dacă ne raportăm la esența muzicii în sine. O școală nouă de gândire, dacă o pot numi așa, a luat naștere în America, unde s-au reintrodus muzica tonală, armonia secolului XIX, conceptul unei melodii care să poată fi ușor recunoscută și fredonată. Iar Europa este, ca de obicei, cu 10-15 ani în urma avangardei americane, avangardă care acum revine la muzica secolului XIX. (Râde.)

Revenind la întrebare, responsabilitatea dirijorului nu este însă cea de a umple sălile. Asta e o gândire complet greșită. Este responsabilitatea unei echipe de marketing să umple sala, motivul pentru care sălile nu sunt pline este faptul că această responsabilitate se pune pe umerii unei persoane care are alt rol. Eu, ca dirijor, nu voi putea niciodată să umplu sala, pentru că rolul meu este să dirijez piesa. Dacă aș fi un șef al unei echipe de marketing, atunci, da, aș accepta asta ca fiind responsabilitatea mea – vânzarea de bilete. 

Ați dirijat mult, mai ales între 2011 și 2017, celebra Orchestră din Philadelphia, care vreme de decenii a fost considerată orchestra cu cel mai frumos sunet. Credeți că s-a mai păstrat ceva din moștenirea lui Eugene Ormandy sau chiar a lui Leopold Stokowski?

Sunetul Orchestrei din Philadelphia este un subiect care se discută foarte des și foarte mult. Fiind în Philadelphia timp de opt ani, cât am locuit acolo, și dirijând orchestra cu care am colaborat strâns de sute de ori, pot spune că sunetul orchestrei a fost o întâmplare arhitecturală. 

Ei cântau într-o sală – Academy of Music – care fusese gândită ca o sală de operă. Este o sală foarte seacă. Și atunci, Eugene Ormandy sau, ca să începem de mai devreme, Stokowski, fiind organist, și-a dorit un sunet extraordinar de amplu și de plin, iar singurul mod în care se putea realiza un asemenea lucru în acea sală era să forțezi cât mai mulți muzicieni să cânte cât mai tare cu putință, cât mai susținut, cât mai apăsat etc. Ormandy, care era și un violonist extraordinar, a înțeles cum se creează acest sunet pe care Stokowski îl căuta. Și atunci a dezvoltat această tradiție a felului în care fiecare membru din Orchestra din Philadelphia cântă ca și cum ar fi Maxim Vengerov. Acesta este lucrul extraordinar la Orchestra din Philadelphia: toți sunt asemenea unor dirijori în orchestră cât privește intensitatea. Ei bine, de aici se trage sunetul frumos din Philadelphia. Între timp, ei s-au mutat în altă sală, în care nu mai e necesar acest mod de a cânta, dar tradiția a rămas, pentru că a fost o tradiție de 50 de ani. De aceea, în momentul în care orchestra merge în Musikverein sau în Carnegie Hall, sunetul pe care îl scoate este extraordinar de frumos, de bogat, de viu. Sunetul acestei orchestre este deci o întâmplare acustică, o consecință directă a sălii în care a cântat atâția ani. 

În prezent, sunteți dirijor principal și director muzical al Orchestrei Naționale a Franței și dirijor permanent al Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din Köln. Care sunt așteptările dvs. legate de cele două orchestre și care sunt principalele proiecte în derulare? Ne-ați putea vorbi despre munca cu orchestra, despre diferențe dintre orchestrele europene și cele americane? Dar dacă le comparăm cu orchestrele din România?

În primul rând, a lucra cu diferite orchestre e ca atunci când te întâlnești cu diferiți prieteni: nu poți spune că așteptările sunt aceleași în raport cu fiecare prieten în parte. Sunt diferite pentru că fiecare om are propria personalitate, propria individualitate, și de fapt asta e ceea ce ne atrage. La fel e și cu orchestra – fiecare orchestră are sunetul ei aparte, dar și fiecare dirijor aduce cu sine un sunet al lui etc. Cu cele două orchestre ale mele împart o bucurie de natură artistică, pentru că fiecare dintre ele are particularitățile ei, care mă obligă, practic, să devin un dirijor mai bun. De fiecare dată când merg în Franța, mă lovesc de lucruri care sunt mai ușor de făcut decât aici sau în Germania și viceversa. În Germania, ei înțeleg destul de diferit unele lucruri, iar pe mine faptul că am o perspectivă diferită de fiecare dată când dirijez cele două orchestre mă obligă să mă perfecționez, ceea ce va ajuta orchestrele să devină mai bune. E un cerc… virtuos (râde) în care suntem cu toții influențați unii de ceilalți. Concret vorbind, orchestra din Germania are un repertoriu foarte bine stabilit sau o tradiție foarte bine stabilită care se axează foarte bine pe repertoriul german și pe cel rusesc, un repertoriu bogat, cu alte cuvinte, iar Orchestra Națională a Franței, pe de altă parte, are ca menire principală promovarea culturii și a muzicii franceze. Deci locul în care se întâlnesc cele două orchestre este, de fapt, la nivel de repertoriu, foarte mic. Și din perspectiva aceasta, a șansei care mi se oferă, pot spune că am, actualmente, una dintre cele mai frumoase cariere pe care și le-ar putea imagina cineva: am o orchestră care se axează foarte mult pe repertoriul francez, apoi am o orchestră axată pe repertoriul rusesc și german, am Festivalul Cabrillo, care este doar despre muzica contemporană, și mai am New World Symphony Orchestra, al cărei pilon central este munca pe care o fac eu cu tinerii. Deci, într-un fel sau altul, fac exact ce am visat, lucrurile pe care mi le-am dorit toată viața, și îmi este dat să le fac pe toate în același timp. Ce este bine e că am fost înzestrat cu acest har de a acorda fiecăreia dintre ele aceeași intensitate – maximă – de care sunt capabil. 

De asemenea, colaborez cât de des îmi permite calendarul cu orchestrele din România și am remarcat, mai ales ca rezultat al accentului care s-a pus în ultimii zece ani pe Orchestra Națională de Tineret, o reînsuflețire a orchestrelor din țară. Pentru că cei care au trecut prin această experiență a orchestrelor de tineret ajung să obțină poziții importante în orchestrele mari din România și să aducă cu ei și o doză de prospețime. Există, bineînțeles, dezamăgirea că lucrurile nu se schimbă mai rapid din punctul de vedere al structurilor orchestrelor. Chiar recent auzeam o statistică plecând de la o orchestră din țară, al cărei manager nu a înțeles ce se întâmplă și mai ales nu a înțeles cum se face treaba asta. Se ajunsese în punctul în care 36 de poziții din orchestră erau neocupate. Iar asta e enorm, având în vedere că, de regulă, o orchestră are între patru și cinci poziții libere pe an. 36 e mai mult de o treime din orchestră. Iar lucrurile astea se întâmplă fie pentru că nu s-au făcut concursuri pentru ocuparea locurilor, fie pentru că e vorba în întregime de un management prost la cel mai înalt nivel. Iar lucrul ăsta, din nefericire, nu e un caz singular, la fel se întâmplă în toată țara. 

Mi-am dorit, bineînțeles, după ce am aflat lucrurile acestea, să influențez existența orchestrelor, viața culturală din România și din acest punct de vedere. Ce înseamnă să conduci o orchestră? Care e nivelul european la care sperăm, pe care-l așteptăm? Mult prea des sunt atacați muzicienii din orchestră – că nu cântă cum trebuie la repetiții, că nu sunt disciplinați – și atât de puțin se vorbește despre lipsa contextului, ca în cazul de față, al nevoii de a cânta într-o orchestră completă. Sunt anumite condiții care trebuie să fie îndeplinite pe scenă, pentru ca artiștii să-și poată face treaba. Aspecte care, deși nu se văd, sunt parte a realității în momentul în care muzicianul se lovește de ele, când îl împiedică efectiv să-și îndeplinească rolul. Din păcate, ceea ce se vede pe scenă e doar prestația artistului, nu și condițiile în care lucrează. Nu se întâmplă niciodată ca o orchestră să cânte fals și să se dea vina pe manager pentru asta, dar concertul acela fals nu e altceva decât rezultatul direct al acțiunilor manageriale. Nu s-au găsit metode prin care echipa de management să ajute orchestra să devină mai bună: prin a găsi un dirijor bun, prin a deschide oportunități europene, prin a invita niște dirijori mai buni, prin a facilita posturi permanente pentru muzicienii români valoroși care pleacă din România pentru că nu au unde lucra, prin multe alte lucruri care nu au de-a face cu muzicienii. Dar eu iubesc muzicienii din România, asta este adevărat. 

În prima jumătate a secolului XX au trăit mulți dirijori care sunt și azi considerați un etalon pentru această artă; mă gândesc la Willem Mengelberg, Wilhelm Furtwängler, Arturo Toscanini, Bruno Walter, Otto Klemperer, John Barbirolli, dar lista este foarte lungă. Credeți că s-a pierdut ceva odată cu obsesia pentru perfecțiunea tehnică a unei interpretări? Își mai poate permite un dirijor astăzi libertățile lui Mengelberg, de exemplu?

Sigur, fiecare interpret are prioritățile lui, și asta este menirea interpretului. Eu nu consider că acești dirijori sunt de neatins, ca să spunem așa. Nu înseamnă că sunt puși pe un piedestal și că nu pot fi criticați. Eu prefer să prezint publicului un Beethoven în felul în care și-a dorit el să fie interpretat, nu din perspectiva felului în care presupun eu că Beethoven ar trebui ajutat, ca să pot justifica interpretarea mea. De aceea, în majoritatea timpului, eu șterg ceea ce alți interpreți au pus în partitură și încerc să mă apropii cât mai mult de adevărul sau realitatea compozitorului. Iar asta, dintr-un singur motiv: dacă vreau eu să scriu o simfonie de Beethoven, iau creionul și scriu una. Nu o schimb pe cea pe care Beethoven a scris-o. Deci e o interpretare născută pur și simplu din respect față de acel compozitor. În acest fel, stilurile muzicale de sute de ani pot fi găsite și descoperite în contextul în care ele au luat naștere, nu în contextul unei singure persoane care atunci vede totul prin prisma ei – Brahms văzut prin prisma Măcelaru, și Beethoven, și Dutilleux, și Debussy, totul prin prisma Măcelaru… Dar eu îmi doresc ca fiecare dintre aceștia să fie reprezentați în stilurile lor proprii, iar pentru ca acest lucru să fie posibil eu trebuie să descopăr și să vin cu o versiune care să fie cât mai apropiată de aceea pe care și-ar fi dorit-o compozitorul. Dar până prin anii ’80-’90 un dirijor care nu venea și nu schimba ceea ce scrisese compozitorul – ca să justifice, să creeze o interpretare – era considerat un dirijor care nu și-a făcut treaba. Deci e și o chestiune ce ține de tradiție, de percepția rolului dirijorului. Rolul meu ca dirijor este, în primul rând, să observ ceea ce a scris compozitorul, iar în al doilea rând, să transmit acest lucru în așa fel orchestrei, încât să o ajut pentru ca ea să cânte cât poate de bine, să ajungă la un nivel cât mai înalt. Și numai în acel punct concertul va fi bun. Un concert în care muzicienii se străduiesc să cânte ideea mea nu va fi la fel de bun pentru public precum un concert în care muzicienii au libertatea să cânte cât pot ei de bine. Chiar dacă va fi o experiență diferită. 

Festivalul SoNoRo XVI „Dreamtigers” s-a încheiat duminică, 7 noiembrie, în București și va continua în Brașov (9 noiembrie), Sibiu (10 noiembrie) și Cluj-Napoca (11-14 noiembrie). O parte dintre concertele din București au fost transmise live și mai pot fi vizionate pe platforma online SoNoRo, https://festival.sonoro.ro/live/, până la finalul anului.

„Ne-a bucurat nespus reîntâlnirea cu publicul în București și de abia așteptăm să începem turneul în țară! Ni se vor alătura noi muzicieni valoroși veniți din toată lumea – Coreea, Rusia, Belgia, Danemarca, Marea Britanie, Elveția și Germania –, unii dintre aceștia în premieră pe scenele din România. Următoarele concerte nu vor mai fi înregistrate, ne întoarcem la spațiul intim și privilegiat al sălii de concert, prin urmare îi invităm pe cei care doresc să continue experiența SoNoRo de anul acesta, să ne urmeze în Brașov, Sibiu și Cluj-Napoca. Îi asigurăm că vor avea parte de o călătorie fantastică, în compania lui Brahms, Mozart, Beethoven, Debussy, Schubert, Arvo Pärt, Ernest Chausson sau Ernst von Dohnányi, în câteva dintre cele mai frumoase orașe din țara noastră.” – Răzvan Popovici, Directorul executiv al Festivalului SoNoRo.

Printre muzicienii care vor concerta în partea a doua a Festivalului SoNoRo XVI „Dreamtigers” se numără Suyeon Kang (vioară), Pavel Berman (vioară), Răzvan Popovici (violă), Alexander Zemtsov (violă), Justus Grim (violoncel), Andreas Brantelid (violoncel), Diana Ketler (pian), Ioan-Dragoș Dimitriu (pian), Thorsten Johanns (clarinet)și Olivier Darbellay (oboi).

Mai multe detalii despre concerte și modalitatea de achiziționare a biletelor în fiecare oraș pot fi găsite aici: https://festival.sonoro.ro/

Recunoscută pentru profunzimea interpretării, performanțele expresive, convingătoare și dexteritatea enormă între discipline, Suyeon Kang este câștigătoare a numeroase concursuri internaționale de vioară. A fost numită „Australian Young Performer of the Year” la vârsta de 16 ani, iar de atunci a concertat ca solistă cu orchestre cunoscute în întreaga lume. Repertoriul ei se întinde de la barocul timpuriu la avangardă, Suyeon fiind un muzician de cameră foarte căutat, invitată la festivaluri de muzică din întreaga lume. În 2021 a fost numită concertmaster la Kammerakademie Potsdam.

Pavel Berman s-a născut în Moscova, unde a studiat la Conservatorul Tchaikovsky și a atras atenția mediului muzical internațional atunci când a câștigat Premiul I și Medalia de aur la Concursul Internațional de Vioară din Indianapolis, în 1990.

Pavel Berman a interpretat pentru publicul de la Carnegie Hall din New York, Théâtre des Champs Elysées din Paris, Auditorio Nacional din Madrid, Bunkakaikan din Tokyo, Teatro alla Scala din Milano, Palais des Beaux Arts din Bruxelles, ca solist al mai multor orchestre precum Orchestra Simfonică din Verona, Orchestra La Fenice din Veneția, Orchestra Simfonică din Moscova, Orchestra Simfonică din Praga, Orchestra Națională Radio din România, Orchestra Simfonică Națională din Portugalia, Orchestra Simfonică din Berlin, Orchestra Filarmonicii Regale din Liverpool, Filarmonica din Beijing.

Răzvan Popovici a studiat la Salzburg, Paris şi Freiburg cu Peter Langgartner, Jean Sulem şi Wolfram Christ.  A interpretat ca solist în sala Filarmonicii din Köln, Festspielhaus Baden-Baden, Ateneul Român din București, Prinzregententheater din München şi Théâtre des Champs-Elysées din Paris, alături de Orchestra de Cameră din Köln, Orchestra de Cameră din Kobe, Orchestra Națională Radio din București, Filarmonica „George Enescu”, Kamerata Kronstadt.

Este invitat regulat la festivaluri din întreaga lume: Lucerne Festival, Wiener Festwochen, Kuhmo Festival, Schwetzinger Festspiele, Mintz Festival Tucumán, Festival Academy Budapest, Kobe Music Festival etc. Printre sălile în care a susținut concerte se numără Carnegie Hall din New York, Musashino Hall din Tokio, Concertgebouw Amsterdam, Konzerthaus şi Musikverein din Viena, South Bank și Wigmore Hall din Londra, YMCA din Ierusalim sau Bozar din Bruxelles. 

Alexander Zemtsov este unul dintre cei mai versatili muzicieni din generația sa, bucurându-se de recunoaștere internațională în calitate de violist și dirijor. La vârsta de 23 de ani a fost numit Viola principală a Orchestrei Filarmonicii din Londra. În 2015, Alexander Zemtsov a fost numit director artistic și dirijor al Orchestrei Simfonice Internaționale Noi (INSO) din Lviv, conferindu-i acestui muzician multinațional german-rus-ucrainean-evreu rolul de „Ambasador al Păcii” în Ucraina, cu scopul de a aduce pacea și unitatea prin muzică. În 2020 a debutat ca dirijor de operă în „Aleko” de Rachmaninov, la Opera Națională Ucraineană din Kiev.

Alexander Zemtsov este membru al programului LEAD!, fiind mentor pentru violă și asistent dirijor al lui Jukka-Pekka Saraste.

Ca solist, violoncelistul Justus Grimm a colaborat cu numeroase orchestre precum English Chamber Orchestra, La Monnaie Symphony Orchestra, London Chamber Orchestra, Staatsorchester Rheinische Philharmonie, Brandenburg Philharmonic Orchestra și Klassische Philharmonie Bonn. Fiind un pasionat al muzicii de cameră, Justus Grimm a înregistrat cu pianistul Florian Wiek sonatele pentru violoncel de Beethoven, Brahms și Șostakovici. Ca interpret de muzică de cameră, a colaborat cu muzicieni precum Abdel Rahman El Bacha, Gérard Caussé, Augustin Dumay, Benoît Fromanger, Stephen Kovacevich, Katia și Marielle Labèque și Christian Poltéra. Începând cu anul 2008, Justus Grimm deține un post de profesor la Conservatorul din Anvers. În cadrul Festivalulului Montepulciano „Cantiere”, Justus a fost numit Artist în Rezidență din 2010.

Andreas Brantelid, născut la Copenhaga, în 1987, și-a făcut debutul ca solist la vârsta de 14 ani, în concertul Elgar, alături de Royal Danish Orchestra din Copenhaga. În prezent Andreas este unul dintre cei mai căutați artiști din Scandinavia, câștigând aprecierea criticii mondiale.

Spectacolele sale recente includ apariții la o serie de orchestre de renume mondial, precum London Philharmonic, BBC Symphony și BBC Philharmonic Orchestras, Tonhalle Orchestre Zurich, Yomiyuri Nippon Symphony, Netherlands Radio Philharmonic, Seattle Symphony, Frankfurt Radio Symphony Orchestra ș.a, dar și toate orchestrele importante din țările nordice.

Printre muzicienii care l-au inspirat și l-au influențat puternic pe Andreas se numără pianistul Bengt Forsberg și violonistul Nils-Erik Sparf, cu care Andreas a interpretat începând cu 2002 în diferite formate de muzică de cameră.

În 2018 a devenit director artistic al Festivalului Internațional de Muzică de Cameră Stavanger. Andreas cântă la un Stradivarius „Boni-Hegar” din 1707, care i-a fost pus la dispoziție prin sprijinul generos al colecționarului de artă norvegian Christen Sveaas.

Diana Ketler și-a început cariera solo la o vârstă fragedă, debutând alături de Orchestra Simfonică Națională Letonă la doar 11 ani. În calitate de pianistă solo, cât și de interpretă de muzică de cameră, a cântat pe scene importante, precum Musikverein, Konzerthaus, Carnegie Hall, Kennedy Centre, Wigmore Hall, Suntory Hall. Participă în mod regulat la festivaluri precum Lucerna, Gstaad, Boswil, Kuhmo Finlanda, Rheingau, Wiener Musikwochen. Diana este membru fondator al Ansamblului Raro, iar alături de Răzvan Popovici este fondatorul platformei culturale SoNoRo, precum și al Festivalului Chiemgauer Musikfrühling din Bavaria. Profesoară la Royal Academy of Music din Londra, a fost numită, în 2016, membră a acestei academii. Din toamna anului 2018 este membră a catedrei de muzică de cameră de la Haute École de Musique din Geneva. Pianista a primit din partea statului leton Great Music Award, cea mai înaltă distincție letonă din domeniul muzical.

Ioan-Dragoș Dimitriu, născut la Brașov în anul 1991, și-a făcut debutul său internațional în 2011 la sala Filarmonicii din Berlin cu concertul numărul 5 „Imperialul“ de Beethoven. În 5 decembrie 2018 a cântat pentru prima oară cu orchestra la Konzerthaus Viena interpretând Rhapsody in Blue de Gershwin. Între 2003 – 2010 a obținut peste 20 de premii I și cinci Mari Premii la concursuri naționale și internaționale de pian, printre care premiul 1 la concursul internațional de muzică din Fundao, Portugalia, între 2003-2007 premiul 1 la olimpiadele naționale și a fost laureat al Eurovision Young Musicians. În 2010 a intrat la Universitatea de Muzică și Arte Dramatice din Viena unde a lucrat sub îndrumarea lui Martin Hughes și pe urmă cu Stefan Arnold. Ca pianist solo sau în ansambluri camerale a obținut peste 25 de premii 1 la concursuri internaționale precum „Pietro Argento“ International Piano Competition în Italia, Cameristi de’ll Alpe Adria Competition în Italia și concursul Casino Austria Rising Stars Award la Viena (alături de saxofonistul sârb Marko Dzomba). În 2019, alături de pianistul Horia Mihail, a fondat Festivalul TAMTAM la Brașov. De asemenea, începând cu martie 2020, cei doi au fondat ScenaVirtualaTAMTAM, prima de acest fel apărută în lume pe perioada pandemiei. Din septembrie 2020, Ioan-Dragoș Dimitriu a fost numit Manager interimar al Filarmonicii din Brașov.

Thorsten Johanns s-a născut în Germania și a început să cânte la clarinet la opt ani. Ca membru al mai multor ansambluri (Quintetto Amadeo, Opera Senza, Zephyr, Saxemble), participă la numeroase festivaluri în Germania, dar și în restul Europei, precum Schleswig-Holstein, Mecklenburg-Vorpommern, Lucerna, Musik-Triennale din la Köln sau Festivalul Tirol, printre altele. În 1998, Johanns a fost numit prim-colaborator al Orchestrei Filarmonice din Essen, iar patru ani mai târziu a ocupat aceeași funcție pe care o are și în prezent, cea de clarinetist principal al Orchestrei Simfonice WDR din Köln. A colaborat cu mai multe orchestre importante, precum filarmonicile din Berlin și München, Orchestra Simfonică NDR din Hamburg, Orchestra Germană Radio și Ansamblul Modern.

Thorsten este primul și singurul clarinetist german care a fost invitat personal de regizorul muzical Alan Gilbert în mai multe rânduri să cânte cu New York Philharmonic Orchestra.

Din septembrie 2015 Thorsten este profesor de clarinet la Academia de Muzică din Weimar și susține masterclass-uri în America și China.

Olivier Darbellay s-a născut la Berna, în Elveția, și a crescut într-o familie de muzicieni. A studiat violoncelul la Conservatorul din Berna cu Patrick Demenga și Peter Hörr, precum și cornul cu Thomas Müller la Berna și Basel. Și-a finalizat studiile de corn cu Bruno Schneider la Freiburg i.Br., absolvind „cu excelență”. Începând cu anul 2000, când a primit premiul „Tribune des Jeunes interprètes” la Lisabona și a fost numit și „Solistul anului 2000” la Concursul Uniunii de Radio Franceze, Olivier este prezent ca solist și muzician de cameră în cele mai prestigioase săli și festivaluri din Europa, America de Nord și Asia.

Olivier Darbellay este specializat la fel de mult în repertoriul istoric interpretat pe instrumente de epocă, precum și în repertoriul contemporan, unde lucrează îndeaproape cu compozitori precum Holliger, Gervasoni, Pauset, Gubler și Darbellay și interpretează în mod regulat premiere mondiale. În plus față de calitatea de prim-solist cu instrumentul său al orchestrei simfonice din Berna și Kammerorchester Basel, Darbellay este un profesor dedicat, susținând cursuri de masterat și ateliere în întreaga lume. De asemenea, este profesor atât la academia de muzică din Lucerna, cât și din Lausanne.

***

Site http://www.sonoro.ro/

Facebook https://www.facebook.com/festivalulSoNoRo

Instagram https://www.instagram.com/sonorofestival/

YouTube http://bit.ly/SoNoRo_Festival

Înființat în anul 2006, Festivalul SoNoRo a adus muzica de cameră în prim-planul vieţii culturale româneşti şi a inclus scena muzicală românească într-o reţea de festivaluri europene de înaltă ţinută. Pe lângă parteneriate tradiționale cu festivaluri din Italia, Letonia, Germania, Anglia, Israel şi Japonia, SoNoRo a concertat în unele dintre cele mai renumite săli din lume, cum ar fi Wigmore Hall din Londra, Konzerthaus din Viena, YMCA din Ierusalim şi Carnegie Hall din New York.

Platforma culturală SoNoRo include Festivalul SoNoRo (16 ani), SoNoRo-Inteferențe, programul de burse și workshop-uri pentru tineri muzicieni (15 ani), SoNoRo On Tour (12 ani), SoNoRo Arezzo (9 ani), SoNoRo Conac, seria de concerte estivale găzduite de clădiri de patrimoniu din România (9 ani), SoNoRo Musikland, festival dedicat tradițiilor și patrimoniului arhitectural din Transilvania (3 ani).

***

Participarea publicului este permisă doar în baza Certificatului verde COVID, pentru persoanele care sunt vaccinate împotriva virusului SARS-CoV-2 și pentru care au trecut 10 zile de la finalizarea schemei complete de vaccinare, respectiv persoanele care se află în perioada cuprinsă între a 15-a zi și a 180-a zi ulterioară confirmării infectării cu virusul SARS-CoV-2.

Proiect cultural finanţat de Ministerul Culturii

Festival prezentat de: Raiffeisen Bank

Sponsori principali: Sistemul Medical MedLife, RomCapital Invest

Parteneri principali: Institutul Cultural Român, Institutul Cervantes

Sponsori: Ciga Energy, Leroy și Asociații, Vodafone, JTI, Fan Courier, NNDPK, Mercure Hotels, Clinica Alcor, Aedificium, Casa Boema

Parteneri: Filarmonica Brașov, Filarmonica de Stat Sibiu, illy, Media Image, Privileg, Artegianale, Hochmeister, Matei Branea, Librăriile Cărturești, Librăriile Humanitas, Fundația Calea Victoriei, Asociația Comercianților din Centrul Istoric al Brașovului, Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, Rotary Club

Parteneri media: RFI România, Radio România Cultural, Radio România Muzical, Harper’s Bazaar, National Geographic, Psychologies, Igloo, Arhitectura, Zeppelin, Designist.ro, Capital, EVZ.ro, RADOR, The Institute, Zile și Nopți, Ziarul Metropolis, LiterNet.ro, Suplimentul de cultură, TIMPUL, Promenada-culturala.ro, IQads.ro, Aiciastat.ro, Flawless.ro, Unsitedemuzica.ro, Blitz TV

Playlist pe vinil de Mihai Dinu

1991 este anul în care Kurt Cobain a devenit un poster boy involuntar, deschizând porțile pentru trupe similare și rearanjând mainstream-ul rockului pentru un nou deceniu. Smells Like Teen Spirit de la Nirvana a ajuns la radio în septembrie 1991, iar trupa a intrat în difuzare pe MTV. Pe măsură ce cântecul a devenit un imn și albumul, un instant classic, la fel s-a întâmplat și cu alte trupe ca Temple Of The Dog, Pearl Jam, Soundgarden sau Alice In Chains.

Dar înainte ca grunge să devină cuvântul la modă după explozia din Seattle, băieții de la R.E.M. s-au bucurat de cele mai mari hituri ale lor de până la acea dată cu Losing My Religion și Shiny Happy People – ambele single-uri de pe albumul lor de succes din 1991, Out of Time. Ambele piese au reprezentat un moment epocal în muzica pop: R.E.M. s-au apropiat din ce în ce mai mult de statutul de  superstar din anii 1988, cu Green, iar Out of Time a fost proclamația ce a pregătit terenul pentru succesul comercial și creativ major al Automatic For The People din 1992. Dar, cel mai semnificativ, a pregătit scena pentru o explozie alt-rock pentru care Nirvana și-a lua cea mai mare parte a tortului.

Red Hot Chili Peppers e altă trupă ce a dus rockul în mainstream. Alternativi, ironici și îndrăgiți pentru sunetul și imaginea lor timpurie punk-rap-thrash-funk, RHCP s-a reinventat cu Blood Sugar Sex Magik. În imaginația de masă, 1991 este cel mai bine cunoscut ca fiind anul în care grunge-ul și-a făcut intrarea în mainstream, odată cu lansarea Nevermind de la Nirvana. 

Dar orice listă cu cele mai bune albume din 1991 conține muzică incredibilă din toate colțurile. Metallica la fel, îmblânzește un stil muzical ce părea nedigerabil, U2 își confirmă statutul și ajunge la apogeul creativ cu Achtung Baby, Massive Attack asambleaza un nou stil muzical, iar Queen face o ultimă reverență împreună cu Freddie Mercury.
Cum ar spune orice producător serios de vinuri: 1991 a fost un an bun.

Guns N’ Roses, Use Your Illusion I & II

Lansate împreună, Use Your Illusion I și II ale oferit trupei Guns N’ Roses o extensie a sunetului hard rock cu elemente de blues și muzică clasică. De asemenea, a inclus una dintre cele mai epice balade rock, November Rain.

Massive Attack, Blue Lines

Deși termenul nu era folosit pe scară largă la momentul lansării sale, albumul de debut al grupului de pionierat din Bristol, Massive Attack, este considerat primul album trip hop din istorie.

Metallica, Black Album

Cel de-al cincilea album auto-intitulat Metallica, cunoscut și sub numele de Black Album, nu a fost doar cel mai bine vândut album al trupei, ci a contribuit, de asemenea, la împingerea heavy metalului către mainstream, cu melodii precum Nothing Else Matters și Enter Sandman.

Queen, Innuendo

Innuendo a fost ultimul album Queen lansat în timpul vieții lui Freddie Mercury și a servit drept închidere perfectă pentru una dintre cele mai uimitoare voci ale muzicii.

U2, Achtung Baby

Coprodus de Brian Eno, cel de-al șaptelea album de studio al trupei irlandeze, Achtung Baby, a adăugat o gamă mai largă de influențe rockului practicat de cei patru, cu hituri precum Mysterious Ways, Even Better Than the Real Thing și One.

Red Hot Chili Peppers, Blood Sugar Sex Magik

Este albumul care a generat clasice funk-rock precum Under the Bridge, Give It Away și Suck My Kiss. Blood Sugar Sex Magik a fost momentul în care trupa și-a găsit cu adevărat drumul.

R.E.M., The Best of R.E.M.

Albumul încheie un an excepțional pentru R.E.M., care a trecut de la o trupă de cultură underground la un reper de radio FM. Discul conține succesele trupei de până la Out Of Time.

Nirvana, Nevermind

Într-o perioadă în care heavy metalul încă domina sfera rock, Kurt Cobain, Dave Grohl și Krist Novoselic au creat un album inovator, declarând grunge-ul ca noul punct de interes.

Pearl Jam, Ten

Îmbinând nebunia grunge cu energia contagioasă a hard rockului, albumul de debut al Pearl Jam a fost un alt instant classic cu hituri precum Jeremy, Alive și Even Flow.

De mai bine de 15 ani deja, SoNoRo umple cu muzică de cameră excelentă sate săsești, conace, biserici fortificate, dar și săli de concert mai convenționale sau mai atipice din București și din țară, spre deliciul unui public din ce în ce mai numeros și mai fidel. Întotdeauna proaspăt, cu teme bine alese și comunicare excelentă, SoNoRo a dovedit în 2020 – prin Răzvan Popovici – că poate fi și extrem de tenace și, aprofundând intens arta improvizației, a dus la bun sfârșit ediția aniversară SoNoRo 15 ani, în ciuda tuturor dificultăților.

Ne aflăm la un an de când viața ni s-a schimbat complet, iar viața artiștilor, cu atât mai mult. Ce s-a schimbat în 2020 pentru tine?
Cel mai mult s-a schimbat predictibilitatea agendei muzicianului, adică a mea. Înainte, știam cu un an, cel puțin, dacă nu cumva cu un an și jumătate înainte, ce se va întâmpla, însă, în condițiile din 2020, practic nu te mai puteai aștepta la nimic previzibil. Pe parcursul anului, am învățat două chestii cruciale: în primul rând, în cazul în care organizezi proiecte proprii, să fii extrem de atent, să fii foarte pe fază și să reacționezi la ce se întâmplă în societate cu privire la cum progresează pandemia, ca să reușești să-ți realizezi proiectele. Și, din punctul ăsta de vedere, anul trecut a fost un an fantastic, am reușit să salvăm aproape tot, cu excepția concertului din Italia și a celui aniversar, de 15 ani de SoNoRo, de la Carnegie Hall. Pe de altă parte, am învățat să improvizez și mai bine ca înainte, să am flexibilitatea necesară; asta a fost marea găselniță: să improvizez pentru a face proiectele posibile. „Arta improvizației” a fost esențială anul trecut, cum este și anul acesta, de altfel.
Dă-mi, te rog, un exemplu de improvizație de care ești mândru!
Măcar faptul că, pentru a realiza ediția aniversară de anul trecut, am schimbat de șapte ori arhitectura festivalului. Vorbim de o schimbare radicală, de 100%: ordinea orașelor, sălile de concert, când normale, când foarte mari – să poți primi un public distanțat, când foarte spectaculoase – să dea bine în înregistrarea variantei live streaming fără public ș.a.m.d.

Mi se pare, de exemplu, că în Estul Europei, în România cu precădere, reușim să posedăm această artă a improvizației, pe care Vestul, inclusiv Japonia sau America, a pierdut-o, pentru că acolo sunt obișnuiți să organizeze anticipat cu unul, doi sau trei ani înainte. Iar în contextul acestei pandemii, nu ai cum să organizezi nici măcar de acum în trei luni. Așadar, din punct de vedere managerial, pentru mine anul trecut a reprezentat o școală extraordinară a vieții, aș spune.

Pe de altă parte, pentru mine ca muzician, cea mai mare diferență față de 2019 a fost că am studiat enorm la instrument, am petrecut timp cu viola, am învățat un repertoriu nou.
Ce lucrări noi ai învățat anul trecut?
Aș menționa măcar doar trei mari concerte pe care le-am învățat: concertul de William Walton, concertul de Cecil Forsyth și concertul de Pēteris Vasks, scris în 2019, pe care, în martie, am avut marea plăcere să-l cânt în premieră în România cu Filarmonicile din Sibiu și Brașov.
Anul trecut ați avut primele concerte online. Care a fost cea mai importantă schimbare, poate frustrare, în relația cu publicul?
Înainte de a cânta primul concert online fără public, nu prea aveam așteptări de la această activitate și nu credeam că poate avea vreun impact prea mare asupra publicului și asupra mea, ca muzician, și asupra noastră, a muzicienilor. Când am ajuns la fața locului, cu ocazia primului live streaming, mi-am dat seama că este o emoție foarte mare, că nu este diminuată în raport cu emoția pe care o resimți în fața unei săli de concert cu public în sală. Este diferită, pentru că știi că poate sunt sute, chiar mii de oameni care se uită. Dintr-un concert local, la Brașov, să zicem, poate deveni un concert internațional cu public din toată lumea, de la New York, Tokyo, München, Berlin, Viena, Iași și București. Deci, responsabilitatea este foarte, foarte mare. Pe de altă parte, când reflectoarele sunt aprinse și te afli alături de trei, patru sau cinci colegi, toți foarte buni muzicieni, predomină bucuria de a cânta. Ești conștient că tu cânți practic pentru un public numeros. Așadar, dacă mă gândesc la experiența de pe scenă, este foarte apropiată de experiența cu public în sală. Ce au lipsit au fost aplauzele. Câteva doar au fost prezente – ale echipei noastre, ale cameramanilor; de câteva ori am avut aplauze înregistrate. Se recreează atmosfera sărbătorească de la sfârșitul interpretării, când publicul te apreciază pentru ce i-ai dat și îți dă înapoi prin aplauze.

În alte concerte online în care am cântat cu orchestre, e un moment extrem de șocant: e o liniște la sfârșit, o liniște care nu-și are locul după un concert. Fluxul în care, la final, tu primești cu recunoștință aprecierea publicului nu mai există. E obișnuită și bizară situația asta a concertelor fără public.

Foto: Șerban Mestecăneanu

Anul trecut, și Martha Argerich a dat câteva recitaluri în Germania, care au fost transmise online, cu sala goală firește; venea pe scenă, făcea o mică plecăciune înspre o sală goală și zâmbea, dar nu era zâmbetul ei, ci un zâmbet puțin straniu, stânjenit.
Ce să facem, fiecare dintre noi primește cum poate această sală goală, care e ca într-o operă dadaistă – practic, te apleci în fața unei săli goale, e ceva neobișnuit.
Cum a reacționat publicul din mediul online?
Comentariile au fost euforice, au urmat mailuri de recunoștință, oameni care se fotografiau cum aplaudau, cum beau un pahar în cinstea noastră, a muzicienilor, pentru aniversarea a 15 ani de SoNoRo. Asta a fost extrem de satisfăcător. Plus că au fost zeci de mii de oameni care au vizionat concertele noastre, să nu uităm asta. E fantastic. Noi avem, în mod obișnuit, un public de aproape 10.000 de oameni la o ediție reușită, când umplem sălile. Sunt sigur că am câștigat mulți ascultători în plus cu ocazia concertelor online, inclusiv un public internațional, care este foarte important pentru reputația festivalului pe termen lung: cu cât află mai mulți oameni din afară despre festival și calitatea acestuia, cu atât îi faci curioși să vină în România. Cu siguranță că vom transmite și live o parte din concertele de anul acesta și din anii următori, tocmai pentru că mediul online îți oferă prezență în alte cercuri decât cele locale sau naționale. Devii un fel de ambasador.
Festivalul are finanțare privată între 80 și 90 la sută. S-a schimbat în vreun fel relația cu sponsorii în vremea pandemiei, a ales cineva să se retragă?
A fost un lucru extraordinar: nu s-a retras nimeni. Pe de o parte, a fost determinarea noastră de a face festivalul cu orice preț și de a merge mai departe cu ediția noastră aniversară, cea de-a cincisprezecea, iar pe de altă parte, am reușit să-i convingem pe sponsori că oamenii au nevoie de festival, iar relația noastră cu sponsorii, fiind construită în foarte mulți ani, pe bază de respect și mulțumire de ambele părți, a dus la reacții extrem de recunoscătoare și entuziaste din partea lor, pentru faptul că am desfășurat pe parcursul verii trecute proiectele în aer liber, cu toată distanțarea necesară, fără niciun incident. Am fost buni căpitani ai unei corăbii care ar fi putut fi foarte ușor una în derivă. Iar astă-toamnă, prin niște eforturi parțial supraomenești, am reușit să facem și ediția aniversară, pentru că sunt mulți cei care s-au gândit anul trecut că nu este posibil să faci nimic. Dar iată că a fost posibil.
Zi-mi, te rog, de incidentul de la Brașov – cel puțin așa s-a văzut din afară –, unde a trebuit să schimbați în ultimul moment sala anunțată inițial.
N-a fost niciun incident. La Brașov a fost doar una dintre micile schimbări dintre toate cele uriașe pe care a trebuit să le gândim anul trecut. În momentul în care s-a anunțat că nu mai este deloc permis accesul publicului în sălile de concert din Brașov, unde am păstrat doar concertele de la Filarmonică, fiind un loc cu acustică excelentă și pian foarte bun, deci condiții ideale de concert online, am mutat concertul de la Biserica Neagră, un loc cu semnificație și acustică bună atunci când cânți din fața altarului, dar unde scăzuse și temperatura spre 13 grade. M-am gândit atunci unde în apropiere îl putem muta și mi-a venit în minte imediat Castelul Cantacuzino de la Bușteni. Am vorbit, deci, imediat cu prietenul meu Kurt, proprietarul castelului, care a fost foarte bucuros să ne găzduiască să cântăm acolo. Evident, aveam deja în minte și o transmisie live din sala principală de bal, spectaculoasă și cu o acustică excelentă. A fost unul dintre cele mai frumoase și mai bine percepute concerte ale festivalului. A fost pur și simplu o schimbare spre bine.
Acum câteva luni, pianistul Lucas Debargue a declarat că pandemia a fost nefastă pentru cultură, dar a fost foarte bună pentru artă. Ce părere ai?
Da, problema e că majoritatea țărilor au arătat cu adevărat ce valoare dau culturii, și pentru mine, din punctul ăsta de vedere, Germania a fost cea mai mare surpriză. Cu excepția Rusiei și a Spaniei, unde concertele au avut în permanență loc, în restul țărilor, activitatea concertistică și teatrală a fost scurtcircuitată. Aici vezi mesajul (și nivelul) politicienilor: trebuie să fiți sănătoși, dar mintea, sufletul și inima nu mai contează. Astea chiar nu sunt importante într-o situație ca aceea pe care o trăim. În privința declarației lui Debargue, da, are mare dreptate.

Eu pot vorbi din experiența proprie: evident, viața culturală a suferit pentru că s-au amânat atâtea festivaluri, turnee, proiecte, dar unii artiști au avut puterea interioară să zică: OK, ce-mi dă perioada asta cel mai valoros? Timpul. Iar noi, cei ocupați cu cariere, cu activitate, nu prea mai aveam timp. A fost mai întâi timp pentru familie, în mod evident, și apoi, în cazul nostru, al muzicienilor, a fost timp pentru studiu, pentru învățarea unui repertoriu nou, pentru reflecție, pentru introspecție.

Nu știu cine ne-ar fi dat mai mult sau mai puțin un an pentru studiu – pentru că, în partea a doua a anului, concertele au început să meargă și, dacă aveai noroc, în țările în care trebuia să cânți era tot mai multă relaxare. Eu am fost unul dintre cei norocoși, care au cântat destul de mult anul trecut. Revenind, timpul pe care l-am avut pentru studiu din cauza pandemiei a fost de neprețuit. N-aș fi crezut niciodată că la vârsta mea mai pot face un progres atât de mare. Dacă aș îndrăzni să cuantific, aș zice că am progresat în ultimul an cât în ultimii cinci anteriori pandemiei.
Care e cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o anul acesta sau ce ai descoperit despre tine? Te-ai schimbat în vreun fel?
Mi s-a întărit credința dinainte că pot materializa niște lucruri și că imposibilul este, de fapt, posibil. Una dintre maximele care mă ajută pe mine mult – o tot repet, îi aparține lui Barenboim – e că lucrurile imposibile sunt mai ușoare decât cele grele, iar anul trecut, în noiembrie-decembrie, era un lucru imposibil să faci un festival. Iată că a fost posibil: au venit toți artiștii în țară pentru două săptămâni, s-au ținut concertele, am avut zeci de mii de privitori. Deci, anul trecut, într-o situație cu adevărat imposibilă, lucrurile chiar s-au întâmplat.
Acum, în încheiere, te-aș ruga să ne spui care sunt planurile voastre pentru anul acesta.
Da, primul pe listă este SoNoRo Interferențe într-o ediție jubiliară, a cincisprezecea, cu peste patru sute de burse acordate. Am început deja la Bușteni, și după aceea vedem… planificat este Montepulciano, în Toscana, ca de obicei, Traunstein, în Germania, și după aceea tot la Bușteni, la Casa Artistului, sau la Tescani, la Casa Enescu. E prematur să faci planuri acum pentru tot anul. SoNoRo Conac este planificat, de asemenea, dar nu complet organizat, se va desfășura în iulie. Așteptăm să vedem cum evoluează lucrurile. Până la festivalul din toamnă, mai avem SoNoRo Musikland, a treia ediție cu desfășurare în Transilvania, între 30 iulie și 8 august, complet planificat în zona săsească Viscri, Meșendorf, Criț, iar după aceea Sighișoara, Hoghilag, Prod, probabil Mediaș, după care ne întoarcem la Brașov. La toamnă, ne pregătim pentru sfârșit de octombrie, început de noiembrie, dar detaliile vor veni mai încolo.

Pentru mai multe detalii despre programele SoNoRo 2021, accesați site-ul SoNoRo.

Turneul Stradivarius 2021 tocmai și-a încheiat călătoria prin țară, iar Alexandru Tomescu probabil că se pregătește deja pentru următorul, pentru că are suficiente variante de repertorii și turnee gata trasate în minte. Vă invităm să citiți (dar să și vizionați) interviul pe care ni l-a acordat în ajunul călătoriei muzicale din vara acesta, în care a cântat și încântat publicul alături de pianistul Josu de Solaun pe note de Beethoven. Călătoria a fost presărată și cu întâlniri cu publicului, pentru lansarea albumului Turneului Odă Bucuriei în librăriile Cărturești. Dacă nu aveți încă CD-ul, îl găsiți în Raftul Turneului Stradivarius de pe carturesti.ro.

Interviu de Monica Anghel și Petruș Costea

Cărturești: Să vorbim puțin despre muzica în vremea pandemiei.
Alexandru Tomescu: Când aveam concrete în aer liber și trebuia să fim distanțați, cineva trebuia să dea paginile partiturilor. Și atunci am găsit soluția: să cântăm după iPaduri; am fost primii care am folosit iPaduri. Altfel, în aer liber, trebuie să prinzi partiturile cu niște cârlige. Așa că am apelat la variantele electronice, care au avantaje și dezavantaje: aveam stresul dacă sunt sau nu încărcate toate tabletele, dacă sunt instalate aplicațiile, dacă merge netul, dacă și-a descărcat toată lumea varianta care trebuie, dacă toată lumea știe cum să utilizeze aplicația ș.a.m.d. Până la urmă, ne-am învățat cu varianta asta. Eu prefer să car partiturile cu mine, chiar dacă nu este ecologic, mă simt mai confortabil cu această concretețe a hârtiei. În plus, mi se pare că e mai durabilă decât varianta electronică. E o deformare profesională, pentru că tehnologia pe care o folosim noi de obicei pe scenă e de acum 300-400 de ani, ceea ce arată longevitatea ei. Cu privire la iPad, nu știu dacă peste 40 sau 4, nu peste 400 de ani, vom mai folosi această tehnologie.

Cărturești: Ce citești în turnee? Ce cărți iei cu tine?
AT: De obicei, vreo 3-4 cărți, literatură contemporană mai ales. Îmi plac cărțile din Raftul Denisei de la Humanitas, de pildă, îmi plac și rușii – Vodolazkin, Ulițkaia, am citit cam tot ce s-a tradus din Murakami, îmi place și literatura japoneză, încep să fac niște pași timizi și în literatura coreeană. Îmi mai plac cărțile de călătorii sau cele scrise de alpiniști, de pildă, cărțile celor care s-au suit pe munte și s-au mai și întors.

Cărturești: Înțeleg că tocmai te-ai întors de pe munte de curând.
AT: Păi, da, încerc să mai iau o gură de aer din când în când, mai ales în căldurile astea. În momentul în care cobori în oraș, te întrebi de ce te-ai întors.

Cărturești: Citiți împreună, tu și fetița ta?
AT: Sigur că da, îi citesc încă dinainte să știe să vorbească și cred că asta a ajutat-o foarte mult să-și dezvolte limbajul, să vorbească fără probleme de la bun început. Are de pe acum o bibliotecă bogată și ce e amuzant – ca toți copiii – e că a învățat pe dinafară cărțile preferate și zice că le citește: știe exact când să dea pagina, dar ea știe de fapt povestea pe dinafară, mă corectează dacă folosesc vreun alt cuvânt, sinonim cu cel din carte.

Cărturești: Ai descoperit nume noi în literatura pentru copii față de ce citeam noi în copilărie?
AT: E adevărat că e o ofertă foarte vastă și destul de pestriță și nu toate cărțile noi mi se par neapărat fantastice, dar mă bucură mult că sunt mulți autori și ilustratori români care se preocupă de zona asta, care fac cărți foarte frumoase împreună. Din cele clasice, Habarnam îmi vine în minte și e, de fapt, un fel de carte de anticipație: fiind scrisă în urmă cu 50-60 de ani, putem vedea cât s-a adeverit din ce ziceau ei acolo. De multe ori, cărțile clasice le citesc părinții pentru nostalgia copilăriei lor. Unele mai prind la copiii noștri, altele, nu. Ei i-ai plăcut cărțile cu Findus, niște clasice în literatura suedeză.

Cărturești: Să trecem la publicul de muzică clasică. Cum arată el?
AT: Mie mi-au zis la un moment dat, într-o localitate pe care voiam să o includem în turneu: știți, aici se cântă numai manele. Iar eu am răspuns: da, exact, poate tocmai din cauza aceasta e nevoie și de un concert de muzică clasică. Măcar pentru variație, să vadă lumea că există și altceva. Este loc sub soare pentru toate muzicile. Oricum, publicul iubitor de muzică clasică este minoritar, minoritar, minoritar, reprezintă o nișă extrem de îngustă. Dar ceea ce este frumos în muzica clasică este că ea nu-ți cere niciun fel de pregătire prealabilă, pur și simplu poți să o asculți din prima și poți să vezi dacă-ți place sau nu. Asta-i tot, atât de simplu. Toată lumea crede că trebuie să absolve niște cursuri de bune maniere în sala de concert, să citească Enciclopedia Britanică, să știe tot despre Beethoven. Sunt, firește, diverse forme de a te bucura de muzica clasică. Dar cea mai directă și mai spontană și cea pe care muzicienii profesioniști au pierdut-o este cea a plăcerii spontane: ai ascultat, ți-a plăcut. Sau nu ți-a plăcut, ți s-a părut ceva îngrozitor. Cred că orice emoție puternică pe care ți-o transmite muzica este dezirabilă, chiar și cea negativă, este preferabilă unei indiferențe totale.

Cărturești: Ce ai recomanda unui tânăr intelectual să asculte?
AT: Aș vrea să am o soluție universal valabilă: luați pilula asta, o înghițiți și deveniți melomani. Însă cred că lucrurile sunt cu mult mai personalizate, ceea ce e cu atât mai interesant. De altfel, nu există niciun moment anume să începi să asculți muzică clasică; mulți se gândesc că trebuie să începi să-i dai bebelușului să asculte Mozart. Dar poate nu tuturor le face bine muzica clasică. Poate pe unii o să-i enerveze. Cred că fiecare are un moment în care descoperă plăcerea de a asculta muzica; poate veni mai devreme sau mai târziu, poate nu vine niciodată. Important e să existe deschiderea, posibilitatea. Sigur că este de o importanță capitală prima experiență. George Enescu povestește cum s-a simțit după ce a ascultat pentru prima dată Wagner: dintr-odată, lumea lui era alta. Umbla pe străzi, nu mai știa cine este, ce se întâmplă, muzica îl dusese spre alte lumi. E important să știi ce asculți, când asculți, în ce context.

Cărturești: George Enescu nu e chiar reprezentativ pentru toată lumea…
AT: Dar foarte mulți dintre muzicienii profesioniști care au făcut carieră din muzică au avut un moment de declic: au mers la un concert care i-a impresionat, au întâlnit un artist, au auzit o lucrare anume și și-au dat seama că asta vor să facă tot restul vieții. Și mai ales copiii, ei sunt extrem de serioși, deși nouă ni se pare că ei se joacă tot timpul. Însă dacă un copil își propune să facă ceva cu toată seriozitatea lui, are toate șansele să iasă ceva incredibil. Dacă i se dă libertatea de a alege și de a-și dezvolta această creativitate.

Eu sunt de mai mulți ani ambasadorul unei campanii frumoase susținute de Radio România Muzical, Ascultă 5 minute de muzică clasică, și chiar dacă e vorba de o doză homeopatică de muzică clasică, sunt niște lucrări foarte atent selecționate tocmai ca să deschidă apetitul: sunt lucrări pe care mulți le vor recunoaște pentru că circulă deja în spațiul public în diverse alte aranjamente, orchestrații, sub formă de muzică pop, jazz sau populară. Cu 5 minute de muzică clasică au șansa de a asculta originalul și, cine știe, poate ajung să facă pasul următor.

Chiar am profitat de oportunitatea oferită de cele 5 minute de muzică clasică în primăvara acestui an și am făcut un proiect pilot în 12 școli, grădinițe și after school-uri din București: cu vioara după mine, am mers să le spun copiilor cum am început eu când eram de vârsta lor și i-am tras pe părinții mei de mânecă că vreau să cânt și eu la vioară. Copiii au fost foarte interesați, mi-au dat mare speranță și încredere în faptul că există un viitor, o finalitate pentru ceea ce încercăm să construim aici în România.

Un lucru interesant, eu aveam vioara după mine și copiii voiau să știe cum funcționează. Eu alesesem inițial o parte dintr-o partită de Bach și, dacă vedeam că ei sunt chiar interesați, îi întrebam dacă doresc să asculte și altceva. A doua piesă era Lăutarul de George Enescu, o lucrare din altă lume, cu o cu totul altă expresivitate și energie. Spre plăcuta mea surpriză, piesa care le plăcea copiilor nu era cea mai ușor digerabilă de Bach, ci Lăutarul, tocmai pentru că era surprinzătoare, neașteptată, neobișnuită, ceea ce ne arată că ei au altă deschidere. Aici nu e vorba de George Enescu din piesele sale de largă circulație, ci de cel din anii de maturitate, când dezvoltase propriul lui limbaj inspirat din folclor, unul foarte complex. E o piesă modernă care le place copiilor de 7, 8 sau 10 ani.

Cărturești: Ai vreun compozitor preferat, vreun dirijor sub bagheta căruia ți-ai dori să cânți, vreun partener de concert pe care ți-l dorești sau vreun violonist care te emoționează în mod deosebit când îl asculți?
AT: Compozitorul preferat este cel ale cărui opere se găsesc pe afișul concertului din seara respectivă. Astăzi, implicarea 100% a artistului în ceea ce face este esențială; citeam de curând ce zicea Beethoven, care s-a exprimat foarte tranșant într-o mulțime de privințe și care a sintetizat foarte bine: să greșești o notă e scuzabil, dar să cânți lipsit de pasiune e de neiertat. Trebuie să fii acolo, să dai viață muzicii, să o ridici astfel încât să ajungă până la public, pentru că tu dacă reproduci doar notele din partitură și te gândești cât de cald este și cât mai ai până poți să bei o bere rece, muzica a murit și publicul va pleca foarte dezamăgit. Sigur că există și pentru mine un compozitor care se află deasupra compozitorilor preferați: Johann Sebastian Bach, care este mai mult decât un compozitor, este un fel de Biblie a noastră.

Ipotetic, dacă ar fi să plec pe o insulă pustie, sigur că aș lua această Biblie a violoniștilor: cele 6 Partite și Sonate pentru vioară solo de Bach. Asta, teoretic, căci practic aș lua o altă partitură, pentru că știu pe dinafară Partitele și Sonatele și le-aș cânta din memorie. Aș lua deci cu mine o partitură pe care nu o cunosc.

Sunt firește o mulțime de compozitori cu care simt că rezonez spontan, în special cei de secol 20: Bartók, Enescu, Stravinski, Șostakovici, Prokofiev. Mai sunt și alții cu care construiesc o relație: e foarte important să simți că îl înțelegi pe compozitor, că înțelegi lucrurile care l-au măcinat, l-au motivat sau entuziasmat, l-au deprimat, pentru că muzica lui e ce a avut compozitorul mai bun, să o faci să devină a ta, să intre în sistemul tău circulator și apoi, când o cânți, să fie 100% a ta și să o poți transmite publicului la întreaga ei viață.

Legat de interpreți, am rămas atașat de violoniștii din epoca de aur – din perioada interbelică până în anii ’50-’60 –, perioadă în care lumea nu alerga după perfecțiunea tehnică care ne obsedează în ziua de azi. Chiar dacă interpretările de atunci poate erau discutabile după standardele de astăzi, aveau viață, te emoționau, îți transmiteau ceva ce s-a pierdut în prezent. Astăzi suntem obsedați de viteză, inclusiv în muzica clasică, totul trebuie cântat din ce în ce mai repede, de parcă muzica clasică ar avea multe în comun cu atletismul, unde cine ajunge primul câștigă.

Or, marii interpreți, marii dirijori – Celibidache, Karajan, Furtwängler –, ajunși la maturitatea lor deplină, favorizau niște tempouri din ce în ce mai lente pentru că atunci poți intra în niște profunzimi care altminteri îți sunt inaccesibile. Profunzimea muzicii presupune niște eforturi colosale din partea muzicienilor; cu cât reduci tempoul, cu atât apăsarea, consistența muzicii devine tot mai mare. Cumva, e ca și cum ai mări gravitația care ține lucrurile laolaltă o dată, de două sau de zece ori, până ce ajunge să genereze o tensiune aproape insuportabilă.

Țin minte o piesă celebră, Aria pe coarda sol de Bach, unde, la un moment dat, căutam o interpretare care să fie mai pe gustul meu și toate mi se păreau grăbite, prea rapide, până ce am găsit una din anii ’60 cu Karajan, care avea o energie în ea – deși destul de imperfectă – ca și cum viața fiecărui muzician din orchestră ar fi depins de pizzicatele de acolo; fiecare pizzicato era o declarație, un statement. O înregistrare cutremurătoare, copleșitoare. Asta căutăm, această emoție, acest curaj de ajunge acolo, de a depăși cumva granițele tot mai strânse în care se desfășoară totul în ziua de azi. În prezent, capacitatea de focalizare, de concentrare a atenției noastre e mult redusă.

Vă invităm să continuați interviul în videoul de mai jos, unde Alexandru Tomescu vorbește mai departe despre alegerea Odei Bucuriei ca repertoriu pentru Turneul Stradivarius de anul acesta, despre edițiile anterioare ale turneelor, dar și despre alte proiecte în care muzicianul este implicat. Nu uită să amintească de liniștea și atenția indispensabile ascultării muzicii, dar și de cât este de important să fii generos în muzică, dar și în viața de zi cu zi.

Câștigător al celei mai recente ediții a Concursului George Enescu secțiunea vioară, Valentin Șerban are șansa să fie prezent în acest Festival în șase concerte diferite. Despre prieteni muzicieni, despre probleme ale vieții muzicale de la noi, dar și despre plăceri de meloman ne-a povestit într-un interviu luat după repetiția pentru Dublul concert de Brahms.

Interviu de Petruș Costea

Ești proaspătul câștigător al Concursului Enescu, secțiunea vioară. Care au fost pentru tine cele mai dificile momente din concurs?
Sigur că un concurs va fi solicitant mereu, dar primele două etape fiind online, a fost mai ușor. E mai ușor să faci o înregistrare, chiar dacă trebuie tratată la fel de bine, ai ocazia să asculți, să repeți… dar live e mai greu. Deci aș spune că ultimele două etape au fost mai grele, în special ultima – am avut și câteva probleme de sănătate și s-au nimerit toate atunci.
Pandemia a contribuit și ea la stres?
Anul acesta, nu. Mă rog, anul trecut a fost mai greu, în primele patru, cinci luni, când nu am cântat deloc. S-au anulat concertele într-o perioadă în care chiar începusem să am mai multe concerte în România. De la întoarcerea în țară, au fost vreo doi ani în care nu am avut absolut niciun concert aici, ceea ce a fost destul de frustrant.
Care au fost cele mai plăcute surprize după ce ai fost declarat câștigător?
Păi faptul că am câștigat a fost cea mai plăcută surpriză, apoi au urmat interviuri, articole, invitații la diferite concerte. Chiar aici, la festival, am vreo cinci concerte. Apoi au urmat, în funcție de cerere, și diferite prestații prin țară, după ce am câștigat. Deci s-a schimbat mult situația, în direcția asta.
Și cum ți se pare felul în care oamenii te percep după ce ai câștigat concursul? În fond, tu cântai la fel de bine și înainte de a câștiga, dar nu erai invitat să cânți. Nu e straniu că oameni de meserie, care știu să identifice un talent, așteaptă astfel de confirmări pentru a angaja un artist? Nu e oarecum ridicol?
Ba da, e o mare ipocrizie, bineînțeles. Am spus asta cu fiecare ocazie care mi s-a oferit. Cumva e trist și frustrant pentru mine. Pentru că puteam să nu cânt la fel și să ajung în finală, puteam să cânt la fel de bine cum am făcut-o și să nu ajung în finală. Că așa e aici: interpretabil. Nu e ca la raliuri, unde, la diferență de o milisecundă, poți câștiga. Aici e partea subiectivă din muzică, momentul potrivit, norocul… Și, da, e deranjant cumva că sunt considerat, brusc, mai bun. De exemplu, acum două ediții, am participat la Concursul Enescu și am picat din etapa întâi. Sigur, nici nu cântasem la fel de bine, dar e și un fel de loterie la mijloc.
Ce urmează în cariera ta acum? Care ar fi următoarele proiecte importante la care vei lua parte?
Primul concert de după festival va fi la Musikverein, la Viena. Bine, asta se întâmplă tot datorită concursului, face parte din premiu, dar e în afara festivalului. Premiul întâi constă în Dublul concert de Brahms, împreună cu câștigătorul de la violoncel, în cadrul Festivalului Enescu, și în concertul de la Musikverein de la Viena, în octombrie, unde vom cânta, cei trei câștigători, Triplul concert de Beethoven, pentru vioară, violoncel și pian. E frumos pentru că toată viața m-am uitat la Concertul de Anul Nou de la Viena, iar acum voi cânta acolo… Și ai mei sunt foarte entuziasmați.

Foto: Andrei Gîndac

Ești de câțiva ani în echipa SoNoRo a lui Răzvan Popovici, care o coordonează cu un simț al prieteniei și cu un profesionalism care cu greu se găsesc la noi. La ce proiecte SoNoRo ai participat și cu ce amintiri ai rămas?
Cele mai faine amintiri! E o atmosferă incredibil de frumoasă la SoNoRo, iar Răzvan îmi e prieten bun și drag și cheamă oameni foarte buni și „nebuni”, în sensul frumos al cuvântului, și ne distrăm de minune. Asta e foarte fain. Nu mai știu toate proiectele la care am participat, dar cred că primul a fost Octetul de Mendelssohn, la Cotroceni, unde chiar eram începător. Da, era un moment în care nu eram tocmai în largul meu pentru că nu-i cunoșteam foarte bine, dar apoi s-au schimbat lucrurile, am cântat de zeci de ori împreună, chiar și anul ăsta, am avut două săptămâni de repetiții intense, concerte în fiecare zi, chiar câte două pe zi, cu repertoriu diferit. Un maraton intens, dar merită.
Un interviu pe care l-ai acordat după câștigarea Concursului Enescu a iscat destulă vâlvă în lumea culturală bucureșteană, pentru că povesteai despre niște nereguli care existau în cel puțin două instituții din București. Să ne imaginăm că mâine ai fi numit directorul Filarmonicii „George Enescu”: care ar fi primele decizii pe care le-ai lua sau ce crezi că ar trebui schimbat neapărat?
În primul rând, nu aș vrea o astfel de funcție. Calitatea mea cea mai mică este cea de organizator, deci în niciun caz nu aș putea gestiona așa ceva…
Atunci voi continua întrebarea mea cu o completare: la Orchestra Națională a Franței, Kurt Masur a susținut-o cu succes pe Sarah Nemțanu, care atunci avea 20 de ani, să ocupe postul de concertmaestru, spre nemulțumirea multor membri ai orchestrei, care ar fi vrut pe cineva mai în vârstă în acest post important. În România crezi că există, astăzi, vreun director de orchestră atât de deschis încât să vadă într-un om așa de tânăr un mare talent și să-l susțină?
Din fericire, sunt cel puțin trei oameni, manageri de filarmonici în România, care au devenit chiar recent manageri și care, probabil, ar face asta. Acum depinde și ce înseamnă să susții pe cineva. Că oricum trebuie să aibă loc un concurs… Mai intervine totuși o problemă. De exemplu, sunt cele două-trei filarmonici din țară despre care vorbesc, unde, poate, oamenii foarte buni nu ar merge din cauza salariilor. De exemplu, aici, la Brașov, salariile sunt chiar foarte mici. Sigur, problema poate fi chiar mai adâncă, poate să nu țină de manager, ci să depindă mult și de lege. La un moment dat, eu eram foarte supărat pentru că nu puteam participa aici la concursul de concertmaestru de la Filarmonica din București, fiindcă nu aveam acea vechime minimă necesară, care e de opt ani sau așa ceva. Acum nu știu sigur dacă asta este de fapt o lege internă, doar a acestei instituții, sau dacă e ceva general valabil, pentru întreaga țară, dar așa mi s-a explicat de către unul dintre manageri. Problema era că nu puteam participa. Că dacă participam și nu luam concursul, era altceva. Important era să pot intra în cursă.
În interviurile făcute la Radio France, la începutul anilor ’50, George Enescu spune că nu vede de ce ar citi un roman de Victor Hugo, când găsește exact aceleași lucruri într-o lucrare de Berlioz. Crezi că o artă poate înlocui ceea ce oferă o altă artă? Și, pe scurt, tu cam ce citești?
Eu cred că artele sunt mai degrabă complementare. Dar recunosc că nici eu nu citesc cât ar trebui. Totuși, când citesc, nu citesc beletristică, pentru că nu sunt pasionat. Mie-mi plac lucrurile științifice, astrofizică, fizică, dar, sigur, nu cărți de specialitate, ci mai curând de popularizare.
Ce muzician te-a influențat cel mai mult?
Cred că ceva influențe s-au reflectat asupra mea chiar și când nu eram tocmai conștient. Știu că aveam un disc și mi-am dat abia târziu seama ce anume era pe el – o mică bucată de aur –, un disc de vinil pe care așeza mama o rățușcă să se învârtă, la care mă uitam până adormeam. Era un disc cu Paganini, Concertele 1 și 2, cu Ivry Gitlis – și, bineînțeles, le cânta ca un zeu. Și – cine știe? – mă gândesc că și asta a jucat un rol.
Ai continuat să-l asculți cu același entuziasm pe Ivry Gitlis?
Da, toată viața. O fac încă. Nu-l asculți ca model, că n-ai cum să copiezi ceva de la el: e atât de excentric, dar e genial! Am și avut norocul să-l întâlnesc la un masterclass, în Graz, și era foarte amuzant ca personaj.
În interpretarea cui asculți Sonatele și Partitele de Bach?
Cred că am ascultat tot ce am găsit, dar încă îl prefer pe Henryk Szeryng – prima lui integrală –, chiar dacă e old school, cum se zice.

Îmi place și Hilary Hahn care e o combinație între școala veche de vioară și cea modernă. Sunt un mare fan al școlii vechi de violonistică. Astăzi, oricât de buni ar fi violoniștii, parcă ceva le lipsește. Nu știu ce. Poate că disperarea după perfecțiunea tehnică îi face să sune mai sec. Pe vremea aia și mentalitatea era mai liberă. Acum, de exemplu, dacă încerci să faci ce făcea Enescu în Partitele și Sonatele lui Bach, te împușcă. Dacă Szeryng ar cânta azi la un concurs, ar pica la prima etapă, cu siguranță.

Sonatele și Partitele lui Bach le asculți cu vioară barocă?
Am ascultat, dar trebuie să recunosc că nu sunt pasionat de vioara barocă.
Cu cine asculți Sonatele lui Beethoven pentru vioară și pian? Ca să continuăm întrebările de meloman…
Trebuie să mă gândesc. Depinde. Sunt combinații. Unele îmi plac cu Anne-Sophie Mutter, dar nu multe. Ea e o extraordinar de mare violonistă, dar nu mă fascinează cântatul ei. Apoi Szeryng câteodată. Szeryng e clar pe gustul meu. Preferata mea, Sonata a noua, „Kreutzer”, e cu Pinchas Zukerman, dar și cu el, chiar dacă în sonata lui Beethoven este incredibil, am ascultat odată cu el Concertul lui Bruch, în care erau momente atât de plictisitoare. Dar câteodată cântă extraordinar.
Cu David Oistrah?
Am ascultat, dar nu mă fascinează. Nu știu cum să zic. Îmi pare puțin tipicar, face unele lucruri mereu la fel. Dar, să fim înțeleși, Oistrah e un violonist fabulos.
Ai vreo înregistrare-fetiș? La care revii des?
Revin mereu la înregistrări ori cu Henryk Szeryng, ori cu Jascha Heifetz.
La ce înregistrări cu Heifetz te gândești?
De exemplu, Concertul de Korngold. Nu-l cântă nimeni ca Heifetz. Făceam recent o comparație. Ascultam concertul cu Hilary Hahn, o fabuloasă violonistă, dar Korngold nu e chiar pe stilul ei. Acolo e foarte mult sirop și ea e foarte pragmatică. Apoi am ascultat concertul cu Leonidas Kavakos, într-un video de acum 20 de ani, și deja e altceva. La final, am ascultat Heifetz – îmi place să ascult în ordinea asta, să-l las pe el la urmă –, iar el e undeva la etajul 50 peste ceilalți. E așa de interesant cum poate să difere talentul la muzicieni!
Dintre violoniștii din prima jumătate a secolului XX, ce minuni ai mai ascultat?
Mai sunt și unii de care n-a auzit nimeni sau aproape nimeni. Mai era Toscha Seidel, elev, ca și Heifetz, al lui Leopold Auer în Rusia. Apoi Menuhin, când era foarte tânăr, deci când nu începuseră problemele la mâna dreaptă. Joseph Szigeti, Bronisław Huberman – am auzit un Brahms uluitor cu el. Apoi Fritz Kreisler – Doamne, ce sunet avea! E fascinant că pe atunci exista cultura pentru sunet. Acum moda e să fie totul tare. Ce-i drept, s-au schimbat și orchestrele. La un moment, m-am hotărât să trec la corzi de maț, cum se cânta pe vremuri: altfel simți coarda, cânți altfel. Oricum, acum coarda e din maț, dar e totuși învelită în argint, nu e maț gol cum era în Baroc. Dar dacă te-ai învățat să cânți pe corzi moderne, e foarte greu să treci la corzi de baroc, pentru că se dezacordează tot timpul, iar dacă vrei să cânți cu orchestra, nu mai ai nicio șansă.
Care e cea mai intensă experiență muzicală a ta ca ascultător?
Nu mai știu în ce an era, dar prima oară când am venit la Festivalul Enescu o orchestră din Berlin a cântat Carmina Burana a lui Orff. Așa ceva nu auzisem încă. Probabil că acum n-aș avea aceeași impresie, dar atunci a fost incredibil. Două ore n-am putut să scot niciun cuvânt. Cred că a fost cea mai intensă audiție din viața mea.

Am fost curioși cum au răsunat muzicile din 2021 în urechile colegilor din librărie, așa că am pornit un mic articol retrospectiv. Georgiana Ursu, Ioana Stănescu și Corina Grasu – librari iubitori de muzică și nu numai – au întocmit câte un mic top personal cu albumele lor preferate apărute anul trecut.

Georgiana Ursu

Din punct de vedere muzical, anul 2021 a fost, practic, o continuare a neprevăzutului și incertitudinii din 2020 și multe dintre concertele pe care le așteptam încă din 2019 au suferit o a doua, sau chiar a treia amânare pentru 2022. Cu toate astea, artiștii și trupele au făcut tot posibilul să țină legătura cu fanii și astfel și-au lansat albumele pe platformele muzicale existente, ceea ce a venit ca o mare ușurare, într-un context în care era mare nevoie de o detașare de la neplăcerile cauzate de pandemie. 

Am început anul 2021 cu o doză de progressive metal odată cu lansarea noului album Imperial, al suedezilor de la Soen, pe care îl așteptam cu nerăbdare. La fel de bun ca albumul precedent, Lotus, noul material oferă și o explorare mai profundă a sound-ului pe care membrii l-au definitivat de-a lungul carierei lor. Soen este o trupă care  a știut mereu cum să combine sunetele heavy cu cele calme, liniștitoare, aproape melancolice, iar Imperial este exemplul perfect de echilibru între metal și progressive. Deși am ascultat albumul pe repeat de multe ori, m-am întors deseori la două-trei piese care au rămas în topul preferințelor mele. Prima este „Lumerian”, care începe destul de abrupt, pe alocuri cu riff-uri agresive, dar rafinate, și care îl aruncă pe ascultător fix în inima sound-ului Soen. Piesa îmbină în mod natural elemente atmosferice și contemplative, ceea ce îi permite vocalistului Joel Ekelöf să-și pună glasul la dispoziție după bunul plac. Al doilea exemplu este „Deceiver”, care seamănă destul de mult cu „Lumerian”, dar în același timp are acel ceva care o face să iasă în evidență mai mult. Fluctuațiile dintre sound-urile heavy și cele mai liniștite sunt mult mai evidente; datorită tobelor care parcă nu se opresc niciodată, și vocii lui Ekelöf, piesa dă o senzație de înălțare și emană o energie care te scoate din cotidian. Cu toate astea, finalul mă impresionează cel mai tare de fiecare dată când ascult piesa, mai exact ultimul minut, în care vocalistul pare că se dezlănțuie într-o explozie de sunete și un cor care oferă o notă de speranță întregii piese și mai ales celui care o ascultă. Și că tot am adus vorba despre asta, din punctul de vedere al versurilor de pe acest album, Soen continuă să mediteze asupra condiției umane, a alienării sociale și indiferenței față de suferința altora, îndemnând la toleranță și acceptare, dar mai ales la revizuirea propriilor greșeli și comportamente.

Un alt album din topul meu vine în continuarea primului, tot din zona heavy, dar mai degrabă spre metal, și anume Fortitude, al francezilor de la Gojira, o trupă care m-a impresionat mereu prin diversitatea temelor abordate în versurile lor, dar și a sound-ului caracteristic. Noul album este la fel de bun ca precedentul, Magma, nominalizat la Grammy în anul 2016 și care a setat niște standarde destul de înalte pentru orice viitor proiect al trupei. Folosindu-se de aceleași sunete de progressive death-metal melodice și eterice de pe albumul anterior, Fortitude se impune ca un album ce pare experimental, dar foarte echilibrat. Într-un fel, dă impresia că l-au depășit pe cel anterior, materialul nou mergând și mai departe în ceea ce privește combinația de sunete, dar în aprofundarea temelor pe care trupa le abordează: criza climatică, consumerism, natura umană. Cea mai interesantă piesă mi s-a părut „Amazonia”, atât muzical, cât și din punctul de vedere al versurilor – piesa este construită ca un protest împotriva defrișărilor din Pădurea Amazoniană. Vocea schimbătoare a lui Joe Duplantier, combinată cu sunetele instrumentelor aborigene pe care trupa le folosește, transformă piesa într-un soi de cântec de luptă, surprinzând ascultătorul la fiecare vers și riff.
Mai mult decât atât, trupa a donat  toate veniturile de pe urma piesei către Asociația Popoarelor Indigene din Brazilia, o grupare ce militează pentru drepturile culturale și de mediu ale triburilor indigene din Amazon. 

Pe lângă cele două albume menționate anterior, mi-au mai atras atenția albumul Moonflowers, al finlandezilor de la Swallow the Sun. Așteptam de ceva vreme un material nou de la ei, iar după ce s-a tot amânat din cauza pandemiei, iată că a fost în sfârșit lansat. Swallow the Sun este o trupă cu un puternic accent de melodic gothic, care mie îmi amintește un pic de începuturile celor de la My Dying Bride, dar care a reușit să-și creeze propria estetică, și prin sound, dar și prin versuri. În aparență, Moonflowers este un album destul de dark, cu piese care se întind peste cinci, șase minute, dar care, datorită sound-ului melancolic combinat cu versurile à la Baudelaire, îndeamnă foarte mult la introspecție. Cel mai interesant mi s-a părut faptul că, pe lângă cele opt piese ale albumului, trupa a adăugat și versiunea lor instrumentală; această parte instrumentală a fost aranjată pentru a fi interpretată de grupul Trio Nox, un trio de coarde din Finalnda.

Chiar dacă se situează la polul opus albumelor menționate mai sus, cred că Two Roses al basistului israelian Avishai Cohen a fost albumul pe care l-am avut pe repeat o bună parte din a doua jumătate a anului 2021, iar asta s-a datorat faptului că am putut asculta live câteva dintre piese în mini-concertul pe care l-a susținut în cadrul Festivalului Enescu. Two Roses este un album concept care adună laolaltă piese de pe celelalte albume ale lui Avishai Cohen, rearanjate pentru a fi interpretate alături de Orchestra Simfonică din Gothenburg (Suedia), și cu unul dintre cei mai cunoscuți toboșari, Mark Guiliana. Deși tot albumul este frumos structurat, cu multe momente vibrante, cred că cea mai impresionantă piesă este „Arab Medley”, mai ales datorită ritmului perfect sincronizat al orchestrei. Piesa este un amalgam de sunete orientale, o explorare a identității artistului și a culturii din care face parte. De-a lungul carierei sale, Avishai Cohen a încercat în permanență să combine stiluri muzicale diverse, păstrând totodată o nuanță tradițională în piesele sale, rămânând fidel originilor orientale, dar și spaniole.

Chiar dacă l-am lăsat pe final, Exiles, noul material al pianistului Max Richter, este un album pe care îl ascult constant încă de când a fost lansat. Max Richter este unul dintre artiștii pe care îi apreciez dincolo de muzica pe care o compun, mai ales pentru devotamentul său pentru umanitate și pentru felul în care a ajuns să combine creativitatea muzicală cu activismul. Exiles este un album pe care Richter l-a înregistrat alături de Filarmonica Mării Baltice – o orchestră cu o istorie foarte interesantă, cu membri care provin din cele zece părți ale regiunii baltice – și care este dirijat de Kristjan Järvi (prezenți și la ediția din 2021 a Festivalului Enescu). Unele piese de pe album sunt reinterpretări ale unor lucrări deja cunoscute, cum este și „On the Nature of Daylight”, o piesă care a apărut inițial pe albumul The Blue Notebooks (2003) și care a fost folosită ca soundtrack în filme precum Shutter Island sau Arrival. Piesa care iese cel mai mult în evidență este Flowers of Herself, inspirată din opera Virginiei Woolf. Deși Richter mai are un album dedicat în întregime autoarei, Flowers of Herself aduce ceva cu totul diferit; ascultând-o, ai senzația că hoinărești pe străzile Londrei, într-un stream of consciousness muzical. Cu toate astea, nucleul albumului este reprezentat de piesa cu același nume – „Exiles” – o piesă care are ca temă criza refugiaților din 2015 și care dă senzația unui drum lung și anevoios, primejdios, în căutarea păcii sufletești. 

Ca bonus, menționez și noul album al trompetistului norvegian, Mathias Eick, When We Leave, un album care a venit după o pauză de aproape patru ani. Noul album are același sound cu care ne-a obișnuit Mathias Eick, o amprentă personală care îl face ușor de recunoscut printre oamenii jazzului norvegian. Muzica lui este foarte atmosferică, pe alocuri cu tente de folk scandinav. 

Ioana Stănescu

Moby, Reprise
Am crezut că nu văd bine când am zărit în colțul noului album Moby sigla uneia dintre cele mari case de discuri de muzică clasică și cam singura care a supraviețuit de vreo sută și ceva de ani, Deutsche Grammofon. O casă de discuri „serioasă”, care ocupă multe rafturi la standul festivalului Enescu, îl are pe veteranul muzicii electro pe copertă – în costum negru ce-i drept. Ei bine, Moby a scos un album cu cele mai cunoscute melodii ale sale din toată cariera, reorchestrare, rearanjate, pe sunetele câtorva zeci de instrumente ale Budapest Arts Orchestra și în colaborare cu mai mulți artiști cunoscuți care aduc o nuanță în plus melodiilor, de la Gregory Porter și Mark Lanegan până la pianistul islandez Vikimgur Olafsson. 

Nu știu cum e pentru un fan adevărat acest album, însă pentru toți cei care recunosc cu ușurință versuri și beat-uri din atâtea melodii ale lui Moby care au răsunat la radio și petreceri în ultimii 30 de ani, e imposibil cred să nu îți atragă atenția aceste reinterpretari, cel puțin din nostalgie. Dar nu numai, căci nostalgia nu vine doar din recunoașterea lor de la party-uri demult apuse, cât și din reorchestrarea pe care Moby o face pe acest album, care parcă dă la o parte tot ce era la suprafața melodiilor, beat-urile nebune și artificiile sale digitale și rămâne fix emoția acestor melodii. 
Majoritatea pieselor au un suflu nou, cu percuție de excepție, fragmente corale sau gospel, vibe cinematic, unele sună a opera rock. Per total, e o curajoasă reușită în a reimagina orchestral și acustic melodiile unei generații, puse într-o nouă lumină în mijlocul căreia se află multă melancolie plăcută. 

Billie Eilish, Happier than ever
Sunt mulți părinți exasperați de insistențele copiilor lor de a avea un CD sau vinil cu Billie și le-aș zice acestor părinți să nu își facă griji de obsesia copiilor lor. Nu se prea naște des o Billie în peisajul pop actual, și atât de importantă pentru o generație. Al doilea album al lui Billie (primul a apărut când avea 17 ani, acesta din urmă la 19 ani) arată maturitate atât la nivel instrumental, dar mai ales la nivelul compoziției. Primul album a lansat o furtună de aprecieri pentru o copilă care putea să scrie și să compună la vârsta adolescenței într-un asemenea fel, direct, curajos, deschis, despre probleme precum sănătatea mintală, dependența, dorința de a-ți face rău. Billie vorbea direct unor adolescenți care aveau nevoie de un star cu care să se asocieze în ciudățenie și singurătate. 
Pe acest al doilea album ea își păstrează onestitatea și creează piese și mai intime, și mai pline de încredere. Artista a cunoscut în ultimii ani ororile celebrității, abuzuri, priviri care o judecă pentru că arată diferit. Alege să pună pe tavă și să disece cu mult curaj toate momentele în care s-a simțit judecată sau fricile și traumele prin care trecut de când e vedetă. Meritul ei este că nu își menajează ascultătorii, nu oferă soluții, ci pune întrebări și transmite ce simte unui eu viitor. Iar fanii apreciază și ascultă cu empatie, afecțiune și mai ales cu un sentiment de apartenență, iar asta e ce o face și mai reală ca artist în ochii lor. Muzical e tot o maturitate, Eilish renunță la majoritatea beat-urilor pop trap electro și schimbă pe o zonă ba mai rock, ba jazz, bossa nova, spoken word sau chiar hip hop, uneori sună foarte retro. Vocile ei sunt diverse, melodice, inventive, mereu altfel, în concordanță cu ce vrea să transmită. Când simte nevoia să țipe nedreptatea pe care o simte față de atenția exagerată pe care a simțit-o după primul album, țipă. 
E un album mult mai curajos, dar și mai înțelept, cu care dovedește că nu e doar un copil capabil de one hit wonder, ci poate surprinde în continuare, și încă cum.

Leon Bridges, Gold-Diggers Sound
Cu al treilea album al său, Leon continuă pe aceeași structură pe care a pornit la drum și pentru care a devenit cunoscut, aceea de retro soul, însă aduce și un suflu nou, dovadă că poate să nu ajungă să plictisească cu aceeași placă, deși păstrează elementele pentru care e recunoscut. Se vede și maturizarea sa, pe toate planurile, căci de la naivitatea pe care o afișa pe primul lui album acum 5 ani, cu versuri aproape ingenue, cu stilul lui de a se îmbrăca și a dansa ca bunicul în anii 1960, trece cumva în modernitate, iese dintr-o zonă de comfort, făcând ceva pași cu mașina timpului, așa că apar și câteva haine cool, și câteva sunete mai din secolul ăsta, și un salt către colaborări din alte genuri muzicale, un pic de funk sau blues, ceva rnb, ceva mai mult jazz… (cu versatilul și binecunoscutul Robert Glasper). 
Și liric, Leon trece cu avânt în alt registru, de la versurile sale aproape inocente sau visătoare din trecut, la ceva mult mai intim, curajos, uneori senzual-seducătoare. Și e foarte cuceritor cu această nouă variantă. 
Albumul este însă, ca și cele două anterioare, unul bun de dans, o bucurie, o nostalgie extrem de plăcută a trecutului muzical extrem de bogat al soul ului și o dovadă clară că soul ul nu moare, ci chiar devine și mai actual și mai interesant cu câteva elemente mai moderne și un sound fresh care îl condimentează.

Elbow – Flying Dream 1
Cel de-al nouălea album al trupei britanice de indie alternative este un unul intim, plin de căldură, empatie și mai ales sinceritate. Este un album care sună a concert în cerc închis într-un mic bar, și e de înțeles, pentru că a fost înregistrat în pandemie într-o sală de teatru pustie luni de zile. Într-un sound și o atmosferă de-a dreptul romantică, solistul Guy Garvey cântă cu vocea sa inconfundabilă de tenor sensibil povești din trecut și amintiri despre prieteni pierduți, versurile sunt profund poetice, iar instrumentalul se îmbină perfect , cu nuanțele sale jazzy, clasice. La astea se adaugă și mai multă complexitate, dar și profunzime muzicală, prin colaborările pe unele piese cu clarinetiști, backing vocals sau ansamblu coral, care îmbogățesc din plin dreampop-ul britanicilor.

Este un album care merge perfect după doi ani de introspecție pe care fiecare am experimentat-o, iar nostalgia și sound-ul ajung direct la suflet.

Corina Grasu

2021 a fost un an în care am continuat să sărbătoresc momentele mărunte care-mi fac viața mai frumoasă, iar muzica mi-a fost companion de nădejde de-a lungul drumului. M-am întors la momentele dragi mie din copilărie alături de ABBA; m-am refugiat în melodiile lui Adele și ale Leprous pentru a amplifica sentimentul de nostalgie, dar am contemplat și evenimentele recente cu Cradle of Filth & Swallow the Sun.

ABBA, Voyage
Când aud muzica ABBA, îmi imaginez cum intru pe ușa sufrageriei anilor 2000 luminată de beculețe festive, lumânări de tort și zâmbetul celor dragi, cu prilejul unei zile de naștere, a Crăciunului sau Revelionului sărbătorite în familie. Cu melodii precum „Thank You for the Music”, „Fernando”, „SOS” sau „Mamma Mia”, ABBA m-a însoțit în fiecare moment cheie din copilărie, iar Voyage, noul album, m-a făcut să le retrăiesc. Înconjurate de familiaritate & căldură „I Still Have Faith In You”, „Little Things” și „Just a Notion” sunt baladele mele preferate, apoi „No Doubt About It”, „Don’t Shut Me Down” și „Keep An Eye On Dan” mă fac să dansez ca un copil din nou, pe note de saxofon și ritmuri disco.

I still have faith in you
It stands above
The crazy things we did
It all comes down to love

Adele, 30
Albumul 30 de la Adele este unul foarte personal și, deși aerisit din punct de vedere muzical, transmite foarte mult lăsând vocea cântăreței să strălucească. Spre exemplu, „Can I get it” e fun & catchy, impresionează prin simplitatea chitarei acustice, a fluieratului à la Bob Sinclair și a atitudinii degajate a cântăreței. „I Drink Wine” este o baladă acompaniată de pian în care Adele reflectează asupra momentelor cheie din fosta sa relație, din care speră că a ieșit mai înțeleaptă, și sărbătorește faptul că a lăsat în urmă un viciu care în trecut i-a răpit tatăl: „Cause I want you so bad/ But you can’t fight fire with fire (ahh)”. Sub 3 minute, „All Night Parking Interlude” te farmecă prin clinchetul clapelor de pian, aproape că e piesa perfectă pe fundalul căreia să te cufunzi într-o carte. La fel curg „To be Loved”, „Love is a Gage”, dar și „Easy on me” care ating ușor sufletul și-l încălzesc instant.

There ain’t no gold in this river
That I’ve been washin’ my hands in forever
I know there is hope in these waters
But I can’t bring myself to swim
When I am drowning in this silence
Baby, let me in

Leprous, Aphelion
Cu muzica Leprous m-am îmbrăcat mereu în perioadele mai grele din an și mi-a plăcut să urmăresc, de-a lungul discografiei, evoluția stilistică, compozițională și tehnică a trupei. Încă de la primele albume, muzica Leprous se aude foarte experimentală, presărată cu voci black metal, ritmuri interesante și clape ciudate. Einar Solberg cântă pe Tall Poppy Syndrome despre singurătate, suferință, anxietate și introspecție în aceeași manieră cu care o face și pe restul discografiei Leprous, însă vocea sa se transformă de la un album la altul, iar instrumentalul metal de pe Bilateral, Coal și The Congregation capătă o sensibilitate aparte pe Malina și Pitfalls. 

Albumul Aphelion, o revelație dark wave, debutează cu note apăsate de pian și multe schimbări de dinamică în dramatica „Running Low”: se face tranziția de la atmosfera încordată cu mărșăluit de tobe, la momente de rebeliune a instrumentalului, dar și a vocii lui Einar Solberg care iese de după cortină și strigă: „Miracle, miracle, miracle/ Now it’s liveable, liveable, liveable”. În povestea „All the moments” autorii sunt când chitara blues-rock, tobele și vioara, când pasajele de pian și momentele acustice, când vocea însăși („In my story I’m the author”). Piesa este dramatică, surprinzătoare și este una dintre preferatele mele. După aceasta, albumul acordă un moment de respiro & liniște și, fără a mai face abuz de momente explozive, ia naștere „Have You Ever”. Aerul visător și norii pufoși în care te afunzi se dispersează odată cu „The Silent Revelation”, o revelație de piesă la propriu. Riff-ul principal e funky, liniile de tobă sunt elaborate, iar celebrele „AA-uri” revin! „The Silent Revelation” stă până acum alături de „Running Low”, „Out of Here” și „All the Moments” în topul melodiilor reprezentative pentru sound-ul Leprous, dar inovative și catchy la nivel de album. De asemenea, dacă Aphelion ar fi un film, „The Shadow Side” ar fi coloana sonoră perfectă. Melodia are la bază o muzică pop simpluță, acoperită de o peliculă instrumentală orchestrală și un solo magnific de chitară. Einar cântă șoptit în prima jumătate, precum Billie Eilish în piesele ei, doar ca să explodeze în minutul 2:30 împreună cu un val înspumat de corzi și un solo – acid pe de-o parte, cristalin, pe de alta.
Aphelion este traumatic și antidotic. Pentru o trupă din al cărei sunet unic izvorăște identitatea și care se folosește de un sound pop ce lasă loc de performanțe teatrale și jonglerii vocale, este uimitor de observat că încă reușește să compună un album atât de divers, care acoperă un spectru larg de elemente. De la compoziții tehnice, riff-uri agresive și linii vocale intrigante, la versuri personale și emoționante.

Cradle of Filth, Existence is Futile
N-am prea mai acordat atenție acestei trupe de când am făcut cunoștință cu melodia „Nymphetamine” (2004) de pe albumul cu același nume, mi se părea că fără prezența feminină și vocea delicată a lui Liv Kristine, Cradle of Filth nu prea avea ce să-mi ofere nou. Existence is Futile aduce însă tot ce e mai bun din ceea ce poate să ofere o trupă de simfonic și gotic black metal: instrumente simfonice foarte bine integrate în compoziție, o chitară neobosită și progresivă pe alocuri, cu bucăți solistice spectaculoase și riff-uri catchy; tobe on point și bogate în blastbeat-uri și o voce foarte versatilă, acompaniată de glasuri feminine & cor. 

Shine a light on the bowels of Heaven
Dark futures howl in her grip
Frightening new constellations, headlong
Press their scowls on Orion’s lip
Our earth is strangled
From within and soon without

„Existential Terror”, „Necromantic Fantasies”, „Crawling King Chaos”, „Here Comes a Candle…”(„Infel Lullaby”), „Black Smoke Curling from the Lips of War” sunt câteva din melodiile care-mi plac, însă materialul discografic merită ascultat integral, asemeni unui album conceptual. Solistul trupei, Dani Filth declară că Existence is Futile este despre „teroare existenței… Amenințarea totului. Sfârșitul lumii, încheierea vieții cuiva, teama existențială”. Dintre toate melodiile, „Suffer Our Dominion” m-a marcat cel mai tare. Versurile vorbesc despre schimbările climatice, răul pe care omul îl aduce naturii și faptul că natura ripostează: „Inhumankind now drives mass extinction/ No escape from an enemy of billions/ Pity the poor creatures that suffer our dominion”.

Swallow the Sun, Moonflowers
Deși am trecut de la black metalul melodic al Cradle of Filth la melodic death-doom metalul celor de la Swallow the Sun, cele două lansări ale trupelor au o încărcătură asemănătoare: vorbesc despre tendința autodistructivă a omului și despre pierderea speranței. Și ca multe albume de pandemie, înregistrate în vremuri incerte și cu resurse limitate, merită să fie ascultate în tihnă. Garantez că ajută la eliminarea multor emoții negative puternice. În ceea ce privește piesele favorite de pe Moonflowers, aleg „The Void” pentru vocea tânguitoare a lui Mikko Kotamäki și „Woven into Sorrow” pentru registrul grav în care se aventurează. De asemenea, „Moonflowers Bloom in Misery” și „Enemy” fac echipă bună împreună, ascultate consecutiv: prima, o baladă tristă în care floarea lunii este motiv și poată fi întâlnită inclusiv în notele de chitară; a doua, o piesă doom care îmbină dulceața baladei cu tempo-ul scăzut și accesele de furie & agresivitate.

See my eyes, dim the blue
I will never see
How I saw with you
And how could I go so blind?
When the eyes light the sea, I will
Keep your heart safe from me

Sper să vă placă recomandările mele. Ce mi-a mai plăcut anul trecut: A View from the Top of the World, de la Dream Theater și Hushed and Grim de la Mastodon, iar albumele pe care aștept să pun mâna anul ăsta sunt Placebo – Never Let Me Go și Madrugada – Chimes At Midnight.

Wine & Combine. Carte, muzică și vin. 
O rubrică dedicată iubitorilor de cărți, muzică și vin, care caută potriviri inspirate.

Probabil nimeni nu și-ar fi imaginat, în acea vară a lui 2011, că un clip urcat pe Internet, purtînd titlul „Video Games” și înfățișînd o fată cîntînd o baladă tristă de dragoste în fața unui web cam, avea să se viralizeze, apoi să cîștige un „Igor Novello” (printre puținele premii muzicale pop care contează cu adevărat) și să dea naștere celei care avea să devină în cîțiva ani una dintre cele mai originale cantautoare ale generației.

Din acel moment, new-yorkeza cu origini scoțiene în vîrstă de 26 de ani Elizabeth Woolridge Grant, care pînă atunci cîntase prin diverse cluburi obscure sub nume imposibile precum Sparkle Jump Rope Queen sau May Jailer, urma să fie cunoscută worldwide drept Lana del Rey, să lanseze album după album, să ia premiu după premiu, să compună piese pentru filme & reclame, să devină o voce recognoscibilă la propriu și la figurat, deopotrivă iubită de public și respectată de critici – și nu doar pentru talentul ei, dar și pentru integritatea cu care a rezistat primul deceniu în industrie, compunîndu-și muzica și versurile aproape singură, fără compromisuri comerciale, condimentînd FM-ul cu sadcore escapist.

Admit că nu i-am acordat atenția cuvenită încă de la început, dar m-a „prins” în tot acest timp în care a lansat, iată, nu mai puțin de opt discuri, plus Violet Bent Backwards Over the Grass (2020), un album elegant de spoken poetry însoțit de o colecție de fotografii personale.

Chemtrails Over the Country Club a fost înregistrat înainte de pandemie, însă a fost lansat în martie 2021, adică în urmă cu exact un an, din cauza stagnării producției de viniluri la momentul repectiv – stîrnind și ceva reacții woke în social media din cauza copertei care o înfățișează pe Lana înconjurată de un grup de prietene considerate „prea albe”. (De altfel, nu e prima oară cînd are parte de astfel de reacții: în urmă cu niște ani, cînd lansa și apărea în videoclipul „Ride”, au existat voci care au acuzat-o de antifeminism și promovarea prostituției.) 

Imediat după Norman Fucking Rockwell! (2019), considerat unanim capodopera ei soft-rock, Lana face un viraj blînd spre folk și country și revine cu un album de atmosferă baladescă, cum altfel, nostalgică, după cum o sugerează și titlul, cu multe chitări acustice și slide, cu piane, orgi și melotroane discrete, ba chiar cu acordeon și alămuri pe fundal. Și acest album e compus și produs împreună cu colaboratorul ei de suflet Jack Antonoff (de la The Bleachers, un grup pe care, de asemenea, vi-l recomand), avîndu-l ca special guest și pe Rick Nowels, o legendă în industrie, „vinovat” pentru zeci de hituri în ultimele decenii. De aici și finețea producției, fiind un album construit cu subtilitate în jurul vocii ademenitor-tînguitoare a Lanei, care trece cu ușurință de la șoaptă la falsetto, lăsînd uneori impresia că se destramă sub intensitatea emoției atunci cînd nu te ademenește în vibrato.

Temele sînt cele dintotdeauna: dragostea de început și în amintire, reveria și nostalgia, inevitabilele regrete și micile deziluzii, spleen-ul și hedonismul tinereții, conjurînd mici povești biografice din adolescența de la 19 ani cînd era chelneriță îmbrăcată în rochii albe și mulate, cînta prin baruri, timpurile erau „simpler”, iar iubirile, pline de inocență, uimire și libertate. „I`m not bored or unhappy / I`m still so strange and wild” cîntă Lana chiar în piesa titulară, și acest etos al confesiunii, ce denotă deopotrivă disponibilitate și vulnerabilitate, orchestrat folkish, a impresionat-o pe Joan Baez care a primit-o, ca și Stevie Nicks acum niște ani, cu brațele deschise în grupul select al cantautoarelor. Iar Lana merge și mai departe în acest demers al ei de revendicare a rădăcinilor șaizeciste, încheind albumul cu un cover după Joni Mitchell („For Free”), cîntat împreună cu două „surori” nu mai puțin talentate: Weyes Blood și Zella Day; pentru ca pe „Breaking Up Slowly” să împartă creditele cu Nikki Lane, omoloaga ei din muzica country.

Între timp, prolifica Lana a lansat al optulea album, Blue Banisters, dar despre acesta, poate într-un episod viitor.

Ce să ascultați.
Primele patru piese de pe album au fost și singles („Let Me Love You Like a Woman”, „Chemtrails…”, „White Dress”, „Tulsa Jesus Freak”), dar dacă ar fi să vă recomand să ascultați altceva înainte să cumpărați albumul, aș alege „Not All Who Wonder Are Lost”.

Cum să-l ascultați.
Filozoful roman Seneca, retras în casa lui de la țară unde îngrijea cu îndemînare și pasiune o mică podgorie, îi scria unui prieten făcînd o subtilă comparație între vița de vie și ființa umană prinsă în vîrtejul vieții, pentru ca mai tîrziu, în iconologia creștină, pomul vieții va fi deseori reprezentat ca o viță de vie. Crescută în religia catolică, Lana și-a dat licența în filozofie, după cum mărturisește, „pentru că eram interesată de Dumnezeu și de felul în care tehnologia ne apropie de a înțelege de unde venim și care e rostul nostru.” Din acest motiv, dar și pentru că numele ei de scenă evocă, în propriile vorbe, „the glamour of the seaside”, pentru că a cîntat „Summer Wine”, pentru că titlul inițial al acestui album a fost White Hot Forever, dacă ar fi să desfac o sticlă de vin în timp ce dau play celor unsprezece piese, aș alege vinul „Sur Mer”, un sauvignon blanc de la Crama Rasova, un vin dobrogean cu tente de fructe, mere și piersici, (dar și pomelo și mandarine, cu note lejere vegetal-florale, după cum atestă cei cu papile mai rafinate), îmbuteliat în aceeași toamnă în care aveau loc ultimele mixaje ale albumului. 

Marius Chivu este scriitor, traducător, cronicar literar și editorul antologiei anuale de proză scurtă KIWI, apărută la Editura Polirom.

Wine & Combine. Carte, muzică și vin. 
O rubrică dedicată iubitorilor de cărți, muzică și vin, care caută potriviri inspirate.

Duo-ul anglo-american de muzicieni/producători care se află în spatele acestui nume Soulsavers au avut marea inspirație, căci de noroc nici nu mai zic, să fi convins să le cînte piesele două dintre cele mai bune voci masculine din rock-ul ultimelor decenii. Primul a fost regretatul Mark Lanegan (1964 – 2022), o legendă rămasă miraculos în viață pînă de curînd, pe 22 februarie, chiar dacă dispariția sa rămîne îngrozitor de prematură (ca și a lui Taylor Hawkins, jovialul și multi-talentatul toboșar de la Foo Fighters, mort săptămîna trecută la numai 50 de ani). Cele două albume cu Mark Lanegan la voce, It`s Not How Far You Fall… (2007) și Broken (2009), au ridicat Soulsavers în zona rarefiată a unui mix irezistibil de electronica, americana și rock. 

Al doilea este Dave Gahan, vocalistul de la Depeche Mode, a cărui carieră pare să se fi consolidat cu adevărat abia după ce toată lumea credea că mai mult de-atît nu (se) mai poate realiza. La începutul anilor 2000, după ce se apucase să ia lecții de canto și învățase să cînte la harmonică, Gahan s-a decis să compună el însuși muzică și să scoată albume solo (are deja două la activ, Paper Monsters și Hourglass), pentru ca imediat să înceapă să compună și piese pentru Depeche Mode, după ce vreme de zece albume fusese doar vocalistul lui Martin L. Gore. Din acel punct, Gahan a început o serie de colaborări cum nu mai făcuse pînă atunci, ajutat și de vocea sa baritonală, tot mai gravă și mai expresivă, care putea încărca cu dramatism și sentiment orice acord banal, orice vers leșinat. Practic, Gahan pare să se fi apucat cu adevărat de muzică după vîrsta de 50 de ani, adică abia cînd se pregătea să intre cu Depeche Mode în Rock`n Roll Hall Of Fame.

Prima colaborare cu Soulsavers a fost The Light The Dead See (2012), un album pentru care Gahan doar a scris versurile și a înregistrat vocea, însă următorul album, Angels & Ghosts (2015), a fost compus împreună cap-coadă (am scris despre el la vremea apariției aici). Ambele albume sînt splendide, iar fanii Depeche Mode le-au pus lîngă cultissimul Songs of Faith and Devotion (1993): același blend de rock, blues și americana, mustind de spiritualitate ca o biserică sudistă bîntuită de fantome rănite.

Acest al treilea album împreună este unul de cover-uri alese, pe de o parte, în funcție de însemnătatea lor în viața lui Gahan („cîntece și voci care m-au mișcat, care au dat formă vieții mele”), pe de altă parte, și pentru contribuția adusă originalului. Unele piese sînt cunoscute, chiar faimoase, deseori reinterpretate de alți muzicieni decît cei care le-au compus sau le-au făcut celebre (standarde, cum ar veni), pe cînd altele sînt cunoscute de prea puțini (deep cuts, cum li se zice) – piese compuse și/sau cîntate de Bob Dylan, Neil Young, Elmore James, Mark Lanegan, Cat Power, James Carr, Eartha Kitt, Nat King Cole, Gene Clark, PJ Harvey, Rowland S. Howard și Gwen McCrae.

Selecția pieselor e foarte eclectică, de la blues sudist la punk australian, de la standarde precum „Smile”, la piese cunoscute nu atît după original, cît după alte cover-uri („Lilac Wine” nu e piesa lui Jeff Buckley, nici a Ninei Simone, așa cum „Always in my mind” nu e piesa celor de la Pet Shop Boys, nici a lui Elvis), dar partea cu adevărat importantă este că albumul a fost înregistrat live: zece muzicieni au intrat în studioul Shangri-La, unde Rick Rubin a produs faimoasa serie de albume American Recordings cu Johnny Cash, și au înregistrat albumul, cîntînd piesă cu piesă. De unde și libertatea de a se îndepărta cît mai mult de original, și ca interpetare, și ca orchestrație.

„La unele piese oricum nu mai știam cum suna originalul, nu încercam să reproduc nimic. Dar e adevărat că în cazul altora am avut nevoie de mai mult timp pentru a mă elibera de prezența vocilor originale”

mărturisea Gahan într-un interviu în care explica și titlul albumului:

„Să cînt pe scenă (performing) a fost dintotdeauna o parte importantă din viața mea, dar există destule momente cînd îmi pun întrebări. Ăsta chiar sînt eu? Așa sînt eu cu adevărat? Sau vreo formă de deghizare? Cînt în fața oamenilor de mulți, mulți ani și totuși de multe ori nu mă simt cu totul confortabil, mi se pare că sînt un impostor.”

La cei 60 de ani ai săi, cînd înregistrează un album de cover-uri a cărui copertă este o fotografie blurry făcută de fiica lui adolescentă, Gahan pare mai original ca oricînd. Acum cînd Mark Lanegan s-a dus, pentru mine Dave Gahan și Nick Cave rămîn vocile bărbătești care, însoțite fie și numai de pian, îmi vorbesc, poate, cel mai mult.

Ce să ascultați.
„Metal Heart” a fost singurul single de pînă acum, trupa a cîntat live „The Dark End of The Street” și „The Desperate Kingdom of Love” pentru diverse show-uri americane de televiziune, dar preferatele mele rămîn „Strange Religion” și „Not Dark Yet”. Mă înfioară.

Cum să-l ascultați.
În cartea In Vino Duplicitas (tradusă la noi de Baroque Books & Arts), jurnalistul american Peter Hellman (Wine Spectator, The New York Times, The Wall Street Journal) scrie istoria celui mai faimos impostor din lumea vinurilor, un tip pe nume Rudy Kurniawan care a făcut carieră și avere vînzînd la licitații, pe sume de milioane de dolari, vinuri legendare contrafăcute, asta pînă cînd a atras atenția FBI-ului. Dacă ar fi să ascult blendul de soul, gospel și country de pe Imposter, bucurîndu-mă deopotrivă de vocea cînd tînguitoare, cînd gravă a lui Gahan și de un vin autentic, aș alege cupajul de fetească neagră și cabernet sauvignon Incantation, produs și îmbuteliat de Domeniile Dealu Mare de la Urlați într-o serie limitată de cinci mii de sticle. Sticla mea, desfăcută fix cînd din difuzoare se auzea „Lilac Wine” și mă apucam de scris acest text, are numărul 0616 și ascunde nu arome de liliac, dar de mure, fructe de pădure coapte rău, prune uscate, dar și ceva „mirodenii extravagante” în numele cărora cineva ar putea inventa „a new strange religion”.

Marius Chivu este scriitor, traducător, cronicar literar și editorul antologiei anuale de proză scurtă KIWI, apărută la Editura Polirom.

SoNoRo Conac ajunge anul acesta la cea de-a X-a ediție, celebrată sub numele „La Grande Bellezza”, cu un turneu de concerte de muzică de cameră în cele mai frumoase spații dedicate muzicii clasice din țara noastră. Desfășurat în perioada 9 aprilie – 30 iunie 2022, SoNoRo Conac va aduce un omagiu arhitecturii prin concerte în saloanele de muzică ale palatelor și conacelor, dar și în importante săli de concerte din țara noastră. La această ediție aniversară SoNoRo Conac dorește să reamintească că muzica clasică trebuie să se reîntoarcă în filarmonici, în fața unui public dornic să revină la un cotidian alcătuit din ritualuri menite să cultive frumusețea și pacea fiecărei zile. 

La Grande Bellezza este omagiul pe care îl aducem vieții, bucuriei întâlnirii cu muzica și cu persoane dragi, în spații în care este celebrată frumusețea, armonia, grija pentru artă. În cele nouă ediții ale turneului SoNoRo Conac am descoperit splendoarea unor clădiri și ale unor timpuri care, deși au fost tulburi, nu au trecut fără a lăsa ceva valoros în urmă. „Considerăm că este datoria noastră să păstrăm toată această frumusețe care ne-a fost lăsată moștenire și sperăm ca prin muzică să reîntregim spații, oameni, speranța într-o lume în care frumusețea și arta devin valorile supreme, singurele pentru care merită să purtăm o luptă”, declară Răzvan Popovici, Directorul turneului SoNoRo Conac.

Concertele celei de-a X-a ediții SoNoRo Conac vor fi susținute de muzicienii Irina Mureșan (vioară), Alissa Margulis (vioară), Erik Schumann (vioară), Răzvan Popovici (violă), Boris Andrianov (violoncel), Răzvan Suma (violoncel), Freddy Kempf (pian), José Gallardo (pian) și Cristiana Mihart (pian).

Continuitatea turneului SoNoRo Conac și aniversarea a 10 ani de existență a fost posibilă datorită sprijinului neîntrerupt al partenerului principal BRD – Groupe Société Générale, sprijin care a permis organizarea de concerte ample, în locuri dintre cele mai diverse din țara noastră, de la orașe mari până la sate izolate, oriunde a fost descoperită o clădire de patrimoniu importantă, care merita să intre în atenția publicului și autorităților, pentru a se asigura conservarea și protejarea sa.

„În cei 10 ani pe parteneriat cu echipa SoNoRo, am călătorit pe aripile muzicii clasice în peste 100 de locuri legendare, în toată țara, vizitând conace, castele, case și grădini ale căror istorie și frumusețe ne-au inspirat. Zeci de mii de oameni au fost alături de noi în acești ani și ne bucurăm că am adus muzica în locuri inedite, în orașe mici sau în sate și comune. Am descoperit și am readus în atenție monumente de arhitectură care trebuie să beneficieze de prezența noastră, de grijă și prețuire. Am plecat cu gândul că acest proiect este despre a savura muzica și a descoperi o Românie culturală diversă, fabuloasă, dar credem că proiectul acesta a făcut mai mult decât atât, fiindcă este o sursă de visare, de regăsire de sine, de încredere în viitor, de speranță și solidaritate”, declară Flavia Popa, Secretar General al BRD Groupe Société Générale.

Programul celei de-a X-a ediții a turneului SoNoRo Conac este următorul:

9 aprilie – Filarmonica de Stat Sibiu, Sala Thalia, Sibiu, jud. Sibiu

10 aprilie – Universitatea Babeș-Bolyai, Auditorium Maximum, Cluj-Napoca, jud. Cluj

11 aprilie – Palatul Culturii, Târgu Mureș, jud. Mureș

12 aprilie – Filarmonica de Stat Oradea, Sala Enescu-Bartok, Oradea, jud. Bihor

15 aprilie – Filarmonica Arad, Palatul Cultural, Arad, jud. Arad

16 aprilie – Muzeul de Artă, Sala Barocă, Timișoara, jud. Timiș

18 aprilie – Ateneul Român, București

19 mai – Muzeul de Artă „Casa Simian”, Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea

21 mai – Portul Cultural Cetate, jud. Dolj

22 mai – Casa Memorială Compozitor George Ștephănescu, Arefu, jud. Argeș

28 iunie – Palatul Peleș, Sinaia, jud. Prahova

29 iunie – Conacul Miclescu, Călinești, jud. Botoșani

30 iunie – Palatul Culturii, Iași, jud. Iași

Mai multe detalii despre programul concertelor și a modalității de rezervare a locului sunt disponibile pe https://conac.sonoro.ro/

Partenerii SoNoRo Conac susțin refugiații din Ucraina. În contextul situației internaționale dificile pe care o traversăm, SoNoRo Conac și partenerii săi consideră că este important să susțină cauza refugiaților din Ucraina.

BRD Groupe Société Générale și Mastercard susțin organizaţia Narada, care, numai în ultimele 6 luni, prin HartaEdu.ro, a intervenit în peste 90 de unităţi de învăţământ cu o investiţie de 1,5 milioane de lei. În timp de război sau crize, copiii sunt categoria cea mai vulnerabilă. Mai mult de 30.000 de copii ucraineni au ajuns în România și mulți dintre ei vor ramâne aici și vor frecventa școlile și grădinițele românești. În continuare, BRD Groupe Société Générale și Mastercard, prin Fondul de Rezilienţă în Educaţie, vin în întâmpinarea situaţiei cauzate de conflictul din Ucraina și susține integrarea copiilor ucrainieni în sistemul de învățământ românesc, precum și oferirea de suport psihologic acestora.

La toate concerte SoNoRo Conac va fi promovată această cauză importantă și donarea pentru organizația Narada. Cine dorește să se alăture cauzei și dorește să contribuie o poate face aici:www.narada.ro/doneaza.

Sistemul Medical MedLife este un alt partener important SoNoRo Conac care, încă de la debutul războiului, s-a alăturat autorităților și societății civile și a depus eforturi considerabile pentru a ajuta vecinii din Ucraina, fie că vorbim de refugiații care au trecut granița sau de oamenii rămași să lupte. După ce, încă din primele zile de conflict, compania a asigurat asistență medicală în regim de prim ajutor pentru ucrainenii ajunși în România, eforturile s-au extins dincolo de graniță, prin trimiterea a peste 65 de tone de materiale sanitare, consumabile și echipamente medicale către spitalele din Ucraina afectate de război.

În continuare, MedLife își îndreaptă atenția spre spitalele din țara vecină, venind în întâmpinarea unor nevoi specifice identificate și comunicate de către autorități. Astfel, prin intermediul partenerilor de la Asociația Zi de Bine, compania strânge fonduri pentru ajutorarea spitalelor din regiunea Mykolaiv, una dintre zonele cele mai afectate de bombardamente, unde, până acum, au fost uciși peste 130 de civili, dintre care 6 copii și peste 400 civili au fost răniți, dintre care 30 de copii. Donațiile vor fi folosite pentru achiziționarea de medicamente, echipamente și materiale sanitare necesare pentru nevoile spitalelor din regiune.

Donațiile se pot face prin transfer bancar, în contul Asociației Zi de Bine, cu mențiunea cuvântului SPITAL la descrierea plății: www.zidebine.ro/doneaza/transfer_bancar.

Despre SoNoRo Conac

Inițiat în 2013, turneul SoNoRo Conac și-a propus încă de la început, prin asocierea muzicii cu diverse opere arhitecturale emblematice din România, să sugereze nevoia de respect, atenție și sprijinire a patrimoniului și a resurselor culturale extraordinare ale României. SoNoRo Conac a pornit de la ideea de a reda muzicii de cameră spațiul originar, de natură intimă, propice dialogului cultural și ascultării active din partea unui public restrâns. Acest proiect își propune să sensibilizeze opinia publică în ceea ce privește multitudinea clădirilor de patrimoniu reabilitate – clădiri fabuloase, spectaculoase, elegante, care trebuie reintroduse în circuitul cultural. În cele nouă ediții, turneul SoNoRo Conac a pus pe harta emoțională a țării noastre peste 100 de clădiri de patrimoniu, unele dintre ele complet necunoscute publicului din România, dar a și atras atenția publicului internațional asupra unora dintre cele mai frumoase simboluri arhitectonice de aici.

Muzicieni SoNoRo Conac 2022

Irina Mureșanu, vioară

Violonista Irina Mureșanu este o solistă căutată și muziciană de cameră care a apărut pe scene din Statele Unite, Canada, Europa, Asia și Africa de Sud. Aclamată pentru spectacolele sale elegante, pasionate, concertele sale au fost frecvent citate de The Boston Globe ca fiind printre „cele mai bune spectacole de muzică clasică”. A fost invitată în festivaluri și locuri precum Bargemusic din New York, Festivalul Rockport din Massachusetts, seria de concerte Maine’s Bay Chambers și Festivalul Bowdoin, Festivalul belgian Van de Leie, Festivalul de muzică Reizend din Olanda ș.a.

Laureată și câștigătoare a premiilor de top la mai multe concursuri internaționale de vioară, inclusiv la Montreal International, Queen Elisabeth International, UNISA International String, Washington International și Schadt String Competition, Irina a obținut recunoașterea internațională. Premiile sale includ, de asemenea, Premiul pentru Arte creative și ale spectacolului de la Universitatea din Maryland, o bursă prestigioasă New Music USA, un premiu internațional Pro Musicis, premiul Presser Music, premiul Kate Kinley Fellowship de la Universitatea din Illinois și premiul Arthur Foote de la Harvard Musical Association. Cântă la o vioară Giuseppe Rocca din 1849 cu un arc Étienne Pajeot.

Alissa Margulis, vioară

Născută în Germania, într-o familie de muzicieni ruși, Alissa Margulis a studiat la Köln, Bruxelles și Viena.

Prima ei apariție publică a avut loc la doar șapte ani, alături de soliștii Orchestrei Simfonice din Budapesta. De atunci, a cântat alături de numeroase orchestre precum Camerata Switzerland, Kremerata Baltica, Orchestra Simfonică din Düsseldorf, Orchestra Simfonică din Ierusalim, Orchestrele Südwestrundfunk, Norddeutscher Rundfunk și Westdeutscher Rundfunk sau Orchestra Națională din Lorraine.

Alissa Margulis este o interpretă entuziastă de muzică de cameră, iar printre partenerii ei de scenă se numără Martha Argerich, Yuri Bashmet, Julian Steckel, Ivry Gitlis, Gidon Kremer, Mischa Maisky, Lilya Zilberstein, Paul Badura-Skoda și Polina Leschenko.

Printre festivalurile la care a participat până în prezent se numără Festivalul de Muzică de Cameră din Ierusalim, Wiener Festwochen, Lockenhaus, Festivalul Menuhin din Gstaad, Davos, Tours, Schleswig-Holstein, Verbier sau Maggio Musicale Fiorentino. Din 2005 și până în prezent, Martha Argerich a invitat-o să interpreteze în fiecare an la Festivalul său, Progetto din Lugano.

Erik Schumann, vioară

Născut în 1982, la Köln, dintr-un tată român și o mamă japoneză, Erik este invitat în mod regulat să cânte, în calitate de solist, alături de orchestre din Europa, Asia și America – orchestrele simfonice NDR din Hamburg și Hanovra, Orchestra Gewandhaus din Leipzig, Orchestra Simfonică din Düsseldorf, Orchestrele de Cameră din Viena și Zürich, Orchestra Tonhalle din Zürich, Orchestra de Paris, Orchestra Națională Franceză, Orchestra Simfonică Kyoto, dar și Orchestra Simfonică din Chicago sau Orchestra Simfonică Națională din Washington. Printre dirijorii alături de care a urcat pe scenă, se numără Christoph Eschenbach, Gianandrea Noseda, Jiří Bělohlávek și Vassily Sinaisky.

Violoncelistul concertează în săli renumite, precum Gewandhaus Leipzig, Konzerthaus Vienna, Tonhalle Zürich, Sala Victoria Hal din Geneva, Musikhalle din Hamburg, Suntory din Hall Tokyo, Centrul de Artă de la Seul, Concertgebouw din Amsterdam, Salle Pleyel din Paris sau chiar la Luvru. Ca interpret de muzică de cameră, Erik colaborează cu Cvartetul de Coarde Tokyo, cu Markus Groh, Claudio Bohorquez și Henri Sigfridsson și este prim-violonist al Cvartetului Schumann.

Răzvan Popovici, violă

S-a născut la Bucureşti într-o familie de muzicieni şi a început studiul violei cu tatăl său, Mugur Popovici. A studiat la Salzburg, Paris şi Freiburg cu Peter Langgartner, Jean Sulem şi Wolfram Christ. A cântat ca solist în sala Filarmonicii din Köln, Festspielhaus Baden-Baden, Ateneul Român din București, Prinzregententheater din München şi Théâtre des Champs-Elysées din Paris alături de Orchestra de Cameră din Köln, Orchestra de Cameră din Kobe, Orchestra Națională Radio din București, Filarmonica „George Enescu”, Filarmonica Transilvania din Cluj, Chaarts Chamber Artist din Zürich sau Kamerata Kronstadt. A colaborat cu Juliane Banse, Shlomo Mintz, Konstantin Lifschitz, Natalia Gutman, Nobuko Imai, Elena Bashkirova, Radovan Vlatkovic, Daishin Kashimoto, Olli Mustonen, Gilles Apap, Frans Helmerson, Mihaela Martin, Ilya Gringolts, Vladimir Mendelssohn, Louis Lortie, Giovani Sollima şi Thomas Demenga.

Este invitat regulat la festivaluri din întreaga lume, cum ar fi: Lucerne Festival, Wiener Festwochen, Kuhmo Festival, Spoleto Festival, Mintz Festival Tucumán, Ferrarra Musica, Rolandseck Festival, Boswil Musiksommer, Festival Academy Budapest şi Kobe Music Festival. Printre sălile în care a cântat se numără Carnegie Hall din New York, Musashino Hall din Tokio, Concertgebouw Amsterdam, Konzerthaus şi Musikverein din Viena, South Bank și Wigmore Hall din Londra, YMCA din Ierusalim sau Bozar din Bruxelles. Concertează regulat în întreaga lume ca membru al Ansamblului Raro.

Boris Andrianov, violoncel

Muzicianul ruso-american Boris Andrianov s-a născut la Moscova, în 1976. A studiat la Școala Specială de Muzică Gnessin din Moscova (clasa Verei Birina), la Conservatorul de Stat Ceaikovski din Moscova (clasa profesoarei Natalia Shakhovskaya) și la Hochschule für Musik Hanns Eisler Berlin (clasa profesorului David Geringas). A fost laureat al Concursului Internațional de Violoncel Antonio Janigro din Zagreb, precum și al concursurilor din Johannesburg, Hanovra (Classica Nova – In Memoriam Dmitri Șostakovici, ca parte a unui duo cu Alexey Goribol), Paris (Concours de violoncelle Rostropovitch) și Coreea de Sud (Concursul Isang Yun). De asemenea, a fost premiat la cel de-al XI-lea Concurs Internațional Ceaikovski și la Triumph Youth Award, iar în 2016 a fost intitulat Artist de Onoare al Rusiei. Boris Andrianov a cântat cu cele mai importante orchestre și dirijori din lume, printre care Vladimir Fedoseev, Yury Simonov, Pavel Kogan, Krzysztof Penderecki, Alexander Vedernikov, Gianandrea Noseda, Dmitry Liss, Roman Kofman, Vasily Petrenko, Stefan Vladar, Dmitri Jurowski și Alexander Sladkovsky.
În spectacole camerale a cântat alături de Yury Bashmet, Menahem Pressler, Akiko Suwanai, Janine Jansen, Julian Rachlin, Itamar Golan, Denis Matsuev, Sergey Nakaryakov, Vadim Repin, Maxim Vengerov, Alexey Lyubimov, Tatiana Grindenko, pentru a numi doar câțiva. Muzicianul a participat la Festivalul Regal Suedez, precum și la festivaluri din Ludwigsburg, Schleswig-Holstein, Edinburgh, Dubrovnik, Colmar, Davos, Irkutsk (Stars on Baikal), Trans-Siberian Art Festival și altele. Este, de asemenea, un invitat obișnuit al Festivalului de muzică de cameră Homecoming din Moscova. A inițiat festivalurile internaționale Vivacello și Vivarte din Moscova. Din 2009, Boris Andrianov predă la Conservatorul din Moscova. În 2020 a înregistrat „Jazz Reflections of Bach Suites” cu Leonid și Niсk Vintskevich.

Răzvan Suma, violoncel

Născut în 1977 la Cluj-Napoca, Răzvan Suma a urmat cursurile liceului de muzică din oraşul natal, la clasa profesoarei Gabriela Todor. În anul 2000 a obţinut diploma de licenţă a Academiei de Muzică din Bucureşti, la clasa maestrului Marin Cazacu, iar în 2002 a început programul de perfecţionare „Artist Diploma” la Longy School of Music – Cambridge – Statele Unite, la clasa profesorului Terry King.

În 2009 a devenit solist concertist al Orchestrelor şi Corurilor Radio, iar în calitate de profesor la Universitatea de Muzică Bucureşti dezvoltă o intensă activitate pedagogică. Prestigioasele concursuri „Giovanni Batista Viotti” – Italia, „Markneukirchen” – Germania sau „Villa de Llanes” – Spania sunt doar câteva dintre cele mai importante premii câştigate de Răzvan Suma în participările sale la competiţii naţionale şi internaţionale, în cariera competiţională începută la şase ani.

Răzvan a organizat turnee naționale începând cu anul 2012. Suita de proiecte „Vă place Bach?”, „Vă place Brahms?”, „Vă place Tango?”, „Vă place SCHU…?”, „Vă place Beethoven?” sau „Vă plaCello?” l-au plasat în topul celor mai activi violonceliștilor români. Este fondatorul Ansamblului „PlaCello”, din care mai fac parte violonceliștii Ștefan Cazacu, Ella Bokor și Mircea Marian.

A realizat prima înregistare completă în România, pe CD, a integralei suitelor pentru violoncel solo compuse de Bach și a colaborat cu Maxim Vengerov, Richard Galliano, Wen Sinn Yang, Yi-Bing Chu, Cristian Măcelaru, Philippe Graffin, Misha Katz ș.a.

Freddy Kempf, pian

Născut în Londra în anul 1977, Freddy Kempf a debutat la vârsta de 8 ani, cu Orchestra Filarmonicii Regale, și a devenit cunoscut la nivel național în 1992, când a câștigat concursul BBC Young Musician of the Year. În 1998, faptul că a primit premiul al treilea, și nu primul, la Concursul Internațional de Pian Ceaikovski de la Moscova a provocat proteste din partea publicului și un val de proteste în presa locală, care l-a proclamat „eroul concursului”.

Freddy a susținut recitaluri în multe dintre cele mai importante săli de concert din lume, inclusiv în Sala Mare a Conservatorului din Moscova, Konzerthaus din Berlin, Sala Verdi din Milano, Concertgebouw, Cadogan și Barbican din Londra, Bridgewater Hall din Manchester, Sydney Opera House și Suntory Hall din Tokyo.

De asemenea, a colaborat cu unele dintre cele mai prestigioase instituții muzicale din lume, inclusiv cu Royal Philharmonic Orchestra, London Philharmonia, Orchestra City of Birmingham, Orchestra Simfonică din Göteborg, Filarmonica La Scala, Orchestra Simfonică din San Francisco, ș.a.

Un artist prolific, Freddy înregistrează exclusiv pentru BIS Records. În 2010, înregistrarea Concertelor pentru pian nr. 2 și 3 de Prokofiev cu Orchestra Filarmonicii din Bergen și Andrew Litton a fost nominalizată pentru prestigiosul premiu Gramophone Concerto Award, revista asociată descriind duoul ca fiind „o pereche prokofieviană magistrală”.

Diana Ketler, pian

Născută în Letonia, la Riga, Diana Ketler a început studiul pianului la 5 ani, încurajată de părinții ei. Tatăl ei, un cunoscut bariton, și mama ei, dirijor de cor și profesoară de canto, sunt cei care i-au inspirat dragostea timpurie față de operă și au încurajat-o în colaborările viitoare cu artiști celebri. Diana și-a început cariera solo la o vârstă fragedă, debutând alături de Orchestra Simfonică Națională Letonă la doar 11 ani. Cariera muzicală, atât ca pianistă solo, cât și în calitate de interpretă de muzică de cameră, a purtat-o în nenumărate țări din Europa, Asia sau Statele Unite ale Americii. A cântat pe scene importante, precum Musikverein, Konzerthaus, Carnegie Hall, Kennedy Centre, Wigmore Hall, Suntory Hall, ș.a. Participă în mod regulat la festivaluri precum Lucerna, Boswil, Kuhmo Finlanda, Wiener Musikwochen, Oxford Chamber Music Festival etc.

Diana este membru fondator al Ansamblului Raro, iar alături de Răzvan Popovici a fondat platforma culturală SoNoRo, dar și Festivalul Chiemgauer Musikfrühling din Bavaria. Profesoară la Royal Academy of Music din Londra, a fost numită, în 2016, membră a acestei academii. Din toamna anului 2018 este membră a catedrei de muzică de cameră de la Haute École de Musique din Geneva. Pianista a primit din partea statului leton Great Music Award, cea mai înaltă distincție letonă din domeniul muzical. În timpul liber îi place să citească și să scrie poezie.

José Gallardo, pian

José Gallardo s-a născut în Buenos Aires, Argentina, în 1970, iar la doar 5 ani a început să ia lecții de pian la Conservatorul din oraș. Și-a continuat studiile cu profesorul Poldi Mildner la Universitatea Mainz din, Germania, timp în care și-a descoperit și pasiunea pentru muzică de cameră. A fost inspirat de artiști precum Menahem Pressler, Alfonso Montecino, Karl-Heinz Kämmerling, Sergiu Celibidache și Rosalyn Tureck. A primit numeroase premii naționale și internaționale: Premiul I la Festivalul de Muzică Westphalian Music din Hamm, Germania (1990), premiul “Johannes Gutenberg” a Universității Mainz, Germania (1991) și premiul presei internaționale în Trapani, Italia (1995).

A fost invitat la numeroase festivaluri de muzică, precum Festival Muzicii de Cameră din Lockenhaus, Germania, Festival Asiago, Itala, “Music of the World” Festival în Pforzheim, Germania, Cello Festival în Kronberg, Germania și Rheingau Musical Festival, Germania. A cântat în săli renumite de concerte printre care amintim Tonhalle din Zurich, Musikhalle Hamburg, Kurhaus în Wiesbaden, Teatro della Pergola Florența, Wigmore Hall în Londra și Filarmonica din Berlin. Este activ în multe master class-uri cu Maxim Vengerov, Siegfried Palm, Bernard greenhouse și Steven Isserlis. Între 1998 și 2008 a lucrat ca profesor asistent la Departamentu de Muzică din Universitatea Mainz, iar din 2008 predă la Centrul Leopold-Mozart Centre la Universitatea Augsburg din Germania.

Cristiana Mihart, pian

După ce a absolvit Colegiul Naţional de Arte „Dinu Lipatti”, Cristiana și-a continuat studiile la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti și la Conservatoire Royal de Musique din Bruxelles, iar, in prezent, este doctorand în cadrul programului de cercetare al Școlii doctorale a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, sub îndrumarea prof. univ. dr. Dana Borșan. Între anii 2012-2014, dorind să-şi extindă orizontul claviaturii, a studiat orga şi clavecinul. Cristiana a susținut concerte şi recitaluri pe scene importante din București precum Ateneului Român, Muzeul Naţional „George Enescu”, Muzeul Municipiului București – Palatul Suţu, Parlamentul României, Palatul Cotroceni – Salonul Cerchez sau Institutul Cultural Român.

Ca solistă sau interpretă de muzică de cameră, a cântat pe numeroase scene din România și din străinătate precum Filarmonicile din Ploiești, Bacau, Ramnicu Valcea, Satu Mare, Conservatorul Regal din Bruxelles, Mozarteum din Salzburg, Palazzo Rici din Montepulciano, Italia sau Konzerthaus, Berlin, și a fost invitată să participe la mai multe festivaluri precum Serile Lipatti, SoNoRo, Pablo Casals – Prades, Franța și South Bohemian Festival Concertino Praga.

***

Turneu prezentat de: BRD – Groupe Société Générale

Card preferat: Mastercard

Partener principal: Ministerul Culturii

Partener pentru un mâine mai bun: Sistemul Medical MedLife

Sponsori: Illy, Avincis

Parteneri: Cărturești, Librăriile Humanitas, Fundația Calea Victoriei, Golden Tulip Ana Dome, Restaurantul Hochmeister, Casa Boema

Gazde: Filarmonica de Stat Sibiu, Consiliului Județean Sibiu, Filarmonica de Stat Târgu Mureș, Filarmonica de Stat Oradea, Centrul Municipal de Cultură Arad, Filarmonica de Stat Arad, Primăria Municipiului Arad, Consiliul Județean Timiș, Muzeul Național de Artă Timișoara, Filarmonica George Enescu, Muzeul Județean Aurelian Sacerdoțeanu Vâlcea, Fundația Pentru Poezie Mircea Dinescu, Port Cultural Cetate, Casa Memorială Compozitor George Stephănescu, Asociația AREFU, Teatrul Maria Filotti Brăila, Muzeul Național Peleș, Conacul Miclescu – Călinești, Complexului Muzeal Național „Moldova” Iași

Parteneri media: RFI România, Radio România Cultural, Radio România Muzical, Zile și Nopți, Igloo, Zeppelin, Arhitectura, Ziarul Metropolis, The Institute, Rador, Capital, Evz.ro, Designist.ro, Promenada-culturala.ro, LiterNet.ro, TIMPUL, IQads.ro, Flawless.ro, Aiciastat.ro, Media Image.

Sunt câteva lucruri foarte interesante. După un recul al lansărilor, artiștii au scos din sertare materiale și volumul lansărilor s-a mai echilibrat. Consumul de muzică, atât fizică cât și digitală, a crescut, vinyl-ul cunoaște, practic, a doua viață, cd-ul are și el creșteri spectaculoase (nu, nu pentru atârnat la oglinda retrovizoare!). 

Foarte multe trupe amână lansările fizice, dar nu din cauza pandemiei, ci din cauza întârzierilor la fabricile ce presează vinyl-uri. Situația este puțin amuzantă și probabil va fi reglată de întâlnirile fizice cu artiști pe scenă. 
Selecția următoare încearcă să împace și latura de volum dată de ascultările masive pe platformele de streaming, dar și pe cea la limita dintre mainstream și underground. 
ENJOY!

Adele – 30

30 este primul album după șase ani de pauză și a devenit imediat un fenomen mondial. Discul este considerat de critici ca fiind cel mai bun album după revoluționarul 21 și o găsește pe Adele examinând, cu calm, rămășițele relației cu fostul soț. După ce a fost acuzată de critici că joacă numai la siguranță, Adele a avut curajul să intre într-un mic experiment sonor, destul de îndrăzneț pentru tot ceea ce a făcut până acum.

Billie Eilish – Happier Than Ever

Pe cel de-al doilea album, Billie Eilish a sfidat presupunerea tacită că primul disc a fost o provocare mult prea mare pentru a fi egalată. Mai mult, a reușit să revigoreze toate clișeele din primul album. Billie cântă acum despre fantezii sexuale, despre relații și despre puterea de manipulare pe care o poate exercita asupra partenerilor ei. Alături de fratele ei, Finneas, au adus același fior de intimitate ca și la discul de debut.

Olivia Rodrigo – SOUR

Olivia Rodrigo a apărut practic de nicăieri, iar Drivers License, o baladă pop cât se poate de clasică, care a dărâmat însă toate recordurile Spotify. În doar patru zile. Dar asta n-a fost tot, în sensul că piesa nu a fost doar un foc de paie. Deloc. Discul este inspirat tot de o despărțire și filtrează sentimentele adolescentei de abandon, anxietate sau furie. SOUR poate fi considerat o capodoperă pop.

Taylor Swift – Red (Taylor’s version)

Taylor Swift a reînregistrat albumul din 2012, modificând melodii și adăugând altele. Rezultatul? Un amestec de vată de zahăr rezultat din stilurile muzicale atât de numeroase folosite: country, pop, rock, folk  până la elemente electro și dubstep. După Fearless, Taylor Swift ajunge la a doua parte a proiectului ei, acela de a reînregistra și a recâștiga proprietatea asupra celor șase albume pe care le-a lansat pentru casa de discuri Big Machine, Taylor Swift – Red (Taylor’s version)

Lana Del Rey – Chemtrails Over The Country Club

Cine este cu adevărat Lana Del Rey? Întrebarea care i-a animat cariera de peste un deceniu a enervat-o uneori, dar primul dintre cele două albume pe care le-a lansat în 2021 devine introspectiv și încearcă să răspundă la întrebare. Și nu știu dacă această încercare nu este decât o altă fentă de marketing, dar știu sigur că mitul și melodrama, cel puțin, rămân neschimbate pe un alt album realizat de Lana. Este un splendid déjà vu.

Tori Amos – Ocean To Ocean

Nici Tori Amos nu credea că acesta este albumul pe care și-l dorea. Ea scria cu totul altceva când Ocean To Ocean i s-a înșurubat în minte. Tori a citat pierderea mamei sale, turneele și oboseala psihică generată de izolare. Această tripletă a determinat-o să-și abandoneze vechiul proiect și să lucreze la ceea ce a devenit Ocean To Ocean. Fiecare melodie de pe album o plasează pe Tori în diferite cadre și procese de gândire asupra durerii și a instinctului de supraviețuire. Promisiunea de a rupe lanțul tristeții nu a funcționat nici de data aceasta.

Abba- Voyage

Cât de relevantă mai poate fi o trupă ce s-a oprit din cântat acum 40 de ani și care a marcat adânc istoria muzicală și s-a confundat cu stilul pop? Ba nu, o trupă care este stilul pop, fără îndoială formația perfectă de pop. Mașina suedeză de hituri s-a întors în anul 2021. Abba înghite o gaură de 40 de ani. Totul este ca și cum “I Still Have Faith In You” este făcută a doua zi după ce terminaseră ultima piesă de pe “The Visitors”. Simți cum ceasul se întoarce și te trage și pe tine. 

The War On Drugs – I Don’t Live Here Anymore

Elementele psihedelice și cele de shoegaze s-au îndepărtat treptat din trupa lui Adam Granduciel, pe măsură ce succesul trupei a crescut. Acum se află la miezul zilei din carieră cu acest al cincilea album care îmbrățișează pe deplin rock-ul clasic, strălucitor. Un album bântuit de melodii de mare amploare atât prin aranjamente și producție muzicală, dar mai ales prin puterea sentimentelor pe care le degajă. 

Elton John – The Lookdown Sessions

Este foarte plăcut, dar și enervant ca un tip, Elton John, ce cunoștea cele mai mari succese în anii ‘70, să lanseze în 2021 The Lockdown Session. Ce este discul ăsta? O colecție de duete, optimiste și care arată interesul lui John pentru toate formele de pop. Dar, peste toate, este redefinirea unui stil. The Lockdown Sessions este o serie captivantă de instantanee ale timpului petrecut bine, fie el și în carantină.

YouTube Playlist:

Artiști din șase țări europene vor concerta la prima ediție Europavox Festival Bucharest, ce va avea loc la Control Club, în perioada 4-5 mai. Apreciata artistă și compozitoare de origine elvețiană Sophie Hunger, art-rockerii englezi Snapped Ankles, dar și artiști europeni emergenți ca Emilie Zoé (Elveția), Lewsberg(Olanda), Jesse Markin(Finlanda) și David Walters(Franța), vor cânta alături de trupele locale Zimbruși Balkan Taksim, în cele două zile de festival.

Biletele sunt disponibile în rețeaua Eventbook.

Apărut în 2006, Europavox este un proiect cultural ce își propune să promoveze diversitatea scenei muzicale europene, atât prin platforma Europavox.com, cât și prin numeroase evenimente organizate anual în șapte țări europene (Austria, Belgia, Croația, Franța, Italia, Lituania și România). Rezultatul este o călătorie electică printr-o varietate de stiluri muzicale, o explorare a universului artiștilor emergenți din Europa. Muzica se află în centrul acestor evenimente, dar ele sunt mai mult decât atât; fiecare festival este o experiență culturală unică, ce pune laolaltă diferite forme de artă.

De la înființarea sa, în 2008, Control Club a găzduit mii de concerte cu trupe românești și străine, din noul val și legendare, fiind considerat unul dintre cei mai importanți promotori ai muzicii live și culturii alternative, din București și din țară. Recent, Control Club s-a alăturat unei rețele europene de live music venues din care mai fac parte: Le Botanique (Bruxelles), Estragon Club (Bologna), INmusic (Zagreb), Loftas (Vilnius) și WUK (Viena), cu scopul de a susține mobilitatea artiștilor europeni emergenți și de a oferi amatorilor de muzică experiențe concertistice inedite, în cadrul evenimentelor Europavox.

Cap de afiș în prima zi de Europavox Festival Bucharest – miercuri, 4 mai – sunt londonezii Snapped Ankles. Formația se remarcă prin sound-ul post-punk ce înglobează elemente art rock, dar și prin imaginea insolită, artiștii evoluând în costume care le ascund identitatea. De la lansarea albumului de debut, Come Play The Trees (The Leaf Label, 2017), aceștia și-au consolidat statutul de trupă cult, bucurându-se de apariții la BBC 6 Music Festival și KEXP Sessions, precum și de turnee sold-out în Marea Britanie. Concertele Snapped Ankles sunt adevărate ritualuri șamanice, experiențe colective unice, spun fanii trupei.

Tot miercuri, 4 mai, pe scena din Control Club va urca și Emilie Zoé, laureată la Swiss Music Prize, în 2020. Stilul uneori dur în care cântă la chitară și vocea ce amintește de PJ Harvey sau Cat Power o fac pe cântăreața originară din Lausanne o prezență de urmărit pe scena muzicală europeană. Încă de la albumul de debut, Dead-End Tape, lansat în 2016 de label-ul indie Hummus Records, Emilie Zoé și-a câștigat o reputație pentru show-urile live dinamice, care vin în contrast cu farmecul minimalist al înregistrărilor sale.

Una dintre revelațiile scenei indie olandeze, Lewsberg vin din Rotterdam și au impresionat deja criticii britanici, care îi aseamănă cu The Velvet Underground, Television sau Talking Heads. Trupa va concerta la Control Club, în cadrul Europavox Festival Bucharest, miercuri, 4 mai.

Seara de miercuri va fi deschisă de formația clujeană Zimbru, o prezență nouă și promițătoare, o infuzie de aer proaspăt pe scena underground locală.

Joi, 5 mai, în cea de-a doua zi de Europavox Festival Bucharest, pe scena din Control va concerta apreciata multi-instrumentistă și compozitoare Sophie Hunger. Originară din Elveția și stabilită la Berlin, versatila artistă jonglează cu o varietate de stiluri muzicale, de la indie-rock și electro la jazz. Recent, ea a lansat cel de-al șaptelea album de studio, Halluzinationen (Caroline International, 2020), care s-a bucurat de aprecierea criticilor și i-a atras comparații cu Feist sau Sharon Van Etten.

Tot în ziua de joi, 5 mai, la Control Club vor concerta Jesse Markin, cantautor finlandez, originar din Liberia, autorul unui melanj unic de indie pop, rap, soul, r’n’b, prog rock și African folk, precum și David Walters, artist francez puternic influențat de muzica creolă, braziliană, soul, jazz, funk, pop și Afrobeat. Seara va fi deschisă de formația locală Balkan Taksim, ce se remarcă prin combinația de ritmuri și aranjamente electronice, sunete din Carpați și melodii de inspirație balcanică și anatoliană.

Concertele din cadrul Europavox Festival Bucharest (4-5 mai) de la Control Club vor începe de la ora 19:00, în ambele zile.

Biletele sunt disponibile online pe Eventbook.ro și în rețeaua de parteneri Eventbook, la prețul de 60 de lei pentru miercuri, 4 mai (https://eventbook.ro/music/bilete-europavox-festival-bucharest-day-one) și joi, 5 mai (https://eventbook.ro/music/bilete-europavox-festival-bucharest-day-two). Un număr limitat de abonamente, valabile pentru ambele zile de festival, sunt disponibile prin Eventbook.ro, la prețul de 100 de lei (https://eventbook.ro/music/bilete-europavox-festival-bucharest).

În cadrul Europavox Bucharest, Institutul Francez și Europavox prezintă “What’s next for European music?” :două zile de discuții, workshop-uri și mese rotunde având ca temă politicile culturale europene, într-un context în continuă schimbare, precum și impactul acestora asupra mobilității artiștilor, la scară europeană. Evenimentul va fi gratuit, iar accesul se va face pe bază de înregistrare – mai multe informații, în curând.

Europavox Festival Bucharest are loc în cadrul Proiectului Europavox 2020 – 2024, co-finanțat de Comisia Europeană.

Wine & Combine. Carte, muzică și vin. 
O rubrică dedicată iubitorilor de cărți, muzică și vin, care caută potriviri inspirate.

După ce Led Zeppelin a încetat să mai existe odată cu moartea toboșarului John Bonham în toamna anului 1980, Robert Plant și-a construit o carieră solo impresionantă cum rareori s-a întîmplat în istoria rock-ului cu un vocalist ieșit dintr-o mare trupă. Peter Gabriel (ex Genesis) și Sting (ex The Police) sînt primele nume care-mi vin în minte, dar multe alte exemple nu prea mai sînt, cel puțin nu de asemenea anvergură. 

Între 1982 și 2017, Robert Plant (n. 1948) a înregistrat o duzină de albume solo, unele mai bune decît altele, și a avut două mari colaborări: cu Jimmy Page, fostul coleg de la Led Zeppelin, în anii `90 (No Quarter și Walking into Clarksdale, ambele foarte bune); și cu Alison Krauss (n. 1971), regina muzicii bluegrass & country (aproape treizeci de Grammys so far), împreună cu care a primit pentru Raising Sand (2007), prima lor colaborare, nu mai puțin de cinci premii Grammy, cîștigînd atunci, practic, toate categoriile la care fusese nominalizat.

Raising Sand era o selecție de treisprezece piese mai puțin cunoscute (gems, cum li se zice) din arhiva blues & country, dar și din pop-ul șaizecist, alese cu grijă și produse cu și mai multă grijă de T Bone Burnett, figură legendară a genului, și cîntate împreună cu o mînă de muzicieni artiști din Nashville. Blendul vocilor lui Plant & Krauss (cei doi se cunoscuseră cîțiva ani mai devreme la un concert tribut pentru Lead Belly), precum și măiestria reorchestrării pieselor pe care mulți le auzeau pentru prima dată, au adus acelui album un asemenea succes, și comercial, și de critică, încît o continuare a colaborării părea cel mai firesc lucru din lume.

A fost doar o chestiune de timp (paisprezece ani) pînă cînd Plant & Krauss au intrat din nou în același studio, împreună cu același T Bone Burnett și cu aceiași muzicieni, pentru a înregistra Raise the Roof. „Știam că vom colabora din nou. Însă nu știam cînd anume și nu voiam să forțăm lucrurile. Nu știi niciodată care sînt și cum arată cu adevărat acele lucruri care durează”, mărturisea Krauss într-un interviu, justificînd timpul trecut între cele două albume, timp în care, și ea (cu trupa ei Union Station) și Plant (cu trupele lui Band of Joy și Sensational Space Shifters), s-au ținut de muzică, înregistrări și turnee. „Provenim din două lumi diferite, dar între noi există o incompatibilitate foarte plăcută”, mai spunea Krauss, cu douăzeci și trei de ani mai tînără decît Plant. „Se poate auzi ce anume am învățat de la ea. Am învățat cum să mă apropii de cîntece unde vocea trebuie să fie foarte discretă. Nu există țipete primare (primal screams), trebuie doar să spui povestea”, mărturisea Plant.

Venit după paisprezece ani de la prima lor colaborare, albumul conține, în varianta deluxe, paisprezece piese blues, country, bluegrass, pop compuse de-a lungul timpului de muzicieni talentați și prodigioși, unii adevărate legende ale genului (Calexico, Hank Williams, Lucinda Williams, Everly Brothers, Merle Haggard sau Bert Jansch, dintre cei pe care i-ați putea cunoaște). Majoritatea sînt cîntece de dragoste, dar conform etosului de gen, vorbesc și despre meandrele destinului, greutățile vieții, colindatul prin lume în căutarea împăcării cu sine, a rostului și a fericirii. Dincolo de frumusețea compozițiilor și a „cupajului” celor două voci în dialog, cea elegiacă și „maturată” a lui Plant și cea senzuală, „aromată”, de cîntec de leagăn a lui Krauss, orchestrația unor supermuzicieni (Bill Frisell și Marc Ribot sînt printre cei mai respectați chitariști de studio din zona experimentală a jazzului), care cîntă la o mare varietate de instrumente specifice, deopotrivă electrice și acustice (violoncel, vioară, contrabas, banjo, mandolină, jarana, dobro, mellotron), orchestrația este splendidă. Ca să conchid cu un joc de cuvinte și o aliterație foarte la îndemînă, Raise the Roof se ridică la standardul ridicat de Raising Sand.

Ce să ascultați.
Albumul a dat patru singles – „Can`t let go”, „High and lonesome”, „It don`t bother me” și „Somebody was watching me” -, dar preferatele mele, pe care vă îndemn să le ascultați neapărat, rămîn „Quatro (World Drifts In)” și „The Price of love”.

Cum să-l ascultați.
Din splendida grafic și neprețuit de utila Enciclopedia vinului pentru tineri neinițiați și connaisseurs d`antan (Baroque Books & Arts), scrisă la două mîini de faimoasa somelieră Madeline Puckette și de cofondatorul winefolly.com Justin Hammack, puteți afla că există nu mai puțin de cincisprezece clone ale soiului pinot noir, ai cărui struguri sînt originari din Burgundia franceză. Ei bine, una dintre aceste nobile clone se numește pinot franc și este cultivată inclusiv pe plantațiile din sudul Moldovei de dincolo de Prut. Așadar, dacă ar fi să vă recomand să-i ascultați pe Plant & Krauss cîntînd pe două voci aceste minunate piese de demult, v-aș recomanda cupajul de merlot și pinot franc Vintage – Purpuriu de Purcari de la crama Mileștii Mici (cupaj din 2009, anul în care cei doi recoltau un braț de Grammy`s), un vin cu o frumoasă culoare purpuriu cărămizie și cu aromă bogată de fructe de pădure (cu nuanțe de maturare, după cum menționează eticheta).

Wine is sweet and gin is bitter
Drink while you can, but you can`t forget her
You talk too much, you laugh too loud
You see her face in every crowd

după cum cîntă minunata Alison Kauss pe „Price of Love”, o piesă de la sfîrșitul anilor `60.

Marius Chivu este scriitor, traducător, cronicar literar și editorul antologiei anuale de proză scurtă KIWI, apărută la Editura Polirom.

Pornim de la întrebarea: cât de relevantă mai este o sărbătoare a magazinului de disc independent? Statisticile spun că an de an RSD a crescut. Dar, în același timp, a devenit un organism ce s-a autodevorat.

După 15 ani, RSD are nevoie de un reset, pentru că se găsește în punctul de unde a plecat. Micile magazine independente nu o duc cu mult mai bine cu toată creșterea vânzării fizice. Prin globalizare, RSD a devenit an de an din ce în ce mai mare, iar magazinele mici de discuri nu au putut ține pasul cu această dezvoltare. În opinia multor proprietari, sărbătoarea a devenit „doar un alt eveniment în circul anual al industriei muzicale”, prea concentrat pe produs, în defavoarea participanților, iar caselor de discuri indie le este greu să-și prezinte exclusivitățile în detrimentul muzicii corporatiste.

Fondatorii RSD au fost inspirați de Free Comic Book Day (Ziua gratuită a benzilor desenate) și au lucrat, la început, cu case de discuri, artiști și distribuitori pentru a crea o piață anuală de colecție pentru discuri de vinil exclusive. Scopul a fost să schimbe poveștile din jurul acestor magazine. Documentarul din 2008 I Need That Record! The Death (or possible survive) Of The Independent Record Store aduce în prim plan moartea clinică în care se afla magazinul independent de discuri.

Lucrurile au fost de la început împărțite, cu surle și trâmbițe pentru o parte, cu mult festivism și fard pentru cealaltă.  În 2009, Seth Myers, un actor american, a rezumat “consensul” general privind magazinele indie: „Sâmbăta aceasta marchează a treia RSD, în timpul căreia sute de magazine independente din toată țara sărbătoresc discurile de vinil”, a glumit Myers. „ Așa că du-te la magazinul tău de discuri local și… ce? Ce este asta? Este un Jamba Juice acum? Ah, îmi pare rău, omule.”

Chiar dacă este o glumă, ea sintetizează un alt punct de vedere asupra acestui eveniment, unul în total contrast față de declarația unuia dintre marii șefi de la Universal Music, Marc Fayd’Herbe, și anume: „RSD este cel mai bun lucru care s-a întâmplat vreodată pentru magazinele independente de discuri.”

Unde este adevărul? Poate puțină punere în context ne ajută să avem o privire amplă.

Magazinul de discuri a fost întotdeauna un loc în care iubitorii muzicii, bătrâni și tineri, se puteau aduna și discuta despre ultimele lansări, se purtau discuții, se lansau dezbateri, dar mai ales se strângeau prietenii. Chiar erau niște locuri de dezbatere și, dacă am unul în minte pentru România, sigur el este trotuarul din fața magazinului Muzica din perioada ceaușistă. Trotuarul devenise un fel de magazin ambulant cu program scurt, „funcționa” aproape doua ore, după 16 și până la 18.

Odată cu dezvoltarea casetei, apoi a CD-ului și, la începutul anilor 2000, odată cu descărcările ilegale – mai târziu legale –, magazinul de discuri era pe moarte. În 2007, șase fani ai muzicii au decis să sărbătorească cultura magazinului de discuri, care de ani de zile se afla în declin în urma creșterii descărcărilor.

Record Store Day este un eveniment muzical anual. El a fost inaugurat în 2007 și desfășurat într-o sâmbătă în fiecare aprilie și în fiecare Black Friday din noiembrie pentru a „sărbători cultura magazinului de discuri independent”. 

Contextul acestei apariții era cu totul altul: în 2007 vinilul era încă în modulul de amintiri, comerțul online nu avea atâta putere, reculul caselor de discuri independente era mai mult decât evident, iar cele majore, Sony, BMG, Warner, EMI și Universal dictau într-o piață în care produsul independent avea mari greutăți. Dar nu de la asta a plecat ideea, ci de la uniformizarea vânzării fizice. Marile magazine internaționale au golit piața locală de mici locuri unde puteai cumpăra altceva.

Inițiativa a avut cele mai bune intenții și a dorit ca acea culoare locală să rămână, să nu dispară. Cine a citit High Fidelity a lui Nick Hornby sau, nah, a văzut filmul, poate înțelege mai bine ce fel de lume s-a încercat a fi salvată.

Record Store Day, care a început în Statele Unite, reunește fani, artiști și mii de magazine independente de discuri din întreaga lume. Un număr de înregistrări sunt presate special pentru RSD, cu o listă de lansări pentru fiecare țară și sunt distribuite doar magazinelor care participă la eveniment.

Conceptul pentru RSD a fost creat în timpul unei sesiuni de brainstorming, la o întâlnire a proprietarilor independenți de magazine de discuri, în Baltimore, de Eric Levin, Michael Kurtz, Carrie Colliton, Amy Dorfman, Brian Poehner și Don Van Cleave.

În prezent, este sărbătorită în magazinele din întreaga lume, alături de sute de artiști care participă la această zi prin apariții speciale, spectacole, întâlniri, dar și organizarea de strângeri de fonduri pentru organizații non-profit comunitare și lansarea de versiuni speciale de vinil și CD, împreună cu alte oferte promoționale pentru a marca ocazia.

Unde ne aflăm acum? Într-o situație ușor bizară.

Această propoziție este foarte importantă, deoarece veți observa siglele celor trei giganți ai muzicii corporatiste,  Warner, Universal și Sony. În parte, Red Distribution de la Sony, Universal Music Group Distribution și Warner’s Alternative Distribution Alliance funcționează ca expeditori principali ai Record Store Day. Evenimentul nu ar fi nici pe departe la fel de mare pe cât este fără ei. Cele trei companii majore folosesc, de asemenea, RSD ca o oportunitate de a face ceea ce corporațiile iubesc să facă cu orice mediu sau eveniment nou: reeditează un produs vechi ca „exclusiv”.

Participarea giganților nu este un motiv pentru de critică, ci o modalitate de a evidenția necesitatea de a lucra cu jucătorii mari pentru a transforma consumul de „cool” într-un eveniment global.

Tocmai aceste case de discuri indie mai mici și magazinele de discuri locale au păstrat în viață discurile de vinil în anii incredibil de grei dintre 1990 și 2000. Ei sunt cei care au permis RSD să lanseze lanseze acest vis și trend, atât printre nostalgici, dar și printre imitatori. Vinilul a fost în subteran și a devenit locul de joacă al fetișiștilor și al partizanilor subculturilor muzicale. Resuscitarea vinilului a alimentat o economie de trend cu majori, între timp reorganizați, fuzionați și rebranduiți, care deschid, și ei, șampania odată cu independenții. Numai că independenții deschid, ca de obicei, cel mult un vin spumant.

RSD a devenit atât de mare la nivel global, încât micile magazine de cartier rămân puncte minuscule. Dar orice eveniment legat de muzică, chiar dacă devine globalist, își are părțile lui bune, adună oamenii și le dă speranță.

Deja existentă de 15 ani, această sărbătoare muzicală are propriile ei topuri. Printre ele, și unul cu cele mai scump vândute discuri.

Lista este determinată de valoarea medie a vânzărilor în dolari pe Discogs, cea mai mare bază de date muzicală online din lume. Aceasta înseamnă că ați putea găsi o copie pentru mai mult, dar și pentru mai puțin, pe piața Discogs. Evident, popularitatea albumului sau a artistului va determina creșterea valorii de revânzare. 

De exemplu, aruncați o privire mai atentă la acel album care se află pe locul 1. Se presupune că există șase copii, dintre care doar patru au fost revendicate. The Boards of Canada a fost anunțat la RSD 2013, dar este o jonglerie de marketing. Înregistrarea reală conține în mare parte spațiu mort, un pasaj foarte scurt de muzică și cineva care citește cu voce tare numerele „936557”. Este cea mai bună înregistrare venită de la The Boards Of Canada? Deloc.

1. Boards Of Canada ‎– —— / —— / —— / XXXXXX / —— / —— (2013)

Preț mediu de vânzare: $2,500

Label: Warp Records

Format: 12-inch

2. Paul McCartney – Sweet Thrash (2015)

Preț mediu de vânzare: $1,000

Label: Self-released

Format: LP

3. Cake ‎– Vinyl Box Set (2014)

Preț mediu de vânzare: $974.50

Label: Upbeat Records

Format: Box set

Discogs este cea mai mare bază de date muzicală online din lume, construită de o comunitate activă de colaboratori. Lansările RSD sunt clasificate după o evaluare ponderată, care va fi diferită de evaluarea medie pe care o vedeți pe paginile individuale de lansare de pe Discogs. Evaluarea ponderată ia în considerare evaluarea medie și numărul de evaluări trimise de utilizatorii Discogs. 

Lista include un titlu ce se repetă. Este Kind Of Blue al lui Miles Davis (nr. 5 și nr. 3). Ambele discuri mono sunt din același an. Diferența constă în țară. Lansarea europeană a excelentului album al lui Davis a primit o evaluare mai mare – atât ponderată, cât și medie – decât lansarea din SUA. Ce înseamnă asta? Că cei care au evaluat lansarea europeană au fost mai generoși cu ratingurile lor sau că vinilul este cu adevărat mai bun? 

1. Fleetwood Mac ‎– Rumours (2011)

Evaluare ponderată: 4.939

Evaluare medie: 4.91 din 127

Label și țară: Reprise Records în U.S.

2. Jerry Garcia Band – GarciaLive Volume One: March 1st, 1980 (2019)

Evaluare ponderată: 4.938

Evaluare medie: 4.93 din 71

Label și țară: Round Records în U.S.

3. Miles Davis ‎– Kind Of Blue (2013)

Evaluare ponderată: 4.919

Evaluare medie: 4.89 din 105

Label și țară: Columbia și Music on Vinyl în Europa

4. Phish – Junta (2012)

Ecaluare ponderată: 4.914

Evaluare medie: 4.89 din 80

Label și țară: Jemp Records în U.S.

5. Miles Davis ‎– Kind Of Blue (2013)

Evaluare ponderată: 4.909

Evaluare medie: 4.87 din 192

Label și țară: Columbia și Music on Vinyl în U.S.

Anul acesta, pe 23 aprilie, este o revenire la afaceri ca de obicei, deoarece magazinele de discuri din întreaga lume sărbătoresc cea de-a 15-a zi anuală a magazinului de discuri (RSD) cu ajutorul lui Taylor Swift, cel mai însemnat ambasador al său de până acum (care lansează un album de șapte inci pentru a marca eveniment). 

Întotdeauna momentul RSD este foarte așteptat de iubitorii de muzică în format fizic și este o ocazie excelentă pentru a achiziționa câteva copii exclusive, deoarece mulți artiști sărbătoresc data cu lansarea unor piese unice de vinil. Unele dintre exclusivitățile prezentate în acest an sunt:

• Ramones – The Sire Albums (1981-1989) 7-LP box set
• The Replacements – Unsuitable for Airplay: The Lost KFAI Concert (Live)
• Handsome Boy Modeling School – So… How’s Your Girl?
• The Rain Parade – Explosions in the Glass Palace
• David Bowie – Brilliant Adventure EP & Toy EP
• Scott Walker – Boy Child: The Best Of 1967-1970
• Stevie Nicks – Bella Donna
• St. Vincent – The Nowhere Inn (Official Soundtrack)
• Lou Reed – I’m So Free: The 1971 RCA Demos
• Angelo Badalamenti – Blue Velvet (Original Motion Picture Soundtrack) [Deluxe Edition]
• Blur – Bustin’ + Dronin’
• James Blake – COVERS
• Dillinger Escape Plan – Dissociation
• Future – DS2
• Gojira – Live at Brixton Academy
• Kacey Musgraves – star-crossed
• The Rolling Stones – More Hot Rocks (Big Hits & Fazed Cookies) [50th Anniversary]
• Gerard Way – Hesitant Alien
• Czarface – Czarmageddon
• Kirk Hammett – Portals
• Kittie – Spit
• Nicki Minaj – Beam Me Up Scotty
• The Muffs – New Improved Kim Shattuck Demos
• The Offspring – Greatest Hits
• Opeth – My Arms, Your Hearse
• Various Artists – Go Ahead Punk…Make My Day
• Jessie Ware – Devotion: The Gold Edition (10th Anniversary)
• Pearl Jam – Live on Two Legs
• Prince – The Gold Experience
• The Sound – Counting The Days
• Kid Creole and The Coconuts – Fresh Fruit In Foreign Places
• Wipers – Over The Edge – Anniversary Edition
• Nick Cave & The Bad Seeds – Live Seeds
• Jonathan Richman & The Modern Lovers – Modern Lovers 88 [35th Anniversary]
• Superchunk – Incidental Music: 1991 – 1995
• The Damned – Strawberries
• Everything But The Girl – Night and Day (40th Anniversary Edition)
• Gong – Gong In the 70s
• Motorhead – Lost Tapes Vol 2
• Breakin’: Original Motion Picture Soundtrack
• The Royal Tenenbaums (Original Motion Picture Soundtrack)
• Billy Bragg – Life’s A Riot With Spy vs Spy (30th Anniversary Edition)

În rock, și în general în muzică, lucrurile au cam fost spuse. Nu se mai inventează nimic. Asistăm la jocuri de puzzle. Se combină, se combină, iar originalitatea, în momentul de față, stă în alăturările nefăcute până acum. Sau, avem și o altă variantă, când trupele încearcă să umble la sentimente. Da, exact. Încearcă să te bage într-un film cunoscut, în care întâlnești personajele preferate puse într-un context actual. Dar ce se întâmplă când se combină cele două variante? Atunci iese un album de tipul Unlimited Love.

John Frusciante a avut o mișcare oarecum browniană în cadrul trupei. Prima dată când s-a reîntors în trupă, după o pauză destul de lungă, a rezultat Californication, în 1999. Un album cu dublu sens. Primul, cel al unei reveniri triumfale. Al doilea, o renaștere muzicală, o primenire a sunetului, făcute, amândouă, foarte convingător. Cele două sensuri ale acestui album de colecție au mărit relevanța pe care trupa o avea la acel moment și au lansat un nou capitol în dezvoltarea formației. Funk-rock-ul alternativ a pătruns masiv pe undele radio.

După 23 de ani de la acel moment, John Frusciante se reîntoarce, încă odată, pentru a înregistra un nou album alături de trupa alături de care a cunoscut cele mai succese din carieră. Era “re”plecat de acolo de la Stadium Arcadium, din 2006. Sigur, din punct de vedere al marketingului, este o mișcare excepțională. Dar în același timp setează niște așteptări imense. Dacă s-a întâmplat odată, de ce nu ar mai fi posibil din nou să existe un Californication.

Hype-ul și așteptările din jurul lui John nu te pot face, până la urmă, după câteva ascultări, să nu observi că trupa încearcă să reaprindă o parte de magie, dar reușita acestei probe nu este atât de certă. Dar trebuie să mergem dincolo de comparații cu perioade trecute și, cred, că nici cei patru componenți nu s-au gândit și nici nu au fost preocupați de concurența cu trecutul. Este mai mult o preocupare concentrată pe a fi împreună din nou.

Ideea este splendidă, chiar dacă ea nu dă rezultatele așteptate în privința hiturilor. Materialul format din 17 piese nu scoate în evidență clasicele RHCP, ceea ce este puțin ciudat, pentru că pe toate discurile alături de Frusciante se puteau găsi pepite de aur. În schimb, uniformizând piesele, cei patru au reușit să imprime un ritm discului, nu există rupturi și atunci lucrurile curg lent, frumos și cu o senzație plăcută. Dar, în ciuda lipsei de melodii cu adevărat remarcabile, după ascultări repetate, obții un sentiment de apreciere pentru marcă distinctă de funk discret, care întruchipează albumul ca întreg.

Piesele single lansate până acum merg în direcția descrisă mai sus, adică “there’s no hits”. Black Summer, care nu este o melodie rea după niciun criteriu, este greu de imaginat că ar putea sta în picioare cu majoritatea hiturilor clasice ale trupei. Not The One este chinuitor de liniștită, iar Poster Child este cea mai cool dintre cele trei single-uri, dar sună ca o melodie oarecum obișnuită, care nu ar fi fost deplasată pe oricare dintre albumele alături de Frusciante.

Preocuparea concentrată pe a fi împreună din nou duce discul într-o zonă în care îți oferă, până la urmă, plăceri subtile. Nimic nu este la vedere, este o sfioșenie în a etala orice, este o modestie dată de conștientizarea propriei valori. Este vorba de relaxare, de bucurie la auzul unui sunet clasic, de reîntâlnirea unor oameni după atât amar de vreme.

Riscul de auto-parodiere a propriilor creații era mare, dar Unlimited Love a reușit să scape din această capcană. Este un disc reconfortant, fără să atragă în mod deosebit atenția, dar care, uite, totuși o face dacă ai reușit să-l parcurgi pe tot. O face cu o melodie drăguță, fină, lentă, cu versuri mai poetice decât media RHCP, Tangelo, în care John mânuiește cu blândețe chitara și în care Kiedis încheie prima strofă cu întrebarea: “I get touched, ain’t this life grand?”

Oooo, daaa…

Arenele Romane, București, 7 iunie 2022

Cronică de Alina Cruceru & foto de Mihai Vasilescu

După seceta concertistică a ultimilor doi ani, sezonul muzicii live a revenit în sfârșit, probabil cu cel mai bogat lineup din istoria recentă. De la formații legendare până la artiști mainstream sau de nișă, vara lui 2022 promite să umple scenele de prea mult timp părăsite. Entuziasmul reîntâlnirii e palpabil la orice concert: în public, dar și pe scenă. E un moment tare frumos pentru muzică.

Una dintre formațiile-fenomen care au vizitat România în această vară este Evanescence, o trupă despre care, fie că îți place sau nu, e foarte puțin probabil să nu fi auzit. O trupă care, odată cu lansarea hitului Bring Me to Life în 2003, ca parte a albumului de debut Fallen, a transformat percepția publicului despre genurile muzicale asociate în general cu voci feminine. Amy Lee, solista și cofondatoarea formației Evanescence, a fost și rămâne una dintre cele mai importante figuri feminine din muzica rock/metal. Și, fără doar și poate, a demonstrat acest lucru la concertul din 7 iunie 2022 de la Arenele Romane din București.

Concertul a fost deschis de Yonaka, o formație britanică de rock alternativ condusă tot de o solistă, Theresa Jarvis. O voce bună, care navighează între sensibilitate și forță, un sunet (în mare parte) curat și puternic; o alegere foarte reușită pentru introducerea main actului serii. Și un mesaj feminist apreciat.

După lăsarea întunericului, fără să aibă nevoie de o prezentare elaborată, Evanescence a urcat în sfârșit pe scenă în acordurile primei piese, Artifact/The Turn, piesă care deschide și cel mai recent album al trupei, The Bitter Truth. De altfel, concertul din București face parte dintr-un turneu de promovare a acestui album lansat în anul (încă pandemic) 2021, astfel că aproximativ o jumătate din setlist este alcătuită din piese noi. Înainte de a alimenta entuziasmul celor prezenți cu hitul Going Under, Amy Lee și-a exprimat recunoștința pentru șansa de a cânta din nou în fața publicului după o perioadă extrem de dificilă pentru noi toți, însă mai ales pentru industria muzicală. Și a făcut gestul care câștigă întotdeauna inima publicului – a spus câteva cuvinte în limba română.

Cea de-a doua parte a concertului a ridicat ștacheta muzicală și emoțională cu momente în care Amy Lee a cântat la pian sau chiar a cappella. De altfel, în ciuda liniilor vocale dificile pe care le susține în absolut orice melodie, solista nu a stat o clipă, plutind pe scenă ca o zeiță a apelor: sus, jos, în spatele tobelor, la pian, în buza scenei. Și, deși este înconjurată de instrumente puternice, vocea inconfundabilă a lui Amy este cea care domină în absolut orice moment, o voce impecabilă, de mezzo-soprană, care uneori te mângâie, alteori te zguduie, dar cu siguranță te atinge. Și, cu toată sinceritatea, arareori greșește fie și o singură notă.

Recitalul s-a încheiat, desigur, cu Bring Me to Life. Într-un public format din oameni de aproape toate vârstele, nu a existat aproape niciunul care să nu cânte alături de trupă. Bisul a inclus și el o piesă extrem de așteptată, My Immortal. Amy Lee a cântat-o la pian, în timp ce întreaga arenă a fost inundată de luminile telefoanelor. Și, desigur, de vocile timide ale publicului, care a încercat să țină pasul cu notele imposibile atinse de solistă. La finalul piesei, Amy a făcut o mărturisire emoționantă: în 2003, când avea doar 22 de ani și abia își începea cariera muzicală, și-a făcut pentru prima dată pașaport și a venit la București pentru filmarea clipului Bring Me to Life, o experiență care o va lega mereu de micul nostru oraș.

În încheiere, îndrăznesc să fac câteva recomandări:

Susțineți prezența încă prea limitată a femeilor în muzica rock. Ascultați formații precum Evanescence, Halestorm, Nightwish, Arch Enemy și lista continuă.

Mergeți măcar o dată la un concert Evanescence. Voci precum cea a lui Amy Lee se aud foarte rar, iar experiența live depășește toate așteptările.

Cumpărați și ascultați cel mai recent album Evanescence, The Bitter Truth. Este un album de maturitate, care demonstrează că formația a crescut în toate sensurile; se simte în muzică, în versuri, în experiențele care le-au influențat.

Cronică de Alina Cruceru & foto de Mihai Vasilescu

Pe 9 iunie, am fost la un concert Pink Floyd. Nu glumesc, chiar am fost la un concert Pink Floyd. Da, a fost de fapt un concert Nick Mason, însă, din absolut toate punctele de vedere, am simțit că am fost la un concert Pink Floyd. Sau, în orice caz, așa cum își poate imagina un concert Pink Floyd din psihedelicii ani ’60-’70 un om care nu era nici măcar în plan în acele vremuri. Dar, așa cum au spus chiar membrii formației, impresionați de numărul mare de tineri care fredonau cot la cot cu ei versurile unor piese istorice, nu poți fi prea tânăr (sau prea… oricum, aș zice eu) pentru a asculta, trăi și iubi muzica Pink Floyd.

Deși am văzut The Wall al lui Roger Waters live și reîncarnarea celebrului Live at Pompeii, cu David Gilmour la cinematograf, ambele producții spectaculoase, impactul pe care l-a avut asupra mea discretul Saucerful of Secrets al lui Nick Mason este incomparabil. De altfel, primul gând pe care l-am avut la finalul concertului a fost uite că nu e nevoie de producții de milioane de dolari ca să readuci Pink Floyd pe scenă.

În acest punct, poate că merită menționat că toboșarul Nick Mason, deși probabil mai puțin cunoscut publicului larg decât mai celebrii săi (foști) colegi, Waters și Gilmour, este nu numai unul dintre fondatorii legendarei formații Pink Floyd, ci și unicul membru constant al acesteia, care a contribuit la întreaga discografie. Și, în ciuda conflictelor care au urmărit formația de-a lungul timpului, a rămas în relații bune cu ambii săi colegi, pe care i-a amintit cu drag și nostalgie în timpul concertului.

Spectacolul nu a avut niciun artist în deschidere, o decizie excelentă din punctul meu de vedere. Cine ar putea să deschidă pentru Pink Floyd? Astfel că, în atmosfera intimă a Arenelor Romane, pe scena decorată doar cu lumini colorate și proiecții discrete, au urcat direct membrii acestui Pink Floyd reimaginat: Gary Kemp (de la Spandau Ballet) la chitară și voce; Lee Harris (cel care l-a convins pe Nick Mason să creeze acest proiect dedicat pieselor Pink Floyd dinaintea erei Dark Side of the Moon) la chitară; Guy Pratt (și el membru Pink Floyd, basistul permanent al formației începând cu turneul Delicate Sound of Thunder) la bass; Dom Beken la clape/sintetizator. Și, desigur, legendarul Nick Mason însuși la tobe.

Intrarea în scenă a formației s-a făcut pe acordurile piesei One of These Days, care deschide albumul Meddle din 1971. O piesă aproape integral instrumentală, perfectă pentru a demonstra măiestria acestor titani ai muzicii. Care reușesc, cumva, să sune exact ca Pink Floyd, dar și modern și original în același timp. De altfel, una dintre trăsăturile de bază ale stilului psihedelic/space-rock care a definit acele vremuri (și în care Pink Floyd a făcut pionierat) este spontaneitatea în aparițiile live.

Concertul a fost împărțit în două seturi și a acoperit perioada 1967-1972 a carierei Pink Floyd, era „experimentală” a formației, de la primele single-uri și până la ultimul album înregistrat înainte de gigantul Dark Side of the Moon. Mai exact, single-urile de debut Arnold Layne și Candy and a Currant Bun (B-side denumit inițial Let’s Roll Another One și privit cu suspiciune la momentul lansării din pricina temelor mature abordate), ambele cântate la concert, și albumele The Piper at the Gates of Dawn (1967), A Saucerful of Secrets (1968), More (1969), Atom Heart Mother (1970), Meddle (1971) și Obscured by Clouds (1972). Ca o surpriză pentru public, formația a cântat și piesa Vegetable Man, considerată cel de-al treilea single Pink Floyd deși nu a apărut pe niciun album, cu excepția unui box set lansat abia în 2016. Nick Mason este, de altfel, singurul membru Pink Floyd care cântă această piesă în concerte.

Turneul Saucerful of Secrets este considerat, pe bună dreptate, un tribut adus lui Syd Barrett, cofondatorul și solistul inițial al formației Pink Floyd, menționat în repetate rânduri în timpul concertului. Însă discografia acoperită depășește perioada contribuției directe a lui Barrett, care a părăsit formația după A Saucerful of Secrets, în 1968. Influența acestuia, însă, a rămas și se simte în fiecare cuvânt rostit despre el. Este „omul care a început totul”, așa cum a fost descris pe scenă de către Mason.

În mod deloc surprinzător, întregul concert a sunat impecabil.

„Magic” ar fi un cuvânt și mai potrivit. Chiar și norii s-au risipit în clipa în care formația a urcat pe scenă, parcă pentru a nu altera această experiență cu adevărat unică. Și e bine că au făcut-o, pentru că în anumite momente, pe anumite pasaje pur transcendentale, cum numai muzica acelor vremuri putea să imagineze, te simțeai inspirat să ridici privirea către stele și să lași sunetul să treacă, pur și simplu, prin și peste tine. Cu acorduri fluide, pasaje instrumentale cu influențe orientale, efecte electronice neobișnuite, lumini colorate care traversau arena și, aș putea să jur, un fum parfumat care plutea dinspre scenă. Magic. La fel de magic, aș vrea să cred, ca atunci când muzica Pink Floyd a fost auzită pentru prima oară. O călătorie în timp, într-o eră în care muzica era, mai mult decât orice, despre libertate și experimentare. În care fiecare artist aducea ceva unic, personal, pentru că nu existau rețete de succes pe care să le urmeze. În care același artist își cânta fără rezerve trăirile și, totodată, pe cele ale publicului său.

Piesa care a încheiat concertul a fost, desigur, Echoes, considerată una dintre cele mai bune din istoria Pink Floyd. „Nu am putea face asta fără un public ca voi”, a spus Nick Mason, înainte de a-i invita pe cei până atunci așezați pe scaune să se apropie de scenă pentru cele trei piese care au compus bisul: See Emily Play, A Saucerful of Secrets, Bike.

În încheiere, voi lăsa aici versurile piesei Echoes, însoțite de o întrebare: Ce muzician sau formație din vremurile noastre ar mai putea compune așa ceva? Ca să-l parafrazez pe Gary Kemp, nimeni nu și-ar fi imaginat, acum 50 de ani, că muzica de atunci avea să fie cea mai bună muzică scrisă vreodată.

Overhead the albatross
Hangs motionless upon the air
And deep beneath the rolling waves
In labyrinths of coral caves
The echo of a distant time
Comes willowing across the sand
And everything is green and submarine

And no one showed us to the land
And no one knows the wheres or whys
But something stirs and something tries
And starts to climb toward the light

Strangers passing in the street
By chance, two separate glances meet
And I am you and what I see is me
And do I take you by the hand
And lead you through the land
And help me understand the best I can?

And no one calls us to move on
And no one forces down our eyes
No one speaks and no one tries
No one flies around the sun

Cloudless everyday
You fall upon my waking eyes
Inviting and inciting me to rise
And through the window in the wall
Come streaming in on sunlight wings
A million bright ambassadors of morning

And no one sings me lullabies
And no one makes me close my eyes
So I throw the windows wide
And call to you across the sky

Echoes, Meddle, 1971 / Roger Waters, Richard Wright, David Gilmour, Nick Mason

Cronică de Alina Cruceru

Pe 18 iunie, la Arenele Romane din București, a avut loc prima ediție Out of Office Fest, un veritabil who’s who al rockului alternativ autohton. Concertul a fost organizat (și va continua să fie, în luna iunie a fiecărui an) la inițiativa revistei de business Club Antreprenor, cu intenția de a reuni membrii comunităților antreprenoriale din România out of office, adică într-un cadru informal guvernat de muzică bună. Și a fost într-adevăr foarte bună, pe scenă urcând formații precum COMA, The Mono Jacks, byron, Sarmalele Reci, E.M.I.L. și Rockabella.

Din punctul meu de vedere, cel mai important mesaj pe care îl transmite organizarea acestui mini-festival este că a venit momentul să redăm scena artiștilor, după o perioadă extrem de dificilă pentru industria muzicală. Cu precădere, aș zice eu, cea alternativă. A fost, așadar, o mare bucurie să-i revăd pe scenă pe unii dintre cei mai buni muzicieni din România. Și, în fața scenei, să întâlnesc prieteni, colegi, iubitori de muzică de toate vârstele și din toate domeniile, muzicieni veniți să se susțină reciproc.

***

Rockabella

Seria de concerte a fost deschisă de Rockabella, o formație relativ nouă în peisajul alternativ românesc, dar în care se simte întru totul profesionalismul unor oameni care cântă, împreună sau separat, de aproape 20 de ani.

Rockabella este o formație cu influențe art rock, stil definit de un sound complex, eclectic, cu compoziții conceptuale, elemente care se regăsesc în toate piesele formației. Sufletul și motorul trupei este solista Teodora Moroșanu, care nu acoperă doar partea vocală, ci cântă și la chitară, compune piese, scrie versuri inspirate din experiențe umane autentice.  Alături de Teodora sunt Ștefan Mustață la chitară, Bogdan Diaconeasa la bass, Alina Horez la vioară și Bogdan Moroșanu la tobe.

Formația sună foarte bine live, prezența viorii pe lângă instrumentele rock tradiționale conferind o complexitate aparte pieselor, în completarea vocii care navighează cu ușurință între suavitate și forță. Au cântat atât piese de pe cele două albume lansate până în prezent – A World Outside (2015), cu piese scrise integral în limba engleză, și Clarobscur (2019), care a marcat trecerea la piese scrise în limba română -, cât și single-uri lansate în perioada pandemică și post-pandemică. Am ascultat piese precum USUJOM (Un Shot, Un Joint, O Masă), Iată-ne Aici, Corp Străin, Steagul Alb (pe care, în varianta înregistrată, se aude și vocea inconfundabilă a lui Doru Trăscău de la The Mono Jacks), Năluca.

Pe lângă calitatea incontestabilă a concertului lor, am apreciat foarte mult curajul formației Rockabella de a deschide festivalul. De altfel, Teodora a și transmis publicului că „există un loc special în rai pentru cei care vin să asculte prima trupă”.

E.M.I.L.

Următoarea formație care a urcat pe scenă a fost E.M.I.L. (acronim pentru Extratereștrii Merg Iarna La Ski), o trupă cu influențe punk rock, ska și post hardcore (pe albumele mai recente) pentru care, în rândul fanilor de rock alternativ sau chiar al celor care au mers măcar o dată într-un club studențesc din anii 2000, nu e nevoie de nicio prezentare. Alături de colegii de la COMA, au probabil cel mai fidel following dintre toate formațiile de profil din România.

Concertul E.M.I.L. a fost cu siguranță un moment de nostalgie, dar și de energie al festivalului, formația aruncând spre public câteva mingi gonflabile pe care oamenii le-au pasat de la unii la alții pe tot parcursul cântării. 

Formația păstrează aproape aceeași componență ca la început (adică acum mai bine de 20 de ani): Sorin Bădulescu la voce, Vlad Staricu la voce și chitară, Gabi Georgescu la chitară, Barbu Niculae la bass, Alex Supererou la tobe. Și aș spune că păstrează și același entuziasm, același sound cizelat și îndrăzneț, aceeași conexiune cu publicul, care a cântat, a țopăit și chiar s-a prins în horă în fața scenei. Ce îmi place poate cel mai mult la E.M.I.L. e jocul dintre vocile lui Sorin și Vlad, un mix de cântat clean și rough care face anumite pasaje să sune aproape metal.

Trupa a cântat piese de pe cel mai recent album, Imens (2015), un teaser de single nou numit Linii de text, dar și piese de pe albumele mai vechi Cocktail Verde (2003) și Rom, Fum și Vanilie (2005). Dintre ele, desigur că piesa cea mai așteptată – și care a stârnit cea mai răsunătoare reacție din partea publicului – a fost Supradoză de vise, pe care am cântat-o cu toții cât ne-au ținut plămânii.

Sarmalele Reci

Pentru că tot vorbeam despre formații care nu au nevoie de nicio prezentare, despre Sarmalele Reci sunt destul de sigură că a auzit toată lumea. Trupa cântă din 1993, a lansat nu mai puțin de 8 albume (unul dintre ele reeditat recent) și, deși a schimbat câțiva membri pe parcursul carierei, la concertul din 18 iunie a sunat exact așa cum îmi aminteam. Cu vocea inconfundabilă, și ea neschimbată, a lui Zoltán András, și cu același stil de a nu se lua prea în serios, chiar și atunci când temele abordate sunt, de fapt, destul de serioase.

În formula actuală, formația este compusă din Zoltán András la voce, Emil Viciu la chitară, Ciprian Almășan la bass, Mircea László Horváth la clape (sau claviaturi, așa cum le-a numit Zoltan), Bogdan Valentin Bereucă la tobe și Mihai Iordache la saxofon.

Deși formațiile obișnuiesc să păstreze hiturile pentru finalul concertelor, Sarmalele Reci a început în forță cu Șpriț de vară, o piesă pe care e puțin probabil să n-o fi auzit sau chiar să nu-i știi versurile cap-coadă. Publicul a reacționat imediat; a cântat, a dansat și a păstrat același nivel de entuziasm pe întreg parcursul concertului, care a trecut prin piese clasice precum Violeta, Țara te vrea prost, N-ai nimic pe sub tricou sau S-a spart gașca. Un prilej de nostalgie care ne-a făcut să credem că viitorul luminos poate fi, într-adevăr, frumos.

byron

Recunosc, mi-e destul de greu să descriu obiectiv următoarea formație, pentru că din umilul meu punct de vedere tot ce fac acești oameni e absolut impecabil. Oameni cunoscuți, foarte potrivit aș zice, sub numele byron. De altfel, una dintre discuțiile pe care le-am avut cu prietenii întâlniți la festival a fost despre faptul că byron ar putea avea succes în orice țară din lumea asta.

Formația a fost creată, în 2006, de Dan Byron (pe numele său real Dan Radu), artist cunoscut cu mult timp înainte din alte două proiecte de succes, formațiile Kumm și Urma. byron (cu b mic, nu e o eroare de scriere) e foarte dificil de încadrat într-un gen. Da, e rock alternativ, dar totodată e mai mult decât atât. În opinia mea, cea mai bună descriere ar fi intellectual rock, iar dacă ați ascultat orice piesă a trupei veți înțelege de ce spun asta. Muzica byron e complexă și sofisticată, atât ca sound, cât și ca versuri. E simfonie, e jazz, e poezie, e un spectru întreg de emoții chiar și într-o singură piesă. Te provoacă, simultan, să gândești și să simți. Și, când ți se pare că nu are cum să sune mai bine, pianul lui 6fingers intră în crescendo și Dan începe să cânte la flaut.

Alături de Dan Byron (voce, chitară și flaut) sunt Dan Georgescu la chitară, Sergiu „6fingers” Mitrofan la clape, László Demeter la bass și Andrei Ilie (fost toboșar în trupa Rockabella) la tobe.

Concertul ne-a trecut prin diverse perioade ale istoriei byron, de la albumul A Kind of Alchemy (2009), din vremea în care trupa cânta exclusiv în limba engleză, și până la albumele mai recente Perfect (2011), Melancolic (2014) și Nouă (2019). Lansarea acestui din urmă album a inclus și o activare specială la Cărturești, vizitatorii librăriei fiind încurajați să asculte albumul în căști, în fața unei oglinzi; o invitație la introspecție. 

Am ascultat piese precum Marea, 1000, Granița-n raniță, După soare, Anima, Fără cuvinte, Consumatori de vise, Apă și cer, Memento, dar și cel mai recent single, Monstrul de sub pat, o piesă cu semnificație profundă care pregătește lansarea următorului album byron.

COMA

În continuarea festivalului, pe scenă a urcat COMA, fără doar și poate unul dintre cele mai cunoscute nume din rockul românesc actual (și nu mă refer doar la rockul alternativ). Trupa e cap de afiș la nenumărate concerte locale, cântă în deschidere pentru formații internaționale mari și are un public extrem de fidel care o urmărește peste tot prin țară. Și pe bună dreptate, pentru că, pe lângă faptul că sună extraordinar, formația include unii dintre cei mai buni muzicieni din România: Cătălin Chelemen la voce, Dan Costea la voce și chitară ritmică, Matei Tibacu-Blendea la chitară, Sorin „Gogoașă” Petrescu la bass, Răzvan Albu la tobe. Și, desigur, Răzvan „Dj Hefe” Rădulescu, un adevărat maestru al rockului cu toate genurile și subgenurile lui, care asigură magia electronică din spatele soundului special al trupei COMA.

Formația COMA a apărut aproximativ în aceeași perioadă cu E.M.I.L., solistul trupei făcând chiar referire la faptul că „au crescut împreună”, și are cel mai hardcore sound din lineup-ul festivalului; variază, în funcție de piesă sau chiar de fragment, de la alternative rock la alternative metal.

Setlistul a inclus single-uri recente precum NYX, Aurora sau Bine, piese de pe cel mai recent album, Orizont (2016), dar și piese de pe albume mai vechi precum Somn (2001) sau Nerostitele (2006). Am auzit Document, Chip, Un semn, Orizont, Stai și, desigur, Cel mai frumos loc de pe pământ și Coboară-mă-n rai.

Concertul a sunat excelent, a adus energie și forță la momentul potrivit, iar profesionalismul și experiența formației s-au simțit pe tot parcursul cântării. Am apreciat gândurile frumoase pe care le-au împărtășit despre colegii cu care au împărțit scena și mulțumirile adresate publicului care „are grijă de ei”.

Voi adăuga o notă personală aici, pentru că tot am menționat că în COMA cântă unii dintre cei mai buni muzicieni din România. Vă recomand să urmăriți și proiectul personal al chitaristului Matei Tibacu-Blendea, The Details, un tribut adus muzicii anilor ’60 produs cu extrem de multă atenție la detalii (de aici și numele trupei). Cu toată sinceritatea, Matei este unul dintre cei mai creativi și talentați oameni pe care îi cunosc.

The Mono Jacks

Formația care a încheiat festivalul a fost The Mono Jacks, cunoscută publicului mai ales datorită solistului său, Doru Trăscău, în opinia mea una dintre cele mai bune voci masculine din România. M-a fascinat încă de când l-am auzit cântând celebrele versuri „în hol cu capul gol” cu formația sa de atunci (acum mai bine de 20 de ani), Ab4. Am fost fan Ab4 la vremea respectivă, așa că m-a bucurat revenirea lui Doru în muzica românească, întrupată în proiectul The Mono Jacks începând cu albumul Now in Stereo (2008). Ulterior, formația a trecut printr-o serie de schimbări, apoi printr-o pauză de câțiva ani, urmând să revină în 2017 în componența actuală, adică Doru Trăscău la voce și chitară, Andrei Zamfir la chitară și voce, Cristi Chiru la bass și John Ciurea la tobe. Tot atunci s-a lansat și albumul Ușor distorsionat, care a marcat trecerea la piese scrise în limba română. În 2020, înainte ca pandemia să ne schimbe radical viețile, The Mono Jacks a lansat albumul Gloria.

Setlistul a acoperit piese de pe toate albumele menționate, dar a inclus și single-uri recente precum Aici acum și Spune sau piesa Gândurile, de pe EP-ul Fortunes (2011).

În mod similar cu byron, The Mono Jacks sună ca o trupă care ar putea să cânte – și să aibă succes – în orice țară din lume. Da, un atu este vocea gravă și caldă a lui Doru Trăscău, însă și din punct de vedere instrumental formația sună excelent. Și arată excelent.

***

Prima ediție Out of Office Fest a fost o reușită absolută, dar și o experiență frumoasă la care mă bucur că am putut să particip. Am ascultat muzică bună, ne-am revăzut cu prieteni, am băut bere mult mai bună decât ce se găsește de obicei la concerte și ne-am deconectat, pur și simplu, de la evenimentele care ne-au reconfigurat viețile în ultimii doi ani și mai bine. A, și mi-am luat în sfârșit tricou cu byron.

În anumite momente, am resimțit atmosfera festivalului aproape ca pe o călătorie în timp; în perioada liceului și facultății, când ne petreceam serile în Club A, în Fire, în Expirat sau în Vamă, la Stuf. Muzica de la Out of Office Fest e exact muzica de acolo, din timpuri și locuri de care ne leagă nenumărate amintiri frumoase. 

În încheiere, voi spune doar atât: există muzică bună, chiar foarte bună, în România. Căutați-o, cumpărați-o, ascultați-o. Susțineți artiștii locali care muncesc, creează și expun la același nivel de profesionalism cu colegii lor din alte țări. Mulțumim, Out of Office Fest, că ne-ai amintit asta.

JAZZx reprezintă evoluția naturală a proiectului ce a adus la Timișoara artiști precum Richard Bona, Marcus Miller, Anoushka Shankar, Dianne Reeves, Liv Warfield w/ Prince’s NPG Hornz, Kurt Elling, David Murray, Macy Gray, Terri Lyne Carrington, Lizz Wright, Al Jarreau, The Chick Corea Elektric Band, Gregory Porter, The Cinematic Orchestra, Ibrahim Maalouf și Jazz at Lincoln Center Orchestra alături de Wynton Marsalis, păstrând aceeași excelență curatorială.

JAZZx va fi un mix de jazz, muzică instrumental contemporană și proiecte emergente ce trec peste limitele genurilor muzicale. Parafrazându-l pe Herbie Hancock, “Jazz nu este exclusiv, este inclusiv,” și tocmai către acest spirit se îndreaptă JAZZx.

Produs de Centrul Cultural PLAI alături de Consiliul Județean Timiș în calitate de partener principal și co-finanțat de Ministerul Culturii prin Programul Prioritar, evenimentul va avea loc în perioada 1-3 iulie 2022 și îi va avea alături pe partenerii care au susținut proiectul de-a lungul etapelor sale de dezvoltare: UniCredit Bank, Profi și Mercedes-EQ.

Lista artiștilor prezenți la JAZZx:
Stanley Clarke N 4EVER
Hiromi – The Piano Quintet
Ashley Henry Trio
Theon Cross
Ilhan Ersahin’s Istanbul Session
Lucy Woodward
Radu Vâlcu Quintet
Muntet
TajNic Trio

Stanley Clarke

N.E.A. JAZZ MASTER 2022 (cea mai mare onoare pe care Statele Unite o acordă artiștilor de jazz), 7 premii Grammy (și 15 nominalizări) Stanley Clarke a cucerit de mult timp titlul de „legendă vie” în timpul carierei sale de peste 50 de ani și 40 de albume. Clarke a co-fondat primul grup de fusion jazz Return to Forever, alături de Chick Corea și Lenny White. În 2012, Return to Forever a câștigat un premiu Grammy și un Latin Grammy pentru cel mai bun album instrumental de jazz, Forever.

Hiromi – The Piano Quintet

Încă de la lansarea în 2003 a debutului ei, Another Mind, Hiromi a electrizat publicul cu o energie creativă care cuprinde și eclipsează granițele jazz-ului, ale compozițiilor clasice și pe cele ale muzicii pop, ducând improvizația și compoziția la noi culmi de complexitate și sofisticare. Pe noul ei album, Silver Lining Suite, Hiromi exemplifică și mai mult hibriditatea ei virtuozică și gama emoțională, găsind putere și speranță în mijlocul frământărilor pandemiei.
Videoclip: https://youtu.be/-T5G0MIw9Is
Pagina oficială: https://www.hiromiuehara.com/

Ashley Henry

Ashley Henry este un pianist incredibil de talentat și extrem de flexibil, capabil să se deplaseze între diferite lumi, păstrându-și totuși rădăcinile devotate în jazz.
„Muzica mea este o reflecție a cine sunt; Londra în toată gloria ei complexă. Imigrantul din mine are rădăcini muzicale din anii 1940, așa că este important ca muzica mea să reflecte acea narațiune de jazz dincolo de diferite genuri și generații ”.
Albumul său, „Beautiful Vinyl Hunter” este, în esență, o căutare continuă a identității, a spiritului care este în noi toți, dar care câteodată se dovedește a fi greu de găsit.
Videoclip: www.youtube.com/AshleyHenry
Pagina oficială: www.ashleyhenrymusic.com

Theon Cross

Theon Cross este un compozitor ce a ales tuba ca instrument de expresie, care nu numai că redefinește ce se poate face cu instrumentul său, dar de asemenea transcende convențiile tradiționale ale genului, având abilitatea de a combina free jazz cu dub, soca, hip-hop, grime și alte sunete din diaspora afro-caraibeană.
Face parte dintr-o comunitate mare de tineri muzicieni londonezi care se sprijină în mod regulat unul pe celălalt și încearcă re-modelarea granițelor jazz-ului.
Videoclip: www.youtube.com/TheonCross
Pagina oficială: https://theoncross.com/

Ilhan Ersahin’s Istanbul Sessions

Prezent la ediția inaugurală din 2013, Ilhan Ersahin revine la JAZZx cu proiectul Istanbul Sessions. Unul dintre cei mai aventuroși artiști ai scenei contemporane de jazz, Ilhan este un inovator şi pionier al jazz-ului contemporan, care aduce o contribuţie semnificativă în evoluţia jazz-ului şi a fuziunilor sale la nivel global.
Diversitatea stilistică este marca expresiei sale artistice, concretizată într-o varietate de albume și proiecte personale, sau colaborative cu nume de top ale jazz-ului mondial. Proiectul “Istanbul Sessions”, creat împreună cu bassistul Alp Ersonmez, bateristul Turgut Alp Bekoglu și percuționistul Izzet Kizil, este o fuziune între East Village-ul New Yorkez şi fascinantele nopți ale Istanbulului, un exemplu perfect a ceea ce se poate întâmpla când artişti importanți din diferite culturi se întâlnesc și creează o minune.
Videoclip: https://youtu.be/PIAl00K-SWM
Pagina oficială: https://www.ilhanersahin.net/istanbul-sessions

Lucy Woodward

Cu un talent incontestabil, Lucy Woodward amestecă o varietate de influențe, de la jazz, soul, rock și pop, într-un sunet unic care îi aparține în întregime. Ea a înregistrat pentru Atlantic, Verve și GroundUP și a cântat alături de Rod Stewart, Barbra Streisand, Snarky Puppy, Celine Dion, Pink Martini, Gavin DeGraw, Joe Cocker, Chaka Khan, Nikka Costa și Randy Jackson. Lucy a lansat 3 albume solo, Til They Bang On The Door (GroundUP), Hooked! (Verve) și Lucy Woodward is…Hot & Bothered (Barnes & Noble). În 2011 a început să cânte alături de Michael League, liderul trupei Snarky Puppy. Alături de ei a înregistrat melodia „Too Hot To Last”, inclusă în albumul Family Dinner, care a și câștigat premiul Grammy.
Videoclip: https://youtu.be/9J7hlSTiysY
Pagina oficială: www.lucywoodward.com

Radu Vâlcu Quintet

R.V.Q. este un proiect cameral ce îmbină muzica clasică, influențele muzicilor tradiționale (world music) și jazz-ul. Radu Vâlcu Quintet și-a dorit să genereze un organism artistic prin intermediul căruia să-și poată exprima deopotrivă creativitatea componistică și talentul de interpreţi. Albumul de debut, Daydream, este spaţiul unde experienţa de până acum a grupului este filtrată și transformată într-o muzică inteligentă, explozivă emoţional și deja matură la nivel de scriere și structură.
Cu inspiraţie din jazz, fusion, muzică clasică, world music, Radu Vâlcu Quintet propune, de fapt, o manieră proprie de a înţelege muzica, iar grupul se regăsește în sensibilitatea îndreptată asupra spaţiului timbral și aprofundarea universului armonic.
Videoclip: https://youtu.be/TVuHrsQfLHY
Pagina oficială: https://www.facebook.com/raduvalcuquintet

Muntet

Relația muzicienilor din Muntet s-a consolidat în jurul interesului comun de a crea muzică prin improvizație și dorința de a fi mai aproape de libertate și iubire. Conceptul formulei de față e un ritual și pleacă de la celebrarea sunetelelor rudimentare din jurul nostru, reflectând o interacțiune specifică muzicii creative, interesul principal fiind obținerea unui sound comun, dobândit atât în prezența cât și în lipsa completă a unui material prestabilit. Ei aduc o muzică actuală și locală într-o abordare eclectică, în care se regăsesc elemente creative din jazz-ul contemporan și referințe Hip-Hop.
Videoclip: https://youtu.be/YlVSaQoBT94
Pagina oficială: https://muntet.wixsite.com/muntet/about

TajNic Trio

Pianistul Albert Tajti și cei doi frați muzicieni, basistul Florian Nicolau și toboșarul Iulian Nicolau, s-au cunoscut și au dezvoltat o frumoasă prietenie lucrând împreună la proiectele The Jam Community și colaborează în diverse formule pe scena muzicală românească de jazz de mai bine de 5 ani. Au decis de curând să concretizeze experiențele muzicale create în acești ani prin inițierea acestui proiect muzical împreună, deoarece au fost uimiți de sinergia care prindea formă la fiecare întâlnire muzicală și își doresc să exploreze posibilitățile componistice și improvizatorice care se nasc la fiecare concert.
Concertul va prezenta atât compoziții proprii cu influențe jazz, funk și contemporan, cât și compoziții spontane.
Videoclip: https://youtu.be/AH2tFv8gv6U
Pagina oficială: https://www.facebook.com/tajnictrio

Generale:

JAZZx se va desfăşura la Timişoara în perioada 1 – 3 Iulie 2022, iar accesul este gratuit.
JAZZx a adus pe scenă nume precum (în ordine cronologică): Richard Bona, Marcus Miller, Anoushka Shankar, Dianne Reeves, Liv Warfield w/ Prince’s NPG Hornz, , Kurt Elling, David Murray şi Macy Gray, Terri Lyne Carrington / Lizz Wright, Al Jarreau, The Cat Empire, The Chick Corea Elektric Band, Miles Mosley x The West Coast Get Down, Christian Scott aTunde Adjuah și Monty Alexander, Gregory Porter, The Cinematic Orchestra, Kurt Rosenwinkel, R+R=NOW, Laura Mvula, Jazzmeia Horn, Moses Boyd, Yussef Dayes, Tank & the Bangas, Bokante, Gonzalo Rubalcaba, Ibrahim Maalouf și Jazz at Lincoln Center with Wynton Marsalis, o parte dintre aceștia în premieră în România.
Produs de Centrul Cultural PLAI alături de Consiliul Județean Timiș în calitate de partener principal și co-finanțat de Ministerul Culturii prin Programul Prioritar.
Prezentat de: UniCredit Bank
Partener premium: Profi
Mașina oficială: Mercedes-EQ
Mai multe detalii despre festival pe: www.plai.ro/jazz | www.facebook.com/JAZZxofficial |
www.instagram.com/jazzx_official/